Gabriel Bălaşa

A fost o vreme cind am crezut ca pot sa invat din carti, sa invat  despre ceilalti, despre mine, despre viata, despre orice si oricat. Acum vad insa ca m-am inselat, pentru ca din carti nu pot decat sa incerc sa produc acea  miscare magica a constiintei mele, miscare care sa-mi aduca in lumina intelepciunii cele pe care sufletul meu le-a ascuns de mintea mea atit de plina, deseori de confuzie si de prostie, pentru ca numai sufletele ne pot  apropia atunci cand mintile noastre ne despart.Si ceea ce scriu acum este scris cu sufletul, un suflet in genunchi, deceptionat in mod egal de conformismul necesar impus de societate si de individualismul imprevizibil descoperit instinctual. Cum as putea oare sa gasesc intelegerea, cind ma aflu inconjurat pe de o parte de tentatii si atasamente si pe de alta parte de dulcele gust al unei renuntari si aureola pasivitatii.

Nu, cu siguranta nu pot intelege cu adevarat tot ceea ce se intimpla azi cu noi, si cu lumea din noi care a ajuns din pacate sa o imite fara nici o masura pe cea de linga noi, dar pot incerca sa vad cu limitele pe care le am, servitutile acestei existente care ca un vierme inalta ziduri din gindurile alese la intimplare pe care ne construim si ne jertfim clipa de clipa aceasta viata.

Si daca viata noastra ar fi o mare atunci cu siguranta pe creasta valurilor sale ar pluti nu lucrurile profunde, “cu greutate”, ci doar cele usoare pe care slabiciunea noastra nu le lasa sa coboare in adincurile unde se ascund nepretuite  comori.

Iar usor, usor este sa judeci si sa-i condamni pe ceilalti, sa incerci sa gasesti vinovati, ca si cind acest lucru ar presupune o constructie extraordinara.

 Si din nefericire sunt multi cei care judeca si condamna facandu-si din aceasta o virtute . Peste tot se pare ca s-a descoperit solutia miraculoasa a tuturor problemelor, gasirea vinovatilor si aruncarea lor in cusca leilor sau in piata publica pentru a fi batuti cu pietre, ce distractie nu?

 Cu cita pasiune iau parte oamenii la aceste executii publice, si cu cita placere isi inchipuie ca ei sunt mai buni, mai morali, mai drepti, mai curati, pentru ca nu se afla in locul acelor condamnati.

 Cata iluzie risipita Doamne pentru ca sa ne faci sa intelegem ca suntem cu toti doar oameni.

Oare chiar socotiti ca a gasi vinovati si vinovatii este ceva de lauda?

 Oare chiar credeti ca rautatea si critica si condamnarea celorlalti ne fac pe noi mai buni?

Chiar credeti ca aruncind cu pietre asupra celor pe care-i consideram vinovati devenim luptatori ai binelui?

Ma indoiesc de toate acestea, pentru ca asa cum nici un doctor nu poate sa vindece ranile doar aratandu-le cu degetul si laudandu-se ca el este sanatos, la fel nici oamenii nu pot lupta impotriva raului doar osindindu-i pe cei care-l fac.

Cat oare vom mai putea rezista cu sufletele in genunchi, tirindu-ne prin neputinta tuturor vinovatiilor pe care ni le aruncam uni altora cu asa de mare placere?

Nu stiu cit, dar stiu in schimb ca nu trebuie sa saruti oamenii pentru a iubi lumea, asa cum nu tebuie sa gasesti vinovati pentru a crede in tine.
Si mai stiu ca aceasta condamnare continua a celorlalti este o aritmetica simpla si mincinoasa in care singura operatie este scaderea, eu fara el, fara ea, fara tu, fara voi, fara ei, fara ele, numai EU. Ce trist, ce singur si ce mic este acest EU pe care incercam sa-l umflam, si sa-l scriem cu litere cit mai mari.

Asa ca lasati judecatile, si vinovatii, pentru ca fiecare dintre acestia isi vor primi “rasplata” si fara sa aruncam noi  cu “pietre”in ei, mai bine ganditi-va la FERICIRE, pentru ca avem dreptul macar sa ne gandim la aceasta, nimeni nu ne interzice si nimeni nu rade de noi  daca vrem sa fim fericiti manifestandu-ne bunatatea iubitoare fata de ceilalti care ne elibereaza de toate “orbirile”si toate conflictele noastre, pentru ca orice ras al acestora nu ar fi decat plinsul suferintei lor pe care nu si-au cunoscut-o inca.

Ganditi-va la FERICIRE, pentru ca aceste ganduri sunt cele care ne construiesc in interiorul nostru gandurile bune si viata curata.

Balasa Gabriel

   Daca  ar fi sa credem ceea ce ne spun inteleptii, ar trebui sa intelegem ca lucrurile in planul material nu exista, sunt o iluzie. Ceea ce nu este deloc usor pentru niste oameni ca noi, care am “supt ” de la aceasta lume materiala pana si spiritualitatea noastra, schimband cu “seninatate intelectuala” valorile adevarate  cu anumite criterii de eficienta sau de bunastare. Si totusi, daca facem un mic efort de “cuprindere”, si de intelegere, s-ar putea sa avem surpriza de a le da dreptate acestor   intelepti. 

 Pentru ca mai inainte de a exista lumea materiala, cind totul este doar NIMIC, exista numai planul spiritual, unde energiile se grupeaza, iar cind aceasta grupare devine stabila ea se fixeaza intr-o anumita forma, iar forma este cea care duce la moartea irealitatii si la distrugerea invizibilitatii acesteia, moment care corespunde  cu descoperirea unei lumi materiale in care incepem sa traim, sa respiram, sa construim, sa iubim si sa murim, devenind dependenti de aceasta 100%.

Constructori ai unui progres material, prin  teorii ce tind in zadar sa copieze lumea subtila a spiritului, noi oamenii, suntem de fapt distrugatorii acestei lumi materiale, am putea chiar trasa o evolutie a acestor distrugeri pe care le-am facut si mai ales pe care le vom face si de acum inainte.

 Asa cum traim acum, in societati dezechilibrate si in dizarmonie cu orice idee de spirit, nu vom reusi decat sa iesim ca niste fulgere in evidenta, si sa ne manifestam limitele dependente de o speranta vesnic neimplinita.

 Este adevarat, ca putem sa ne luptam uni cu alti, ne putem ucide, sau doar rani, ne putem uri sau blestema, putem ascunde iubirea sub masca placerii sau a dorintelor, putem crede ca am cistigat sau am pierdut, dar toate acestea nu vor putea sa ne aduca multumirea unei intelegeri a esentei noastre spirituale.

De fapt locul nostru, sufletul nostru, este in lumea spirituala, iar noi ca niste  bieti caini alergam slobozi prin lumea materiala, pe care o “insemnam” (ridicand piciorul), convinsi ca aceasta ne va apartine pentru totdeauna, dupa care latram furiosi sau bucurosi la ceilalti, dupa cat de impacati sau neimpacati am reusit sa fim cu propria noastra conditie.

De aceea, uneori, cred ca este deja ridicol sa vorbim de viitorul acestei lumi in care traim, si care este o lume materiala, tocmai pentru ca lumea materiala nu este decat trecutul  mort al unei lumi spirituale aflata dincolo de orice timp, si in care putem ajunge iarasi doar atunci cind vom aprecia aceasta lume materiala la adevarata ei valoare, adica la valoarea unui NIMIC.

  Balasa Gabriel

  Citind Evenimentul Zilei – Horia-Roman Patapievici, 18 oct 2007, unde acesta se intreba si incerca sa raspunda la intrebarea – „ce fel de tara este tara in  care traim?”,inima mea a inceput sa-mi miste mintea spre un alt raspuns, in care adevarata putere si bucurie a acestei intrebari sa vina si sa locuiasca in gindurile mele.                 Deci cum as raspunde eu la intrebarea: Ce  tara este Romania?             

Binele si raul ne impiedica sa fim perfecti, pentru ca binele si raul reprezinta ambiguitatea cea mai prezenta a fiintei noastre si principalul instrument care naste orice judecata pe care o facem.

Daca binele si raul nu ar mai exista pentru noi, atunci nimeni nu ar mai judeca nimic si pe nimeni, numai ca aceasta ambiguitate ce o purtam in fiinta noastra ne face sa ne impotrivim unor lucruri si sa dorim altele, convingandu- ne singuri ca tot ceea ce trebuie sa facem este sa judecam corect intre bine si rau, alegand dintre acestea ce ni se pare ca este folositor pentru noi, pentru ca acest folos reprezinta si binele pe care noi il alegem impotriva raului de care vrem sa ne departam.

Binele si raul nu sunt insa niciodata alegeri impartiale, pentru ca fiecare le consideram privindu-le sub aspectul pretentiilor noastre pe care le sustinem” indreptatiti” de judecatile pe care le facem de fiecare data acoperiti de  exercitarea dreptului nostru la ratiune si logica.  

 Binele si raul sunt instrumente pe care le-am inventat pentru a scapa de sentimentul unui destin in care noi insine suntem doar instrumente. 

Si oricat am vrea sa facem abstractie de imperfectiunile noastre inventind o morala prin care sa ne afirmam independenta fata de orice responsabilitate asupra sortii noastre, trebuie sa acceptam pina la urma faptul ca suntem separati de ceilalti nu prin fiinta care suntem ci prin ne-fiinta pe care o purtam in inconstienta noastra, refuzand sa-i acceptam pur si simplu sensul spiritual autentic, si straduindu-ne intr-un efort sisific  sa ne cream propriul nostru spirit din personalitatea pe care ne-am construit-o prin fiintarea noastra  de la nastere si pina in prezent.

Intre bine si rau, dorintele noastre implinite raman golite de orice sens, si fie ca o stim sau nu aceasta lipsa de sens naste in noi o disperare tacuta a unei constiinte ce incepe sa inteleaga ca viata devine din ce in ce mai mult doar o simpla evitare a existentei, care este ceea ce este.

Intre bine si rau actioneaza toate compromisurile noastre mai mici sau mai mari pe care le facem convinsi de importanta scopurilor pe care le urmarim.

Intre ceea ce este bine si ceea ce este rau imi intaresc credinta ca poate  binele si raul nu exista cu adevarat, chiar daca lucrurile bune si lucrurile rele se intampla mereu, si chiar daca ele sunt atinse de posibilitatile pe care noi oamenii le  interpretam in mod diferit in functie de interesul pe care il avem, motivindu-ne si justificindu- ne cu ajutorul lor comportamentul nostru si criticindu-l in acelasi timp pe al celorlalti.

Sau poate ca binele si raul nu sunt decat balustradele pe care le-am inventat  pentru a avea cel putin o portiune de contact cu un drum care nu se vede dar care incepe dinainte de nastere si probabil ca se termina dincolo de moartea noastra.

Cu siguranta insa binele si raul nu sunt niste date exacte, pentru ca binele si raul sunt judecate mai mult dupa ceea ce simtim cu inimile noastre, pentru ca ele ne sustin intelegerea noastra care ne asigura supravietuirea dar nu mai mult decat aceasta, pentru ca mai mult, inseamna depasirea acestei ambiguitati a binelui si raului care ne poate urca spre curajul de a fi intregi si nu doar parti ale acestuia.

Balasa Gabriel

“Istoria ne invata, ca oamenii nu au invatat nimic din istorie” spunea George Bernard Shaw, si azi putem vedea ca viata oamenilor in manifestarile ei esentiale nu s-a schimbat de mii de ani.         Continuam sa traim folosind aceeasi vointa, inteligenta, ambitii si mindrie, ne formam viziuni personale despre o lume mai “buna”, construim si uneori chiar vrem sa facem schimbari intemeindu-ne insa doar pe raportul nostru cu lumea.

         Putini  dintre noi sunt cei care  isi intemeiaza “constructiile”pe care le fac pe raportul nostru  cu noi insine.  

          Pentru ca nu putem sa fim prezenti in ceilalti fara sa fim mai intai prezenti in noi insine.

          In istorie au existat  oameni care ne-au aratat si aceasta dimensiune, insa noi am preferat intotdeauna temelia nisipului asternuta de realitatea dorintelor si ambitiilor noastre.  

           Noi singuri ne-am pus in afara noastra si am declarat ca lumea aceasta este singura care exista. Noi singuri am inchis usa catre interiorul nostru si am blocat-o cu inteligenta noastra.

            Din pacate, ne-am invatat cu excesul unei vieti in lumea din afara noastra, unde simturile ne sunt deseori innebunite de “placere”,si unde ratiunea si inteligenta noastra, isi pot construi usor justificari nu pentru o viata ci pentru sute si mii de vieti.

            Ne-am obisnuit sa traim intr-o “lume”si sa credem in alta “lume” lipsindu-ne complet si de buna-voie de orice echilibru.

         De aceea, cred ca este timpul sa realizam ca nu putem sa gasim locul lumii in noi, mai inainte de a descoperi locul nostru in noi insine, adica  acel loc fix si de neclintit din inima noastra, saminta de duh care ne poate face intregi intre cer si pamant si care ne-a transformat cu adevarat  in cautatori ai  locului nostru in noi insine.

         Cautatori au fost oamenii prin esenta lor, chiar daca niciodata nu au stiut ce cautau, lucrul acesta insa a fost compensat mereu de ceea ce au reusit sa gaseasca, si asta pentru ca intotdeauna gaseau ceva mai nou sau mai vechi,  insa chemarea noastra de cautatori nu se poate implini decat pe calea catre noi insine, cind vom deveni constienti de destinul nostru, acela de CAUTATORI DE NOI INSINE.

                Pentru cautatorii de noi insine, viata nu este doar ceva ce trebuie trait, ea este ceva ce trebuie implinit, ca samanta unitatii si intregului sa fie aduse  in aceasta lume odata cu regasirea noastra si cu refacerea unei dimensiuni spirituale din care cu siguranta am venit.        

Balasa Gabriel

Politica care se face azi, si probabil care s-a facut dintotdeauna nu mi se pare a fi decat un reflex al egoismului uman prezentat insa ca fiind singurul loc de unde poate incepe  esenta altruismului, adica binele pentru cetateni – nimic mai mincinos. De fapt traim se pare intr-o epoca a minciunii, cind pina si adevarul il spunem imbracandu-l in haina unei minciuni. Iar despre minciuna si adevar in politica se pot spune foarte putine datorita faptului ca acestea aproape se confunda, bineinteles nu intr-un mod intentionat, ci intr-unul aproape “natural”. Si totusi, am putea gasi o oarecare diferenta  intre ele, care  consta doar in faptul ca minciuna politica este cea care nu se implineste acum in prezent si a carei existenta o tot mutam cit mai in viitor, pentru ca esenta acesteia consta tocmai in faptul ca nu poate fi verificata la momentul cind o spui, in timp ce adevarul politic poate fi verificabil exact atunci cind il pronunti, chiar daca nu are vreo mare utilitate,  si fara sa te intereseze grija vreunei trageri de timp.

 Politica nu este decat un nume pentru NIMIC, un nimic care este umflat de cuvintele exagerate si mincinoase si care se vrea de necuprins. Politica nu are nici o legatura cu prezentul nostru care a devenit din ce in ce mai mic pentru politicieni de orice culoare ar fi acestia, ci doar cu iluzia unui viitor proiectat peste o realitate de cele mai multe ori mizera si suferinda, ca un afis colorat ce acopera un zid vechi plin de gauri.

In politica de azi poti sa dormi, poti sa visezi, poti sa spui prosti, poti face orice, nu conteaza daca oamenii recunosc sau nu in politica o legatura cu intelepciunea de a ne descoperi un sens pentru viata comuna pe care o avem si pentru spiritualitatea de care dorim sa ne apropiem.

Politica pare mai mult un joc neserios, in care cei care o fac nu trebuie sa renunte la nimic pentru ca ei sunt cei care creeaza regulile, si din care noi nu mai intelegem nimic, pentru ca aceasta pierde orice urma de sens.

Politica nu pare sa fie mai mult decat o incercare de construire a unei constiinte artificiale in care regulile create se vor transformate in adevaruri sub amenintarea ca altfel va fi haos, haos strigat si tipat cit mai tare si strident in urechile noastre.

Nu de aceasta Politica insa,  cred ca au nevoie oamenii, cred ca mai repede acestia  ar dori o politica umana, mai putin galagioasa, pasnica, iubitoare pentru evolutia oamenilor oricat de simpli ar fi acestia, si mai ales o politica relaxata si usurata de “constipatia” unei pareri de sine umflate.

De aceea, tot ce as putea sa spun in favoarea politicii este ca:  imi iau LIBER DE POLITICA, si nu mai am chef sa ascult pe nimeni care vorbeste despre ea.

BG

Moartea nu este mai mult decat un simplu cuvint atunci cind nu esti afectat de apropierea ei, tu sau cei apropiati tie, imediat insa ce se intampla acest lucru moartea se transforma dintr-un simplu cuvint in ceva infricosator si care trezeste in toti teama . Si atunci  ne sperie chiar si cuvintul, asa ca nu mai avem nici timp si nici loc pentru a mai cunoaste ceva despre  misterul acesteia.

De fapt moartea nu este o hotarare care ne apartine, ea pare mai degraba o limita peste care nimeni dintre noi nu poate trece.Putem sa vorbim mereu, sa gandim, sa visam, sa iubim si sa ne certam mereu, dar de murit nu murim decat o singura data, la fel ca si atunci cind ne nastem, cine stie poate ca noi numim gresit momentul cind venim pe lume ca fiind nasterea noastra, poate ca atunci nu facem decat sa insamantam aceasta realitate cu o samanta care se va dezvolta, se va dezvolta pina cind apare moartea care poate fi adevarata noastra nastere numai ca in alta lume.

Ginditi-va la cele 9 luni ale fatului petrecute in interiorul mamei, din ce in ce mai multi oameni de stiinta spun ca el simte, gandeste ca are o viata acolo inauntru, de ce sa nu ne gandim la aceasta viata a noastra, in aceasta lume, ca fiind viata unui fat intr-o realitate ce-l pregateste pentru adevarata nastere prin moarte intr-o alta lume.

Moartea este cea care ne sperie, care ne face sa plingem, care ne smulge ca un inger negru din viata, ne face sa uitam prieteniile noastre, si iubirile, si lucrurile trecatoare pe care le-am dorit, pe care le-am creat, si cel mai cert lucru este acela ca moartea este cu siguranta peste viata, si de aceea o vedem doar ca lacrimi si durere. Si totusi  poate ca ar trebui sa o imbratisam ca pe un miracol, poate ca de-abia moartea inseamna adevarata noastra nastere, intr-o lume mai adevarata decat cea in care ne-am dezvoltat fiecare cum a putut (unul luind mai mult in greutate, altul murind, altul nascindu-se prematur, etc), si peste toate sa ne punem  intrebarea cea mai grea : Cat inseamna moartea pentru viata si cit inseamna viata pentru moarte?

Gabriel Balasa

Am crezut mereu ca lucrurile si lumea sunt asa cum le vad eu, desi niciodata nu am reusit sa aduc acest eu in constiinta mea, pentru ca mereu eu-l, s-a dovedit mai puternic, mai abil, mai util, mai inteligent si parca mai legat de realitatea sociala decat glasul slab al unei constinte ce ma indemna  sa parasesc calea construirii unei personalitati  ceruta de societate, pentru calea unei fiintarii in propria fiinta.

Am dorit mereu sa cunosc mai mult, sa pot mai mult, sa am mai mult, sa fiu mai mult, iar rezultatul pe care l-am primit nu a fost decat o multime de experiente, unele chiar interesante, amestecate cu nedumeriri, nelinisti,sperante absurde sau disperari pe care le transformam de frica in bucurii stupide.

Am visat la o cale spirituala de cind ma stiu, dar m-am lasat mereu pacalit de mindria si orgoliul de a fi in lume si din lume si am cautat in inchipuirile mele toate posibilitatile pe care le aveam de a face lucruri extraordinare, fara sa realizez ca singurul lucru care conteaza este cel pe care nimeni nu ti-l poate lua din tine si de la tine, ca in existenta noastra putem sa ne facem calcule si reguli, sa le respectam si sa le urmam, dar niciodata nu vom gasi in acestea esentialul pe care il cautam, pentru simplul fapt ca acesta nu poate fi masurat si nici calculat, pentru ca el este doar  acea “subiectivitate” mereu neinteleasa de mareata  realitate obiectiva, si mai ales neluata in seama de societatea noastra.

Chiar daca am vrut sau nu, daca am stiut sau nu, m-am comparat mereu cu ceilalti oameni si am cautat sa fiu mai bun, mai destept, mai priceput decat acestia, numai ca  raportindu-ma mereu la ei, nu am reusit decat sa ma transform pe mine insumi in defectul de mine insumi, unde important si esential era doar raportarea la ceilalalti si la lume.

De fapt eu sunt omul de azi, in lumea de azi, unde am inlocuit intregul cu majoritatea.

 Spre norocul nostru, si poate deloc intamplator, uneori insa acest om de azi se trezeste si isi da seama ca are ochi de vazut si urechi de auzit si pentru o alta realiatate decat cea obiectiva, si ca subiectivitatea lui  poate atinge o profunzime a unei unitati fara a se mai raporta la ceilalti si la lume.

 Aceasta subiectivitate nu este ceva rau, ea este doar samanta care poate contine in ea calea, adevarul si viata  din nucleul esential al fiintei noastre care este constiinta, acel glas mic si slab pe care fiecare il aude de undeva de departe din inima lui.

Ea vine din calitatea de noi insine, acea calitate a interiorului nostru care poate transforma si exteriorul intr-un interior al fiintei noastre, si poate de aceea calitatea de noi insine este mereu periculoasa, inedita si surprinzatoare pentru lume, pentru ca ea transcede si regulile si compromisurile si drepturile, si obiceiurile si mai ales aparentele acestei lumi.

Balasa Gabriel