Gabriel Bălaşa

Vine Craciunul si este sarbatoare !

Sub semnul acestei bucuri,  nu pot insa, sa nu recunosc umbrele unor indoieli ascunse sub sentimentele banuitoare ale unei  lipse de cunoastere.

………… …Ce este Craciunul pina la urma ?

Este Craciunul, viata?

 Viata aceasta daruita noua, daruita fiecaruia dintre noi, care ne invata o multime de lucruri, si totusi in care nu de putine ori ne trezim ca suntem “deranjati”, si ne plingem ca nu suntem tratati bine incercand sa ne situam mai sus decat propriile noastre puteri si sa stopam toate acestea, fara sa ne dam seama ca de fapt noi incercam sa oprim chiar “viata”.

Poate ca Viata este o operatie de urgenta asupra sufletului nostru pe care vrem sa-l imbunatatim cu efectele  creari unei realitati materiale, uitand ca scopul  ramane mereu unul pur spiritual indiferent de ceea ce experimentam fiecare dintre noi.

Poate ca Viata este chiar Dumnezeu, si este pacat ca uneori o gasim asa suparatoare, pentru ca viata nu poate fi bagata cu forta in sufletul nostru, si citeodata nu poate face nici prea multe in lumea materiala, iar esenta ei este ca niciodata, ea nu devine un obstacol in calea noastra, indiferent de modul nostru de a privi si de a simti lumea.

Poate ca Viata este cea care ne deschide tacerea mintii pentru a putea sa atingem adevarata viata a sufletului nostru, numai ca noi ne speriem si incepem sa vorbim,  si asta pentru ca nu trebuie sa ceri voie nimanui atunci cind vrei sa vorbesti sau sa te prefaci ca gandesti, sau pur si simplu sa spui prosti pe care speri ca ceilalti sa le creada, iar asta se intampla cel mai adesea cind ne este teama.

Teama de noi, teama de ceilalti, teama ca nu stim ce va fi maine si daca ne vom descurca…. . este de fapt cea mai cumplita alegere pe care o rupem in sute de bucati, este alegerea de a nu avea puterea sa credem pina la capat mai inainte de a vedea sau simti ceva.

Poate ca Viata noastra a fost impreuna cu magii cind Domnul nostru Isus s-a nascut, si a fost fermecata de steaua care a stralucit aducind intreaga cunoastere `pe care am putea-o avea  vreodata.

Poate ca Viata noastra a fost viata tatalui nostru, si viata tatalui lui, si a tatalui, tatalui, tatalui pina la TATAL NOSTRU AL TUTURORA.

Poate ca Viata aceasta  ne este data  pentru ca noi sa reusim sa transformam acest pamant in cer, chiar si atunci cind realizam ca cerul este prea mare pentru noi si incercand sa-l marginim sapam de fapt  adincul unui infern intr-o stea moarta dar care va renaste iara.

Poate ca Viata noastra este doar o piatra ce trebuie asezata ca un sigiliu peste sufletul nostru devenit o renastere perfecta a Uniunii cu Intregul.

 Poate ca Viata noastra este chiar atingerea cu forta deschisa a inimii de catre iubirea lui Isus, cel care s-a nascut pentru a incerca sa ne ridice intr-un univers unde Dumnezeu ne iubeste si ne asteapta in eternitate sa-i implinim iubirea.

De fapt Craciunul, este cel care ne aduce aminte ca  fiecare zi se naste cu iubire pentru toti oamenii de pe acest pamant, si ca cel mai important lucru este sa iubim , sa iubim mai inainte de a vorbi, mai inainte de a gandi, mai inainte de a ne judeca semenii, mai inainte de a ne lupta, mai inainte de orice altceva sa iubim,…pentru ca numai iubirea  ne poate apartine  tuturora la fel, fara sa ne simtim mai saraci, sau mai slabi, mai puternici sau mai importanti decat ceilalti.

Vine Craciunul si este sarbatoare!. … Dumnezeu sa va binecuvanteze cu lumina iubirii si intelepciunii sale, iar daca sunteti derutati, confuzi sau pur si simplu obositi incetati sa mai ascultati ceea ce ganditi si incepeti sa ascultati doar ceea ce simtiti, pentru ca Isus se naste de fiecare Craciun cu iubirea pentru noi toti, o iubire atat de mare ca ne putem hrani sufletele si sa ne saturam inimile indiferent de experienta realitatii in care traim.

Craciun fericit va doresc, cu iubire care sa va  schimbe viata in lumina !

Balasa Gabriel

 De multe ori in viata  am renuntat la sentimentele mele, pentru ca in prezenta lor aveam impresia ca nu puteam sa raspund cerintelor de “seriozitate” cerute de cei din jurul meu. De multe ori nu am crezut in sentimentele mele pentru ca ele sfidau orice logica si argumente rationale.  De multe ori am fost nevoit si a trebuit sa uit de sentimentele mele, pentru ca nu  acestea sa fie cele care judeca oamenii si faptele lor, dupa o masura subiectiva ce nu-mi apartinea decit mie si nimanui altcuiva. De prea multe ori poate am “rezistat”  unui exercitiu autentic de traire pe care mi-l ofereau intotdeauna gratuit sentimentele mele, dar  alaturi de aceste multe sentimente pe care le-am ocolit de teama ca ar fi  “impracticabile” , am avut si bucuria si satisfactia de a trai sentimente ce m-au apropiat atit de mult de mine insumi incit am putut simti fericirea calda a sufletului simplu si neamestecat nici cu lucrurile concrete, nici cu cele abstracte ale pseudo-libertatii de care dispun . De fapt acum imi dau seama ca trairea sentimentelor pe care fiecare din noi le avem nu este niciodata usoara, sau rapida si de multe ori nu-i nici prea “ieftina”, pentru ca sentimentele nu vin din superficialitatile cu care ne hranim in mod cotidian, si nu sunt nici manifestarile unor ineptii ce ne apartin numai noua, pentru ca sentimentele vin din profunzimile fiintei noastre, ele ne aduc in starea de gratie, cind atingem esentialul vietii noastre, indiferent ce inseamna acest esential in realitatea pe care o traim si cum este acesta valorizat sau devalorizat de noi si de ceilalti oameni. Calitatea esentiala a sentimentelor noastre este aceea ca ele nu pot fi vindecate.  Nu pot fi vindecate pentru ca ele nu reprezinta o “boala”pe care am mostentit-o sau am dobindit-o, nu, dimpotriva ele sunt semnul cel mai evident al sanatatii fiintei noastre, a spiritului care se lasa chinuit si ingramadit intr-un corp ce isi construieste o personalitate si care de cele mai multe ori ne subjuga toate energiile noastre. Sentimetele sunt cele care ne transforma, sunt cele care nu se termina niciodata, sunt cele care ne imbata, dar care din pacate sunt mereu gonite de profunda inertie a societatii in care traim. Sentimentele mele sunt ca un pian, un pian pe care nu l-am avut niciodata, dar la care va jur ca am cintat, minat de tristetea clipelor inghesuite pe clapele stinghere. Si este greu sa nu auzi in muzica sufletului tau, o greutate care de fapt iti ameteste  viata, rostogolindu- ti ganduri-le ca niste valuri ce-si poarta batranetea din spuma alba a unor ingrijorari si sub apasarea carora din pacate cedam de prea multe ori. Daca va temeti de sentimente, daca uitati de ele, sau daca renuntati la ele, si  va ganditi ca totul este perfect in viata voastra, atunci sa stiti ca, ceva nu este in regula! Balasa Gabriel

Multi oameni de stiinta se intreaba si cauta cu pasiune posibilitatea prelungirii vietii. Apar diferite ipoteze si lumea  incepe sa spere, desi daca ar fi sa ne intrebam de ce vrem sa traim mai mult, tare mi-e teama ca putini dintre noi ar avea un raspuns sprijinitor al acestei cautari.

 Este adevarat ca toti am vrea sa traim mai mult, dar uitam de orele si zilelele intregi in care ne-am plictisit si in care trupul nostru nu ne-a ajutat cu nimic.

 Si cu toate acestea suntem multi care visam la nemurire si care ne lasam tulburati de emotiile ce ne leaga de viata acestui trup.

  Este adevarat ca poate pentru unii dintre noi viata este scurta, dar trebuie sa intelegem ca viata nu este numai pentru trup ci si pentru suflet. Sa intelegem ca pentru unii dintre noi viata sufletului nostru imbatraneste mai repede decat trupul, in timp ce pentru altii viata trupului imbatraneste mai mult decat cea a sufletului, iar tot ceea ce traim noi se reduce doar  la o cautare a unui echilibru perfect, atata vreme cit acestea sunt impreuna.

 Numai ca vine o vreme cind aceasta unitate de viata corp-suflet se dezechilibreaza totalmente si ne este imposibil chiar a mai spera la un echilibru macar relativ si precar, cind legatura dintre viata trupului nostru si viata sufletului nostru slabeste atat de mult ca trupul se sfarseste fara energia punctului din care venim, sau cind viata sufletului nostru se intuneca si aproape ca dispare, iar atunci viata trupului nostru ramane goala si fara rostul principal al existentei sale, ca o fantoma ce traieste intr-o ratacire continua.

 Pentru ca viata trupului nostru nu ne-a fost data doar pentru ca acesta sa traiasca si sa imbatraneasca, ci mai ales pentru a ne putea duce viata sufletului nostru mai aproape de vesnicia din care acesta s-a nascut.

Inchipuiti-va un punct in nimic, iar un punct in nimic inseamna de fapt totul, si acest punct care este incercuit de nimic capata un contur care il transforma in centrul unui cerc, punctul este sufletul iar conturul acestuia, trupul pe care-l ia din nimic si care se intoarce in nimic.

 Important este insa sufletul care nu moare niciodata si care poate lua mereu un alt contur, in timp ce trupul ramane mecanismul in care putem vedea  esenta noastra adevarata, centrul nostru, sufletul. Iar un mecanism, cum este trupul, are un anumit scop pentru care functioneaza, el functioneaza pentru a pune in valoare esenta noastra, sufletul nostru, care la randul sau se bucura de nivelul fizic al unei existente in care doar libertatea lui este absoluta.

 Cind ne apropiem de pierderea trupului si nu am putut inca stabili contactul cu sufletul nostru, trebuie sa incercam sa ne raportam cu adevarat la ceea ce exista si nu la conturul iluzoriu pe care ni l-am construit la nivelul fizic, iar ceea ce exista cu adevarat nu este trupul, nu este eu-l, nu este personalitatea, functiile sau realizarile noastre, si nici macar tristetile sau bucuriile pe care le-am avut, ci calitatea sufletului nostru de sine divin care nu moare niciodata.

Pentru cei care nu mai sunt in trupurile fizice pe care le-am cunoscut, sa le uram fericire in viata sufletului in care au ramas, si sa nu uitam ca lacrimile noastre sunt mai mult pentru acest trup al lor, sa nu uitam ca sufletul lor nu a murit, si mai ales sa credem ca doar in prezenta sufletului avem totul, iar atunci cind reusim sa  aprindem lumina sufletului in noi, incepem sa vedem si sa simtim iarasi  aproape sufletele celor dragi disparuti dintre noi, pentru ca aceasta lumina devine un adevarat trup spiritual al sufletului lor.

 Balasa Gabriel

Avem cu totii clipele noastre de slabiciune, cind ne simtim atit de singuri, incat am fi in stare sa imbratisam si niste ciulini, ca sa scapam de ciudata senzatie de scufundare a spiritului, si de sufocare in problemele pline de aparenta materialului cu care ne luptam. 

Avem cu totii din cind in cind parte de o constrangere a unei frici pe care nu o intelegem si ne vedem impinsi de plasmuirile imaginare ale acesteia intr-o deznadejde unde nu mai exista nici o  speranta, si unde toate drumurile noastre pe care le-am construit si pe care am mers duc parca intr-un desert, fara nici o picatura de bucurie.

 Avem cu totii zilele noastre proaste, si cu siguranta acestea nu sunt usor de suportat, mai ales atunci cind descoperim dintr-o data ca  niciunul din lucrurile pe care le stiam nu ne mai ajuta, ca indoiala a aprins toate dorintele noastre si nu mai avem deloc rabdare sa mai asteptam, si mai ales ca toata puterea noastra s-a redus la o nerabdare aproape salbaticita.

Cu totii am trecut prin multe din aceste perioade, si poate vom mai avea de trecut prin altele, important insa mi se pare sa nu cadem prada disperarii pentru ca disperarea este acea prapastie care ne asteapta ca timpul nostru sa se impiedice de ea.Numai ca asa cum moare tristetea mingaiata de nedejdea noastra, la fel moare si disperarea.

Putem sa ne amintim in continuare de intamplarile din trecut, si chiar daca mai luam in seama lucrurile de altadata, noi trebuie   sa mergem insa cu timpul nostru inainte pentru a ne innoi, pentru a fi o cale catre descoperirea unei intelegeri dupa care tinjim in permanenta.

 Balasa Gabriel

Iarasi ma prabusesc intr-o toamna, care mi se intampla in viata si simt ca degeaba incepe sa-mi para rau pentru mine, pentru ca : 

– fiecare toamna se intoarce la noi cu un tipar  influentat de energiile pe care le-am consumat in  sperantele pe care ni le-am pus in dorintele noastre, si minunatele ei zile generoase ne fac pe plac aratandu-ne cit de inutila este uneori modestia.

–  fiecare toamna aduce odata cu schimbarile din exteriorul nostru si o anumita dinamica a schimbarilor interioare care ameninta sa ne consume vointa, pentru ca nimeni nu-si poate pastra sub o tensiune prea mare orgoliul de a -si arata superioritatea  fata de ceilalti si care ne epuizeaza in primul rand simplitatea. 

– fiecare toamna face din tristetea noastra o pluta de salvare pentru nelinistile pe care le-am ingropat de-a lungul anului nevazute si nestiute in adincul sufletului nostru, iar aceasta tristete pluteste mereu pe risipirile noastre depuse in incercarea de a reusi sa facem cit mai multe dintre lucrurile pe care ni le-am propus.

–  fiecare toamna ne descopera propriile sentimente de singuratate sprijinite pe o senzatie de suprafata a unei slabiciuni acceptate  care ne face sa ne simitim mai buni cu noi insine, si care ne arata cum sa ne facem drum printre alegerile noastre ca sa gasim calea cea mai dreapta si cea mai scurta catre noi.

Este toamna, si  ma intorc la o imagine din copilarie, cand oamenii culegeau porumbul de pe cocenii uscatii si incarcau carutele cu virf, iar eu priveam relaxat transformarea zilelor toamnei intr-un fel de intimitate a unui sentiment de belsug.

Balasa Gabriel

Intotdeauna compasiunea mi-a adus aminte de momentele in care m-am simtit ranit, rusinat sau nepotrivit, cind sentimentele de nevrednicie ma lipseau de sprijinul a ceea ce nu credeam  ca sunt pregatit sa primesc.        Da, am gustat din lacrima compasiunii si am simtit uneori mania acesteia, atunci cind privirea mea s-a scurs peste fetele oamenilor “amarati” –  fara o mina, fara un picior sau mai rau fara nici o speranta, pe care i-am intalnit peste tot. Recunosc ca pe linga multi doar am trecut fara sa ma opresc, iar trecerea mea a fost mai mult o fuga de emotiile si sentimentele care se intorceau impotriva normalitatii mele fara sa accepte nici o scuza din cele pe care eram gata sa le inventez.

         Compasiunea pe care am simitit-o mereu in fata celor “batuti de soarta” facea parte dintr-un sentiment de dezamagire ca viata poate fi uneori atit de cruda si nedreapta, iar aceasta imi bloca orice aplecare spre “iubirea “de acestia, care desi se aflau aproape de mine , se comportau totusi altfel decat m-as fi comportat eu.

        De curind insa am incetat sa mai fiu dezamagit si am incercat sa accept compasiunea nu ca o iubire cu mila, nu ca o tradare a omului de catre el insusi, ci doar ca o relatie cu mine insumi, care a facut dintotdeauna parte din mine, ca un anumit nivel din sufletul meu unde viata se gaseste pe un alt plan si unde stiu cu siguranta ca eu sunt “iubit” mereu la fel cu toti ceilalti.

         Pina la urma, odihnindu-mi sufletul intre  emotii mi-am dat seama ca aceasta compasiune nu este decat o forma ce urmeaza continutul unei “admiratii”, realizand ca incet incet efectele acesteia imi pot activa o stare cu totul  noua.

          Si de atunci, oamenii “amarati”pe care-i intalneam nu mi s-au mai parut slabi, si nici sentimentul de mila nu m-a mai pus pe fuga. Privindu-i cu ochii sufletului, mi-am dat seama ca ceea ce vedeam nu era decat o forma, continutul insa era stralucitor, pentru ca in fata mea erau niste spirite care au ales niste stari considerate de orice om normal nu numai injositoare ci si chinuitoare.

        Cum sa mai simt compasiune in fata  unor spirite care accepta umilintele unor slabiciuni, ce mie imi par ingrozitoare ?

          Poate ca mai nimerit ar fi sa ma inclin adinc inaintea maretiei acestor spirite ce au ales o viata chinuita, pentru a ne arata noua ca viata unui om este extraordinara, ca trebuie sa iubim  fiecare clipa, ca trebuie sa fim fericiti pentru ca putem merge, putem vedea, putem gandi, putem muncii, putem spera, putem iubi, …..

          Pentru mine de acum incolo acesti oameni “amarati”au devenit niste” maestri” care sunt cu mult inaintea mea pe calea spirituala si de la care pot invata simplitatea cu care sa-mi port intregimea corpului si spiritului meu.

            Ochii mei nu vor mai vedea nici un corp chinuit, ci doar un spirit curajos, sentimentele mele nu vor mai simti mila, ci iubirea pentru aceste spirite care au ales sa ne hraneasca  cu puterea fiintei si nu cu slabiciunile unui corp, care au ales sa renunte la orice scuze pentru a trai impreuna cu viata incercarile oricat de grele ar fi acestea.

          Si  apropiindu-ma de acestia am mai simtit ceva, ca oamenii sunt spirite care locuiesc in interiorul unui corp si nu invers, ca unele dintre aceste spirite au ales sa ne arate cum trebuie sa desfacem fiecare clipa de falsa imagine a unor greutati, pentru a gasi in fiecare dintre acestea simburele unei ‘”fericiri” care ne ajuta fiinta sa respire clipa cu clipa iluzia acestei lumi pentru a putea reconstrui  intregul spiritual din care venim si dupa care tanjim in orice moment al existentei noastre pe acest pamant, si mai ales ca totul tine de iubirea cu care ne putem accepta neconditionat asa cum suntem.

Balasa Gabriel, doar un spirit intr-un corp 

Iubirea nu este o simpla nevoie
Gabriel Balasa

Iubirea nu este o nebunie, nu este o forma de adoratie sau un mod de a gasi fericirea, pentru ca iubirea este intregul din care venim si in care ne intoarcem.

Iubirea este simpla, gandurile noastre despre aceasta insa, sunt ingrozitor de complicate, asa ca va cer iertare pentru cuvintele pe care le-am ales pentru a vorbi despre iubire si pentru ca nu am stiut sa folosesc un limbaj al INTREGULUI pentru a spune VA IUBESC!…

Nu sunt un om puternic desi de multe ori mi-am dorit acest lucru si uneori chiar am reusit sa-i fac pe alti sa creada in taria si puterea mea, tarie care insa nu a contat mai deloc atunci cind am fost lovit si mi-am dat seama cit de slab sunt.

Am vazut oameni puternici, colturosi chiar, care intr-un moment au devenit fragili si s-au indoit. Eu insumi am avut situatii in care ma simteam tare si intr-o clipa eram la pamant iar toata puterea si taria mea in care crezusem se pravalea peste mine apasandu-ma parca si mai tare. Si toate acestea pentru ca sunt doar un om care se minte pe el si pe alti ca este tare si caruia sufletul ii plinge pus la colt de ambitii, de egoism,de rezultate pe care mintea  le doreste fara a se gandi insa deloc la echilibrul fragilitatii pe care o port in mine zi de zi, si mai ales fara a se gandi ca  acest echilibru  de fapt nu este numai al meu ci si al lumii in care traiesc si in care fiecare isi cauta puterea si taria.

De aici am tras insa o concluzie, important nu este cit de puternic si de tare te simti sau te crezi, ci cit de bine poti sa supravietuiesti cu fragilitatea pe care o ai, sau mai bine zis cit de bine poti sa echilibrezi toate acele elemente fragile care te alcatuiesc, pentru ca nu intarirea sau solidificarea acestora este esentiala ( lucru care nu poate atrage decit prabusirea ta  mai degraba  ), ci armonia pe care poti sa o creezi din elementele pe care le ai la indemana si care nu pot fi schimbate fara a renunta la orice echilibru.

Priviti la ce se intampla  azi,  parca mai mult ca oricand oamenii  se pare ca au uitat drumul catre aceasta fragilitate, toti se grabesc sa fie puternici si uita de echilibru iar apoi se mira de ce lumea in care traiesc arata asa cum arata..

Toti se grabesc sa fie puternici si lucrul acesta ii umfla pina ajung sa nu-i mai observe bine pe ceilalti oameni care au ramas acolo undeva “jos”, mici si neimportanti.

Toti se grabesc sa fie puternici si-si construiesc idealurile pe nisipul miscator al iluziilor, uitand ca pina la urma orice putere tine doar de forma, pe cind fragilitatea este insasi esenta echilibrului dintre a nu fi si a  fi, echilibru care este tocmai adevarul ce ne poate face liberi.

De azi insa, eu recunosc ca nu sunt un om puternic, sunt doar o fiinta care nu se cunoaste indeajuns pentru a-si purta echilibrul in ea si in afara ei, de azi, promit ca puterea si taria imi vor fi doar fragilitatea mea si echilibrul acesteia. 

BG

Stiu ca oamenii nu sunt toti la fel, este unul din lucrurile pe care le inveti de mic, ca oamenii sunt deosebiti, nimeni nu iti spune insa atunci ce ii deosebeste, asa ca singur esti lasat sa descoperi deosebirile dintre oameni, si multora nu le este de ajuns o viata ca sa-si poata da seama de ceea ce-i deosebeste cu adevarat. Dupa mine singura deosebire reala dintre oameni, nu este rasa, sexul, inteligenta, educatia, bunatatea sau rautatea ci doar INTELEGEREA.

Da, intelegerea este cea care-i deosebeste pe oameni unul de celalalt, inchipuiti-va doi oameni carora li se intimpla acelasi lucru, stintific, rational si logic ar trebui ca amindoi sa inteleaga acelasi lucru din acea intimplare, surpriza insa, pentru ca fiecare intelege cu totul altceva, si uite asa intram in ceata cu totii si ne incurcam in discutii contradictorii si uneori fara sens, neputind sa ajungem la niciun rezultat.

De ce intelegerea nu este aceasi pentru toti oamenii? Ce este intelegerea?

Greu de raspuns. Daca ar fi totusi sa incerc un raspuns, as spune ca intelegerea difera dupa cita iubire si energie punem in aceasta, dupa cit de mult sau cit de putin ne simtim noi insine intelesi, dupa cita atentie acordam celor de linga noi, dupa cat de constienti reusim sa devenim de tiparele pe care le creem. Iar cu privire la ce anume este intelegerea, as risca sa spun ca aceasta nu este decit legatura cea mai buna si naturala dintre lucrurile din afara noastra si cele dinlauntrul nostru, legatura de care insa din pacate de prea putine ori avem parte. Si cum sa nu fie asa cind azi parca din ce in ce mai mult incurcam lucrurile din afara cu cele dinlauntrul nostru, rupand astfel orice putinta de a crea cu adevarat o legatura si implicit o intelegere a ceea ce suntem cu adevarat dincolo de orice asteptari cu care ne confruntam.

Nimeni nu pare  interesat de intelegerea adevarata a celorlalti, pentru ca nu se simt in stare sa se inteleaga nici pe ei insisi, toti insa cauta cu disperarea autoritatea, vor sa se impuna in fata celorlalti, creeaza competitii, inventeaza meritocratii, vorbesc despre independenta si libertate, pe care insa au grija sa le micsoreze in bucatele mici de independente si libertati ca sa ajunga pentru fiecare, desfiintand dintr-o data orice libertate si independenta, vorbesc despre defectele celorlalti si spun cuvinte de ura pentru dusmanii pe care-i cauta si pe care-i gasesc linga ei, pentru ca nu pot sa se iubeasca pe ei insisi, se mint cu adevaruri uni pe alti si fiecare crede ca merita mai mult decit celalalt.

Dar cum ar spune cineva, “”Suntem doar oameni”, si aceasta reprezinta pentru noi deja o cauza a imperfectiunii noastre. Suntem doar indivizi, cuvint  esential pentru  ceea ce inseamna pentru noi  A FI, semnificativ pentru a ne intelege instrainarea de care suferim, pentru ca IN-DIVID, nu inseamna altceva decat o dividere in interiorul noastru si care ne aduce in noi un gol pe care incercam cu disperare sa-l umplem cu ceva din afara noastra. Suntem rupti in noi insine in mii de bucatele si tanjim de-a lungul vieti doar dupa  INTREG, pe care insa nu-l vom gasi niciodata in bucatelele in care-i sfaramam pe ceilalti si pe noi insine alegand judecatile moralizatoare si bigotismul in dauna acceptarii si a intelegerii.

Poate ca totusi suntem  in stare sa ne intelegem si pe noi si pe ceilalti, dar asta nu se va intampla decat  daca vom reusi sa traim ca si cind nu ne-am fi nascut pentru ca existam deja, pentru ca asta este treaba intregului sa fie doar, el  nu se naste, iar noi suntem acel intreg spre care am uitat drumul ca si cind sufletul nostru ar apartine trupului si nu intregului din care a venit, ca si cum intelegerea s-ar putea naste doar din iluzia ambitiilor noastre si nu din rabdarea cu care iei evenimentele si experientele asa cum vin ele si care-ti pot aduce increderea ca pe o eliberare de povara de a incerca mereu sa-i schimbi pe ceilalti.

Intelegerea presupune sa traim lin pe drumul vietii cu urcusuri si coborasuri asa cum este el, in zilele ce vin una dupa alta, cu un pas dupa alt pas, cu multa convingere ca exista si ceea ce nu se vede, ca stim si ceea ce nu am invatat, ca-i putem  iubi si pe cei care nu ne iubesc…… …… 

Omul meu este doar un eu, iar eu nu sunt decat o vasnica cautare de vechituri aruncate prin universul umanitar al societatii, cautand sa-mi satisfac dorintele pe care le botez singur idealuri, moralitate, sau pur si simplu interese sau asteptari neintelese, uneori nici macar de mine. Pe urma vine Societatea care nu este decat un concept construit pentru a putea ascunde esenta vietilor noastre, si anume faptul ca noi oamenii suntem muritori, ne nastem, crestem, invatam, muncim, facem copii, facem legi, facem case, facem de toate si apoi murim. Cred ca este important ca morala si principiile noastre sa plece de la aceasta stare de finitudine acceptata, ca si definitiile, participarea si explicarea tuturor lucrurilor care ne ajuta sa supravietuim in aceasta lume, moment in care probabil ca ar fi mai putina confuzie si conflicte in vietile noastre atit de scurte.

Daca eu stiu de unde incepe adevaratul meu “EU’ cu siguranta nu stiu unde se termina acesta, si nimeni nu imi poate arata  locul de unde incepe sfarsitul meu, pentru simplul motiv ca acesta pare sa se confunde cu locul unde incep  ‘EU”. M-am plictisit de minciunile pe care singur mi le-am spus, despre idealuri,democratie , libertate, egalitate, si m-am plictisit si de minciunile spuse de ceilalti, sunt satul de gustul sarat al acestor zdrobiri triste de sperante, ce imi aduc aminte de lacrimile cu care am ras de cei care se temeau sa planga.

Imi arata si mie cineva cum se hranesc Certitudinile, aceste cuvinte prin care incercam sa devenim nemuritori? pentru ca ma simt din ce in ce mai slabit de siguranta cu care oamenii se indrepta spre “fericirea” lor infima,  si din ce in ce mai imputinat de zadarniciile ce se scurg peste mine din prea-plinul unor vise ce nu tin seama de esenta finita a vietii pe care o am.

Poate ca daca am recunoaste cu adevarat ca ne nastem pentru ca sa murim, am invata cu adevarat sa pretuim acest mic interval numit viata,  am iubi mai mult oamenii, am dori sa fim mai mult decat sa avem, am gasi mai uros binele decat raul, am intemeia poate societati mai bune, si nu am mai filozofa atit de mult pe seama unor cuvinte pe care tot noi le-am inventat din frica noastra pentru ceea ce va veni, la sfarsitul nostru al fiecaruia, acordind mult mai multa atentie trairii fiecarei clipe, savurind sentimentele, emotiile si tot ceea ce putem face pentru ceilalti si pentru noi in acest segment finit al vietii noastre.

Oare este posibila o optiune autentica de a trai viata in acord cu acest principiu al finitudinii acesteia la nivel social, prin construirea unei societati care sa aiba o strategie mai putin combativa, si care sa se preocupe mai mult de individul concret decat de institutii?

BG