Gabriel Bălaşa

Legea dupa mine, este un cuvint a carei incarcatura trebuie sa cuprinda pe langa conditionarile pe care le are, si semnificatia pe care oamenii i-o dau in aplicatia si manifestarea practica a acesteia in viata lor de toate zilele. Caracterul legii implacabil de neschimbat, al unui lucru care trebuie sa se intimple orice ar fi  fara ca nimeni si nimic sa i se poata opune, nu este unul real, si asta vedem azi foarte bine cind o lege nici nu apuca sa fie publicata ca se si schimba, iar aceasta usurinta in “facerea”si in “”conditionarea” oamenilor cu legi se simte si o traim din plin prin “respectul”pe care il avem noi romanii fata de lege. Daca ar fi sa fac pe avocatul apararii as spune totusi ca respectul nu tine doar de valorizarea proasta sau buna pe care noi o facem, el tine insa si de adevarata “valoare”care nu trebuie impusa pentru ca fiind adevarata o regasesti mereu in tine insuti. Legile care sunt insa devalorizate prin chiar filosofia crearii lor, este greu de crezut ca pot reprezenta cu adevarat valori ce pot sa fie respectate de oameni fara a fi impuse.

Daca ar fi dupa mine, legea ar trebui sa fie modalitatea perfecta prin care sa se ofere oamenilor nu cele mai bune conditii si circumstante, ci cel mai valoros sens al unei vieti care sa-i conduca pe acestia la o stare de bine generala ce cuprinde pe linga aspectul material si pe cel spiritual.

 In prezent insa, cred ca a trecut de mult ocazia ca Legea sa mai fie considerata o modalitate miraculoasa care printr-o respectare stricta si conditionala sa ne conduca la acea stare de bine. Si cu greu mai poate fi folosita  ca o schema de tratament care sa ne vindece daca ne ingitim ascultatori “hapurile”oferite de aceasta.

Legea de azi incearca sa pastreze acel caracter al compensatiei, prin care ti se cere sa renunti la ceva pentru a primi altceva, de cele mai multe ori insa aceasta renuntare este inutila pentru ca ceea ce primesti in schimb nu-ti doresti si nu ai la ce sa-l folosesti. Mult mai corect ar fi ca legea sa urmareasca un caracter al atractiei, care sa ne faca sa atragem in vietile noastre lucrurile bune pe care legile ar trebui sa ni le arate.

Daca insa, natura legilor este inteleasa gresit de catre cei care le fac atunci manifestarea lor nu poate sa conduca decat la nemultumiri . Acestia ar trebui sa stie in primul rand ca Legea ar trebui sa exprime in cel mai inalt grad, inainte de orice conditionare sau restrictionare, necesitatea manifestarii ei, necesitate care nu trebuie niciodata despartita de starea de bine a oamenilor, pentru care care trebuie creata si aplicata si care reprezinta insasi scopul real de a fi al unei Legi. Pentru ca, dupa mine:

–  Orice Lege care corespunde unei necesitati, este o lege a carei valoare se impune in primul rand prin rezolvarea esentiala a problemelor cu care oamenii se confrunta in viata de zi cu zi.

– O Lege care se doreste mai mult un obstacol decat un ajutor pentru oameni nu poate sa aiba legitimitate.

– O Lege care este data pentru situatii de exceptii si nu pentru reguli nu poate sa aiba niciodata o interpretare si o aplicare unitara.

– O Lege care este folosita doar ca un instrument de control nu poate sa castige respectul nimanui, ci poate doar sa-i invete pe oameni sa se prefaca.

– O Lege care nu se concentreaza pe o stare de bine la nivel general, ci doar pe sanctionari ale unor acte individuale, nu poate sa aduca niciodata o stare de bine in societatea unde functioneaza.

– O Lege care inlocuieste dreptul, chiar printr-o suprematie exprimata constitutional este departe de orice dreptate sau daca vreti sentiment de dreptate al celor carora li se aplica.

– Si nici o Lege nu poate controla toate circumstantele unei vieti dintr-un motiv foarte simplu, pentru ca intotdeauna vor apare circumstante noi care nu sunt controlate de nici o Lege aceasta fiind esenta de manifestare a vietii care nu poate fi controlata prin nici o Lege de nici un legiuitor.

Acestea sunt Legile, si de aceea intotdeauna deasupra lor trebuie sa stea DREPTUL.

– Iar DREPTUL  despre care foarte multi dintre noi vorbim nu este pina la urma decat o corelatie intre Lege – interpretarea si aplicarea ei – efectele acestei aplicari – si echilibrul, starea de bine care trebuie sa reprezinte scopul  oricarui DREPT pentru ca acesta sa fie cu adevarat o “valoare”.

BG

Incerc de ceva vreme sa ies din tiparele unui judecator care conteaza doar pe adevarul judiciar (a se citi adevarul relativ al legilor ce trebuiesc respectate neconditionat) si ma trezesc intrebandu-ma :

-De ce trebuie sa judec intr-un anumit fel si nu in altul?

– De ce trebuie sa tin cont de o lege chiar si atunci cind simt ca nu este dreapta?

– De ce trebuie sa-mi repet intr-una ca judecata mea este rationala, logica, si fara nici o emotie?

– De ce ma simt deseori nesigur pe judecata pe care o fac?

– De ce incerc mereu sa ma conving singur ca exista intotdeauna un spirit al legii care este mai presus de orice litera a acesteia?

– De ce sunt mereu sfasiat de neincrederea in dreptatea legilor, de indoiala ca judecata mea este intr-adevar cea dreapta?

Raspunsurile la aceste “de ce-uri” pot sa fie foarte diferite pentru fiecare dintre noi, nu ma pot insa abtine sa nu incerc sa sper, sa caut si poate sa gasesc un fir comun care sa ne explice perspectiva noastra asupra justitiei pe care o infaptuim zi de zi cu toate indoielile, gandurile si problemele pe care ni le facem in legatura cu aceasta profesie a noastra.

In primul rand cred ca trebuie sa acceptam faptul ca odata cu aceste intrebari noi putem renunta la un tipar care a creat un anumit automatism in profesia de judecator, automatismul unei dreptati al carei  standard este legea (si nu vorbesc de lege ca principiu, ci de legile concrete care se adopta zi de zi si pe care noi trebuie sa le aplicam zi de zi), automatism care actioneaza la un nivel profund nu numai in profesia noastra ci si la nivelul mentalitatii sociale si care iese la iveala sub diverse tipare ce se inscriu sub o oportunitate a condamnarilor tuturor lucrurilor ce nu-ti convin la un moment dat, dar pe care esti gata sa le uiti daca vezi ca acestea te afecteaza direct in interesul tau trezindu-ti un sentiment de injustitie pe care ti-l versi de obicei sub forma unor indicatii sau cerinte pe care le exprimi printr-o opinie sociala sau chiar politica.

Nu cred ca exista un raspuns acceptabil la toate intrebarile pe care mi le-am pus, dar poate exista un raspuns al fiecaruia in functie de rezonanta acestor intrebari in activitatea proprie de infaptuire a justitiei. Iar firul comun pe care eu as alege sa-l aduc in fata ar fi acela ca oricat am vrea noi sa nu vorbim despre emotii atunci cind judecam, sa ne pastram profesia doar intr-un mod “rece”de judecata, rational, logic, legal si chiar stintific daca se poate, nu putem sa nu recunoastem semnificatia emotiilor unui judecator. Stiu ca aceasta poate complica si mai mult lucrurile intr-o justitie aflata intr-o reforma ale carei rezultate doar se ghicesc in intentiile si proiectele celor care vorbesc despre ea, stiu ca acest lucru poate fi uimitor pentru uni si cumplit pentru alti, dar cred ca a sosit timpul sa nu mai ascundem dreptul doar dupa niste legi ale caror texte nu au uneori nimic de-a face cu vietile incurcate ale oamenilor ce se desfasoara sub privirile noastre, poate ca a venit vremea sa spunem ca dreptul inseamna pina la urma acel “sentiment de justitie” pe care oamenii il simt si il apreciaza, sentiment care alaturi de gindurile logice si rationale are intotdeauna o parte esentiala si subtila- “emotia”, ca un fel de energie neconventionala a societatii pe care oamenii trebuie sa o redescopere pentru a  putea iesi intr-un fel sau altul din automatismele unei gandiri ce i-au adus pina in acest punct din evolutia lor, si care nu este in nici un caz unul perfect. Emotia, daca vreti, este cea care asigura acea preeminenta a dreptului  pe care o instanta ca CEDO o aplica atit de natural si de eficient in judecarea unor cauze tocmai avind in vedere acest sentiment al justului in societate. 

Pentru mine cel putin, alegerea intre un automatism al dreptatii si un sentiment al justului, este incepind de azi putin mai clara.

BG

La noi nu conteaza cit de simpla sau de complicata este o propunere legislativa, pentru ca principala obsesie a noastra este sa vedem repede cit mai repede rezultatul sau  daca se poate imediat. Suntem de fapt obsedati de un fel de graba timpita care nu-si are rost, parca ne-ar fi frica ca nu ne mai ajunge timpul sau ca acesta este deja  pe sfarsite. Acest lucru ne-a privat insa intotdeauna de o calitate buna a proiectelor legislative si a legilor adoptate, la care s-a adaugat si aparentele pe care stim sa le ridicam noi Romanii in calea unor dezbateri reale in care sa se ia cu adevarat in seama si alte puncte de vedere, sau poate datorita cultuturii individuale pe care o avem si datorita careia fiecare se simte cel mai bun sau fiecare simte ca numai el are dreptate.

Si rezultatele pe care le avem datorita acestei grabe le vedem si le simtim noi aproape in fiecare zi in care judecam cauze pe baza unor legi deloc bune. De fapt dorinta noastra mare de a avea cit mai repede niste legi cu care sa ne mindrim si sa aratam ca ne preocupa reforma, ne-a facut sa imbratisam neconditionat o perspectiva cantitativa si sa renuntam neconditionat la o latura calitativa a reformelor legislative, iar acest lucru a fost observat foarte bine de occident (vedeti hotararile CEDO cu privire la inconsecventa si incoerenta legislativa) .

Nu ar fi mai bine oare  ca noi sa incepem a dezbate proiecte legislative serioase, fara graba, avind drept calitate rabdarea de a-i asculta pe toti cei care au o idee sau o propunere, pentru a ne mari sansele. De a contrapune acestei cantitati de legi ce nu au nici un pic de consideratie pentru    efectele concrete asupra vietii oamenilor, o calitate a acestora care sa aiba in vedere calitatea efectelor legislative concrete asupra oamenilor ce vor suporta consecintele acestora. Iar aceasta nu trebuie sa ne duca cu gindul ca inseamna sa facem mai putin sau sa tragem de timp, ci doar sa cautam mai mult perfectiunea, sa ne concentram mai mult pe detaliile carora daca    nu le acordam importanta se vor razbuna prin sute de probleme ce ne vor impiedica sa avem o eficienta asa cum ne-am dori-o de fapt. Poate ca a venit vremea sa ne oprim si sa spunem ca scopul principal ar  trebui sa fie cel al calitatii, pentru ca numai in acest fel putem spera si la o calitate a sistemului de justitie.

Si pentru a incepe o asemenea dezbatere, haide-ti sa discutam despre o reforma reala a sistemului judiciar care sa se ocupe de restructurarea institutionala reala a acesteia si nu numai a organelor de reprezentare. De fapt acest lucru a fost amintit si in strategia de reforma pe 2005-2007, insa s-a pierdut in cuprinsul acesteia prin luarea in considerare a altor directii de actiune. Numai o restructurare institutionala reala alaturi de o calitate a legilor  ar putea duce cu adevarat si la imbunatatirea actului de justitie,iar aceasta ar putea fi cuprinsa in viitoarea strategie de reforma a sistemului judiciar.

Concret propunerea mea de restructurare a sistemului judiciar cuprinde in primul rind

 1.desfiintarea Curtilor de Apel. Argumentul este clar nu avem nevoie de 3 cai de atac, nu avem nevoie de 16 Curti care sa stabileasca o practica divergenta in nenumarate cauze pentru ca apoi ICCJ sa incerce pe o cale indirecta, administrativa sa stabileasca o jurisprudenta unitara, si toate acestea fara a avea prea mari sanse de izbanda. Problema de personal se poate rezolva, ori prin acordarea unei posibilitati de iesire la pensie ori prin acordarea de posturi la celalte instante.

2. Stabilirea Judecatoriilor ca instante de fond  care sa judece majoritatea cauzelor, pentru cele de importanta redusa urmand a se acorda decat o cale de atac a unui recurs in legalitate, in timp ce pentru cele considerate mai importante sa se poata acorda si calea de atac a apelului si calea de atac a unui recurs in legalitate.

3. Stabilirea Tribunalelor in principal ca instante de apel, si in unele materii (ex.contencios admin) ca instante de fond, pentru sentintele pronuntate ca instante de fond urmind a se acorda decat calea unui recurs in legalitate.

4. Stabilirea ICCJ ca o adevarata curte de casatie care sa judece doar recursul in legalitate si care sa aiba in acest fel posibilitatea de a stabili intr-un mod elegant si sigur o jurisprudenta unitara si constanta la nivelul tuturor instantelor de judecata din Romania. Recursul in legalitate urmind sa aiba un filtru de admisibilitate care sa nu permita decit judecarea cauzelor care sunt recurate doar pentru motive de legalitate.

Eu cred ca posibilitatea de a schimba ceva in sistemul judiciar se gaseste nu la legislativ ci in puterea de a dezbate problemele intr-un mod real si fara graba care sa ne conduca pina la urma urmei la o concluzie cit mai aproape de perfectiune, si mai ales intr-o departare de o cultura individuala si o apropiere de o cultura colectiva in care sa ne simtim implicati cu totii, incepind de la propuneri, luarea deciziilor si suportarea efectelor, pina la increderea si solidaritatea acceptarii unei asemenea schimbari. 

Gabriel Balasa

Sentimentul de dreptate pe care  il emite o societate este strans legat de folosirea moralei.

Morala insa este disociata intr-o morala in sens pozitiv, ca moravuri si obiceiuri ce exista la un moment dat in societate si care sunt acceptate de aceasta expres sau tacit,  si intr-o morala in sens ideal care ramane totusi cea mai potrivita  pentru a fi folosita ca un criteriu in identificarea acelor  norme juridice ce corespund acestui sentiment de dreptate.

Din pacate se pare ca morala pozitiva  a cistigat primplanul in societatea romaneasca, lasind morala ideala in urma, acolo de  unde aceasta nu mai are o buna vizibilitate, iar  acest  lucru se pare  ca a dus la o reducere a pretentiei de legitimitate a justitiei.

 Normele juridice insa si sistemele juridice trebuie sa emita in mod necesar o pretentie de corectitudine, iar aceasta pretentie este un element necesar al conceptului de drept pentru cã prin ea se instituie acea legatura  dintre drept si morala care naste pina la urma sentimentul de dreptate.

 Chiar daca sistemul nostru  juridic romanesc emite aceasta pretentie, eu cred insa ca nu o satisface si tocmai de aceea este criticat ca un sistem juridic “imperfect” pe care toti vor sa ne ajute sa-l schimbam. Pentru cã un sistem juridic in care pretentia de justete a normelor juridice nu reprezinta o caracteristica definitorie a acestora nu poate fi considerat cu adevarat  un sistem juridic.

Increderea in justitie despre care toata lumea vorbeste isi are originea in aceasta pretentie de corectitudine (si nu numai in ea), iar aceasta corectitudine trebuie sa existe mai ales in adoptarea unui punct de vedere intern al autoritatilor si al oficialilor ei, ceea ce inseamna ca ei nu trebuie doar sa priveasca ci si sa accepte normele ca fiind moralmente obligatorii datorita corectitudinii acestora raportata la acea morala ideala, si nu datorita unei suprematii a legii.

Legea trebuie respectata este un comandament asupra caruia nu trebuie sa discutam,mai ales ca legea reprezinta materialul principal pe care judecatorii il folosesc atunci cind infaptuiesc justitia.

Sunt cazuri insa cind legea in litera ei este gresita, cind aceasta litera nu concorda cu o morala ideala spre care ar trebui sa tindem . Si in aceste situatii, pentru ca noi sa castigam increderea oamenilor, trebuie ca in primul rand noi ca judecatori sa credem ca o norma, o lege  este moralmente obligatorie, adica, sa credem ca aceasta este etic justificata, si in consecinta corecta si conforma cu o morala ideala, si nu doar cu o morala pozitiva si tocmai de aceea o si aplicam la un caz concret pe care-l solutionam.

Daca sunt situatii cind un judecator considera ca litera legii nu este corecta, atunci el este obligat sa treaca peste aceasta litera si sa descopere spiritul acesteia, dar nu orice fel de spirit (pentru ca mai exista si spirite “rele”), ci acel spirit conform unei juste masuri si corectitudini care sa fie caracterizate  prin valorile morale.

Inchipuiti va o situatie in care un judecator vede ca o lege este proasta, ca aceasta in litera ei nu este justa, ce trebuie sa faca acesta ? 

Sunt multi care spun ca  judecatorul nu are ce face si trebuie sa aplice legea asa cum este aceasta.

 Eu spun insa ca un  judecator trebuie sa aiba curajul sa treaca peste litera unei asemenea legii si sa caute corectitudinea in spiritul acesteia.

Credeti ca lucrul asupra unei legi se termina odata ce a iesit din Parlament, nu, o lege traieste si se aplica unor situatii diverse din viata noastra si toate acestea o modifica intr-un fel sau altul, o lege nu este o litera sapata in stanca ce nu se mai sterge (ca doar vedem si noi in realitate, ca nici nu apuca sa fie publicata si este deja modificata), ci doar una care este creata pentru un scop ideal, acela de a face cit mai buna viata  oamenilor dintr-o societate.

Legea  a fost creata de fapt ca un mecanism de aparare al societatii .

Ceea ce este important sa stim este ca acest mecanism nu poate fi lasat in afara oricarui control iar una din modalitatile de control este si acest sentiment al justului cu, care trebuie sa rezoneze orice lege.

Si aici intervine justitia, a carei interventie nu este impotriva legii ci pentru eficientizarea acesteia. Pentru ca niciodata un judecator care cauta corectitudinea trecand peste litera unei legi si cautand spiritul acesteia, nu ar trebui sa fie judecat ca o face pentru a nu aplica o lege. Dimpotriva acesta o face pentru ca vede lipsa unei juste masuri in litera legii si simte nevoia totusi sa o aplice, iar atunci cauta spiritul acesteia pentru ca aplicarea ei sa se faca totusi in echilibru cu echitatea si binele pentru cei care vin in fata justitiei.

 De aceea, toata aceasta alegere continua intre litera si spiritul unei legi trebuie sa  duca  la considerarea normelor juridice ca fiind moralmente juste sau corecte in primul rand de catre judecator, pentru ca acesta sa poata sa o aplice la randul sau in procesul de infaptuire a justitiei.

Balasa Gabriel

Atunci cind vorbesc despre justitie, ajung sa ma intreb ce rost are sa te lupti cu un sistem prost, pentru ca aceasta nu face decat sa-i sustina logica si sa puna la indoiala chiar posibilitatea schimbarii acestuia. Orice lupta presupune cu necesitate alocarea de resurse si acceptarea de pierderi, dar mai presus de acestea lupta presupune o oprire, o stationare pentru a putea sa evaluezi sansele si sa alegi atacul, iar uneori aceasta oprire nu este deloc de scurta durata ci presupune o perioada mai lunga pentru ca sti ca poti fi si impins inapoi si automat te pregatesti pentru o anume rezistenta pe aceasta pozitie, iar cu timpul s-ar putea sa te iluzionezi  ca ramanerea pe loc inseamna de fapt un “mare pas inainte”.Se poate oare gasi insa o modalitate mai simpla de a a duce la o schimbare a sistemului ?

Eu cred ca da, si aceasta ar putea fi o construire a unei constiinte care sa nu mai fie limitata de practici sau teori invatate pe de rost, pentru ca daca nu suntem satisfacuti de realitate avem dreptul de a ne manifesta libertatea de constiinta si mai ales de a incerca sa reconsideram perspectivele din care a fost construit sistemul si modalitatea de a-l privi, nu luat separat ci intr-un context care ii da nu numai o anumita identitate dar si o enorma responsabilitate.

Numai ca, pentru a nu cadea intr-o eroare, si a nu ajunge doar sa incercam sa schimbam ceva, ci chiar sa reusim sa facem acest lucru, cred ca este important sa realizam ca sistemul nu poate fi schimbat decat odata cu esenta acestuia.

 Iar esenta sistemului de justitie il constituie DREPTUL, si asupra acestei esente avem intr-adevar posibilitatea de a actiona si noi in mod direct, putind obtine astfel printr-o cale mai directa si poate mai simpla si schimbarea sistemului. 

Putem sa incepem mai intai prin a accepta faptul ca DREPTUL reprezinta un intreg in care nu conteaza numai legea (care este doar o parte a acestuia), ci conteaza si morala, obiceiurile oamenilor, perspectiva spre care se indreapta la un moment dat societatea, asteptarile subiective ale indivizilor, constiinta si aparenta pe care o constientizam, si poate mai presus de toate  sincronizarea tuturor acestora pentru crearea unei echitati, si a unui echilibru atit de necesar intr-o societate lipsita de armonie.

 De fapt azi  DREPTUL nu mai reprezinta doar o stiinta, sau un sistem , el este mai mult contextul esential in care oamenii pot si doresc sa gaseasca la nivel social un echilibru de care duc atita lipsa si au atita nevoie in vietile lor luate individual.

 Iar considerarea DREPTULUI ca un intreg in care legea reprezinta doar o parte, poate sa duca la solutii a caror acceptare si intelegere va atrage intr-un mod oarecum automat si schimbarea sistemului.

Pentru ca felul in care oamenii privesc sistemul de justitie defineste in mare parte si asteptarile pe care le au de la acesta,  pentru ei puterea justitiei nu sta in simpla pronuntare a unor hotarari sau decizii, ci  sta tocmai in capacitatea acesteia de reactie independenta de orice putere, reactie  care creeaza un context in care se gaseste alaturi de dreptul urmarit si  libertate, si echilbru, si echitate.

Balasa Gabriel

Este important de subliniat acest raport, intre faptele de care se plang oamenii si legea pe care o invoca , ca si raportul dintre dreptate ca sentiment de justitie si lege. Ambele reprezinta valori ce nu pot fi contestate, diferenta dintre ele consta in faptul ca, in timp ce dreptatea reprezinta scopul insasi al actului de justitie, legea nu poate fi decat un mijloc pentru atingerea acestui scop. In practica  insa de multe ori se procedeaza gresit, si se ajunge la transformarea acestei valori-mijloc care este legea, in valoare-scop. Acest lucru nu face decat sa duca la frustrarea oamenilor, care se vad pusi undeva intr-un text legal ce nu are nici-o legatura cu motivul pentru care ei s-au adresat justitiei, si care nu inteleg de ce aceasta nu le poate rezolva problemele. Judecatorul isi indeplineste in mod corect si constiincios datoria care ii revine potrivit legii dupa care functioneaza. Oamenii nu cer insa in mod special, aplicarea legii, ei vin in fata justitiei pentru ca  vor dreptate. Si atunci, cred ca este cazul sa ne intrebam daca mecanismul justitiei, nu s-a transformat intr-un adevarat stereotip, care functioneaza mecanic doar prin aplicarea legii?  Poate ca ar trebui sa revenim  la  Montesquieu si sa spunem ca „un lucru nu-i drept pentru ca este lege, dar trebuie sa fie lege pentru ca este just”. Legea trebuie sa fie conforma cu realitatea, ea este facuta tocmai pentru a ajuta oamenii si nu pentru a-i asupri de undeva de sus, intangibila. Atunci cand ai dreptate si legea nu ti-o da, se face diferenta intre judecatori. Un judecator corect aplica doar legea fara a fi interesat de dreptate, el isi face meseria, un judecator bun insa, face dreptate chiar daca risca uneori sa nu aplice legea in litera ei, el isi face insa datoria cautand sa judece in spiritul acesteia. Orice lege este ca o jucarie mecanica al carei arc reprezentat de sensul aplicarii ei, se intoarce pentru ca aceasta sa mearga. Vine un timp cand arcul se strica, iar judecatorul este obligat sa faca un lucru ce numai are nici un sens.

Acest sentiment al justului si injustului, pe care Aristotel il considera un caracter fundamental si specific al omului fata de celelalte animale, trebuie sa ne conduca in a repune dreptatea in granitele ei normale. Legea nu este decat o manifestare a vietii reale, iar atunci cand in realitatea pe care o traim lipseste aceasta corespondenta intre lege si sentimentul de dreptate, nimic nu trebuie sa opreasca pe un judecator, de a proceda in mod autonom la aprecierea justului, chiar daca trebuie sa  ajusteze o lege prin interpretarea pe care i-o da. Pentru ca in caz contrar, nu le lasam oamenilor care vin in fata noastra, decat posibilitatea de a aprecia dupa facultatea lor naturala  ceea ce este just sau injust, iar de aici pana la afirmarea unei neincrederi zdrobitoare in justitie, nu mai este decat un pas.Hotararile judecatorului, trebuie sa fie adevarate directionari in formarea sentimentului de justitie si nu in cea a formarii unei legalitati exagerate.    

 Intr-o balanta in care sunt  puse, legea si omul, ar trebui sa stabilim clar ceea ce conteaza mai mult, pentru a putea inlatura aceasta stare de confuzie, ce se regaseste la nivelul societatii. Iar eu cred ca ceea ce conteaza este omul. Daca valorile noastre le alegem dupa importanta pe care o dam anumitor lucruri, eu sunt sigur ca valoarea cea mai mare pentru cei mai multi din societate, este omul si nu legea, pentru ca in slujba lui sunt sau ar trebui sa fie, si parlamentul care face legile, si guvernul care le aplica, si judecatorii care le folosesc pentru a face dreptate. El reprezinta cel mai important scop, in care ne concentram toate eforturile, in timp ce toate celelalte nu sunt decat mijloace pentru atingerea acestuia. Explicatia pe care o gasesc acestei perceptii despre justitie, este tocmai aceasta incercare a societatii civile de depasire a unei simple legalitatii in exercitarea justitiei. Astfel, simpla legalitate devine insuficienta, atata timp cat ea nu este legitimata si ramane un simplu legalism bazat pe formalism. Societatea simte ca statul de drept, presupune ca legalitatea sa nu mai fie considerata ca valoare centrala a dreptului, aceasta urmand a deveni doar o valoare accesorie, o valoare-mijloc fata de valoarea-scop reprezentata de individ. Iar ceea ce este sanctionat de catre oameni, este tocmai faptul ca  judecatorul ajunge sa fie mai mult preocupat de normele legale, de aplicarea acestora, fara sa mai tina seama de realitate.  Adevarul, dreptatea, nu se pot afla in lege, ci in realitatea care este adusa in fata justitiei. Valoarea suprema pe care trebuie sa o respectam nu este legea, ci demnitatea persoanei umane si protectia drepturilor si libertatilor acesteia.

De unde vine aceasta perceptie proasta a justitiei, daca nu de la faptul ca oamenii asteapta dreptate de la justitie si primesc doar justificarea unor legi? Justitia, trebuie sa existe cu un sens. Si care este sensul justitiei in aceasta lume, daca nu acela de a face dreptate? Modul de functionare al justitiei, cred ca este unul deficitar, atata vreme cat aceasta functioneaza doar prin tensiunea a doi poli (a se citi parti). Astfel realizarea acesteia, apare mai mult ca o scurtcircuitare, o descarcare periculoasa care mereu va face stricaciuni si care nu poate duce niciodata la o functionare buna, perfecta. Corect ar fi, ca functionarea justitiei sa se faca prin alimentarea acesteia de la o singura sursa de energie, care sa aiba puterea sa neutralizeze orice scurtcircuit, iar cea mai pura energie pentru acest lucru, nu-l pot reprezenta decat principiile morale. Acestea trebuie sa fie scheletul oricarei legi, si al oricarui act de justitie, pentru ca oamenii sa nu mai rataceasca in cautarea dreptatii. Legea nu poate tine niciodata locul moralei, pentru ca legea, nu va putea crea niciodata oamenii virtuosi, ci doar oameni precauti sau abili.  De aceea justitia trebuie sa fie mai intai o masura pentru noi insine si de-abia pe urma pentru ceilalti.