Archive for February, 2009

Exercitiu cu lumea

Friday, February 20th, 2009

Lumea noastra de azi nu este se pare atat de mare pe cat am crede.

Lumea noastra adevarata se limiteaza la ceea ce facem noi, la gandurile noastre, la certurile pe care le avem cu ceilalti, la bucuriile pe care  le traim ca si cand am fi furat un mar de aur pe care-l strangem la piept ascunzandu-l pentru a-l tine numai pentru noi, si poate la cei cativa oameni de care ne simtim legati in vietile noastre.

Si totusi atat de multi dintre noi vorbesc de lumea aceasta in care traim incercand sa se refere la ”toata lumea”, incit pe multi dintre noi ne ia valul si incercam in iluzia noastra sa ne mutam vietile in aceasta lume ”mare”, uitand de fapt ca noi suntem inca prizonieri in lumea noastra ”mica” unde de fapt ne traim bucuriile si tristetile,  zilele mai bune sau mai grele, disperarile sau sperantele.

 Dar poate  ca lumea  este ca si apa, care exista pe pamant si care este una si aceeasi din toate apele mai mari sau mai mici, sau ca oglinda a unui cer interior.

De fapt lumea este doar un spatiu mai mic sau mai mare care ne stimuleaza trairea inconstienta, unde importanta este dorinta, pe care ne mintim singuri ca o controlam.

 Si nu de multe ori ne apare ca o alternativa  care este lasata in aparenta cu totul la aprecierea omului, ce-si poate spune parerile, si ideile, sau poate chiar visa si lupta pentru acesta .

 Este lumea in care ne imaginam vietile noastre privind cu ochii inchisi la noi insine, si in care simtim atat de multe lucruri si sentimente si ganduri incat nu mai putem intelege adevaratul scop al acestora.

Imaginati-va, sau mai bine deschide-ti bine ochii si vedeti ca lumea in care traim, este cea in care se arunca la cosul  vietilor noastre si se marcheaza cu promisiuni si iluzii, pentru ca tot acest ”antrenament” sa ne ofere satisfactia ca existam.

Si de multe ori lumea  aceasta ”mare” devine un fel de ideal sub a carui simulare lumile noastre ”mici” se frang. O forma sub care tipam dupa intelegerea celorlalti, dar in dedesubtul careia este vorba despre mine, separat  de tine, de el, de noi si de voi toti, stransi intr-o profunzime neclara si  mereu tacuta a unei libertati personale virusate de exercitiile din ce in ce mai proaste pe care societatea ni le pune la dispozitie.

Este o lumea in care mergem, gandim, actionam, iubim, uram, si traim automat pentru ca vrem un zbor care  sa fie numai zborul nostru, doar ca noi, ca persoane ramanem mereu sub umbra acestui zbor, unde  nu gasim decat limitarile noastre de zi cu zi.

Nu conteaza cat de frumos zambim sau cat de importanti ne credem in aceasta lume ”mare”, atata vreme cat noi suntem tradatorii cei mai mari ai idealurilor noastre, pentru ca am ajuns sa ne falsificam lumea noastra ”mica” pentru a putea sa semene cu lume  cea ”mare”.

Degeaba vrem sa ajutam lumea cand noi nu ne putem ajuta pe noi, problema este insa ca fara sa vedem sau sa simtim aceasta lume, ne trezim singuri si mai confuzi.

Lumea aceasta ”mare” care ne vorbeste despre dezvoltare, despre sanse, despre trenduri, este de fapt o lume a trecutului care doreste sa cladeasca si viitorul, numai ca pentru acesta  este important sa ne ascultam ”simtul” venit de undeva din lumea noastra ”mica”.

Poate ca ar trebui sa ne gandim la faptul ca viata noastra  depinde mult mai putin decat s-ar crede de aceasta lume ”mare”, si ca esential este cum anume stau lucrurile in interiorul lumilor noastre ”mici”.

Degeaba lumea aceasta ”mare”  are drepturi pe care ni le ofera, are justificari care ne linistesc, are limite care ne usureaza de povara libertatii, pentru ca ceea ce conteaza este in noi, acolo de unde vin reactiile noastre, atitudinile noastre si mai ales credintele fara de care nici o ordine nu poate exista in noi sau in afara noastra.

Ganditi-va ca intr-o lume ”mare”  oricui ii este usor sa devina un tragator si sa nimereasca cerul, mai greu este sa punem  sufletul nostru in libertate pentru ca acesta sa rezoneze cu lumea ”mica” a fiecaruia.

Si mai greu insa, mi se pare sa ne asumam aceasta lume, pentru ca astfel vom vedea ca totul devine responsabilitatea si viata noastra adevarata.

Privim aceasta lume si vedem ca nu prea mai functioneaza, iar asta ne sperie si vrem  sa intelegem separarea dintre lumea cea ”mare” si lumea cea ”mica”, fara insa, sa stim sa tragem linia acolo unde trebuie  intre acestea.

 De fapt lumea aceasta ”mare” nu ne intelege  niciodata , ea doar ne forteaza sa traim mai putin din noi insine, si sa ne uitam mai mult la ceilalti, dupa care ne daruieste o libertate pe care nu o putem folosi acolo unde vrem sa fim liberi  Poate ca daca am  fi constienti ca  lumea aceasta este o  sabie si noi suntem intotdeauna varful acesteia, am putea imbratisa tot spatiul ei micsorandu-l in acel punct esential care este singurul ce poate gauri universul in care existam.

 Si mai ales am putea sa vedem ca atunci cand lumea incearca sa monitorizeze si sa restranga limitele noastre, nu este de fapt vorba decat despre un tipar vechi ce incearca sa reziste fluxului de energie care se manifesta deja la un alt nivel.

Poate ca lumea aceasta ne poate obliga la multe lucruri, uneori cred ca ea ne obliga chiar sa traim, si totusi noua oamenilor ne ramane  cel mai important lucru, sa descoperim cine suntem, pentru ca numai de aici poate incepe sensul pentru viata pe care o ducem si mai ales pentru lumea in care traim.

Pentru ca toate strategiile pentru evitarea esecului nu ne pot da in aceasta lume un loc de siguranta ci, doar ne-o transforma de fapt intr-o singura lume mai ”mica”, unde ne va fi din ce in ce mai greu sa ne regasim fiinta din centrul nostru !

Balasa Gabriel  

Individualismul profesional

Sunday, February 15th, 2009

Chiar daca pina  acum am avut incredere in  individualismul meu profesional, nu pot sa nu ma intreb ce nu este in regula cu acesta.

S-a transformat oare acesta intr-o armura ce ma copleseste cu greutatea propriei sale autojustificari?

 Poate acesta sa fie privit si altfel decat intr-un sens strict tehnic?

Este adevarat ca exista multe intrebari fara raspuns in societatea romaneasca, la fel cum exista si multe raspunsuri fara nici o intrebare de care se pare ca nimeni nu are nevoie.

  Dar mai ales exista un blocaj evident, pe care incercam sa-l depasim cu niste tertipuri de pareri personale pe care dorim sa le impunem tuturor ca niste perspective autolimitante, pentru a ne amagi ca totusi noi facem ceva.

Probabil ca toate acestea ne-au adus azi intr-o multitudine de confuzii, pe care le hranim cu lucrurile gresit intelese si sperante fara nici o substantialitate.

Problema pe care eu o vad,  nu este rezolvarea unor situatii, sau imprejurari, sau a  cauzelor care stau la baza acestora. Ci, doar ar trebui sa facem lucrul cel mai simplu posibil si sa ne eliberam de aceasta confuzie.

Numai ca procesul de inlaturare a confuziei nu este chiar asa de usor atita vreme cat la baza societatii noastre pare sa stea un individualism bolnav care a devenit starea noastra normala.

Un individualism instinctual si obsesiv care de cele mai multe ori se ascunde sub o falsa libertate de gandire si a unui drept nelimitat si autoritar la propria opinie.

Un individualism pe care societatea romaneasca l-a conceput ca un filtru ce ne separa de cele mai multe ori de o perceptie directa a realitatii in care traim.

Un individualism al lui ”eu stiu, eu cunosc, eu fac, eu spun” care nu ne poate feri totusi de indoiala pentru incertitudinea si dezordinea societatii in care traim.

Un individualism folosit ca un instrument pentru mentinerea cu orice pret a ideilor noastre, sau ca o arma pentru manipularea celorlalti.

Un individualism care nu reprezinta din pacate cautarea unei dezvoltari noi, ci doar efortul de a ne mentine la adapost de orice schimbare reala.

Un individualism a carei proprie existenta se limiteaza doar la o barfa mentala si manipulativa care ne invaluie egoul.

Un individualism care nu mai poate sa absoarba nimic si care incepe doar sa mimeze, de la acceptarea altor idei sau opinii la urmarirea unor teluri sau ideologii, ori de la  lucrurile cele mai simple la valorile cele mai mari.

Acest individualism se manifesta din pacate in toata societatea,  in economie, in politica si chiar in mediile profesionale.

Un individualism care doreste in primul rand sa se protejeze de ceilalti  individualisti.

Un individualism care vrea sa se impuna cu de-a sila si care se pare ca a luat-o razna, fiind incontrolabil.

Da, exista la noi in Romania un individualism profesional care incearca sa converteasca orice inspre propriul  folos, si care ne-a sedus prin crearea unei mistificari gigantice, aceea de dezvoltare a personalitatii umane.

In esenta insa, acest individualism nu ne ajuta cu nimic la construirea unei lumi mai bune, ci doar ridica si mai complicate ziduri de aparare in jurul fiecaruia dintre noi pentru a nu mai putea fi strapunse de ceilalti.

In justitie, individualismul profesional se manifesta sub forma independentei, in baza careia fiecare judecator se simte indreptatit sa pronunte solutia pe care el personal o crede cea mai buna.

Si acest lucru, in lipsa unui mecanism care sa aiba capacitatea de a ordona solutiile fara sa le limiteze, in tipare unitare de practica nu poate decat sa mareasca neputinta instantelor in crearea unei jurisprudente unitare.

Problema este ca acest individualism profesional ar trebui sa reprezinte doar expresia preciziei si claritatii in solutiile pronuntate, si nu sa fie distrugatorul sentimentului de dreptate din societate.

Pentru ca in partea lui buna, individualismul profesional  ar trebui sa se identifice doar cu imbogatirea dreptului prin toata cultura si ratiunea de a fi a judecatorilor care realizeaza justitia.

Daca ar fi sa evaluam situatia divergentelor de jurisprudenta ce se regasesc chiar in cadrul aceleiasi instante, fara sa ne incadram activitatea in clisee suprapuse, trebuie sa recunoastem ca  acest individualism profesional incalca grav principiul esential al echitatii care este punctul de echilibru al oricarei justitii intr-un stat de drept.

 Pentru ca fundamentul echitatii este alcatuit din ”principiul identitatii de judecata in uniformitate de speta si de principiul diversitatii de judecata in eterogenitate de speta”.

Individualismul nostru profesional trebuie sa se manifeste ca un tezaur de experienta prin punerea in valoarea a tuturor opiniilor si nu prin respingerea de plano a acestora.

 El trebuie sa ramana viu si sa accepte ”actualizarea” prin participarea la cunoasterea celorlalti, devenind in mod firesc o calitate a noastra si nu o simpla amagire a unei autoritati.

Daca vrem sa abordam direct sperantele si asteptarile pe care societatea le are, trebuie sa asezam acest individualism profesional pe calea cea buna a unei inteligente naturale, patrunzatoare, precise si directe care se deschide tuturor, renuntand la orice prejudecati.

Stiu ca suntem capabili de asa ceva, avem insa nevoie si de un mecanism care se poate crea foarte simplu prin modificarea regulamentului instantelor.

Pentru ca daca justitia se legitimeaza prin ordinea spre care tinde, ordinea se legitmeaza prin mecanismele functionale care ne ajuta sa o obtinem.

Putem astfel crea sub autoritatea instantei, sau sectiei o practica unitara pe baza discutiilor si a votului majoritar, care sa devina obligatorie pentru acestea, bineinteles cu pastrarea posibilitatii de schimbare atunci cand conditiile care au stat la baza adoptarii s-au schimbat.

De asemenea prin acelasi mecanism ( pana la o schimbare a  structurii institutionale si crearea unei Curti de Casatie)  putem stabili ca orice astfel de stabilire a unei practici unitare la nivelul unei instante sau al unei sectii sa fie adusa la cunostinta CA pentru o eventuala sesizare cu un recurs in interesul legii, tocmai avand in vedere ca opiniile divergente se creeaza de regula in jurul problemelor de drept ce necesita o reglementare unitara.

Balasa Gabriel