Automatismul dreptatii sau sentimentul justului
Incerc de ceva vreme sa ies din tiparele unui judecator care conteaza doar pe adevarul judiciar (a se citi adevarul relativ al legilor ce trebuiesc respectate neconditionat) si ma trezesc intrebandu-ma :
-De ce trebuie sa judec intr-un anumit fel si nu in altul?
– De ce trebuie sa tin cont de o lege chiar si atunci cind simt ca nu este dreapta?
– De ce trebuie sa-mi repet intr-una ca judecata mea este rationala, logica, si fara nici o emotie?
– De ce ma simt deseori nesigur pe judecata pe care o fac?
– De ce incerc mereu sa ma conving singur ca exista intotdeauna un spirit al legii care este mai presus de orice litera a acesteia?
– De ce sunt mereu sfasiat de neincrederea in dreptatea legilor, de indoiala ca judecata mea este intr-adevar cea dreapta?
Raspunsurile la aceste “de ce-uri” pot sa fie foarte diferite pentru fiecare dintre noi, nu ma pot insa abtine sa nu incerc sa sper, sa caut si poate sa gasesc un fir comun care sa ne explice perspectiva noastra asupra justitiei pe care o infaptuim zi de zi cu toate indoielile, gandurile si problemele pe care ni le facem in legatura cu aceasta profesie a noastra.
In primul rand cred ca trebuie sa acceptam faptul ca odata cu aceste intrebari noi putem renunta la un tipar care a creat un anumit automatism in profesia de judecator, automatismul unei dreptati al carei standard este legea (si nu vorbesc de lege ca principiu, ci de legile concrete care se adopta zi de zi si pe care noi trebuie sa le aplicam zi de zi), automatism care actioneaza la un nivel profund nu numai in profesia noastra ci si la nivelul mentalitatii sociale si care iese la iveala sub diverse tipare ce se inscriu sub o oportunitate a condamnarilor tuturor lucrurilor ce nu-ti convin la un moment dat, dar pe care esti gata sa le uiti daca vezi ca acestea te afecteaza direct in interesul tau trezindu-ti un sentiment de injustitie pe care ti-l versi de obicei sub forma unor indicatii sau cerinte pe care le exprimi printr-o opinie sociala sau chiar politica.
Nu cred ca exista un raspuns acceptabil la toate intrebarile pe care mi le-am pus, dar poate exista un raspuns al fiecaruia in functie de rezonanta acestor intrebari in activitatea proprie de infaptuire a justitiei. Iar firul comun pe care eu as alege sa-l aduc in fata ar fi acela ca oricat am vrea noi sa nu vorbim despre emotii atunci cind judecam, sa ne pastram profesia doar intr-un mod “rece”de judecata, rational, logic, legal si chiar stintific daca se poate, nu putem sa nu recunoastem semnificatia emotiilor unui judecator. Stiu ca aceasta poate complica si mai mult lucrurile intr-o justitie aflata intr-o reforma ale carei rezultate doar se ghicesc in intentiile si proiectele celor care vorbesc despre ea, stiu ca acest lucru poate fi uimitor pentru uni si cumplit pentru alti, dar cred ca a sosit timpul sa nu mai ascundem dreptul doar dupa niste legi ale caror texte nu au uneori nimic de-a face cu vietile incurcate ale oamenilor ce se desfasoara sub privirile noastre, poate ca a venit vremea sa spunem ca dreptul inseamna pina la urma acel “sentiment de justitie” pe care oamenii il simt si il apreciaza, sentiment care alaturi de gindurile logice si rationale are intotdeauna o parte esentiala si subtila- “emotia”, ca un fel de energie neconventionala a societatii pe care oamenii trebuie sa o redescopere pentru a putea iesi intr-un fel sau altul din automatismele unei gandiri ce i-au adus pina in acest punct din evolutia lor, si care nu este in nici un caz unul perfect. Emotia, daca vreti, este cea care asigura acea preeminenta a dreptului pe care o instanta ca CEDO o aplica atit de natural si de eficient in judecarea unor cauze tocmai avind in vedere acest sentiment al justului in societate.
Pentru mine cel putin, alegerea intre un automatism al dreptatii si un sentiment al justului, este incepind de azi putin mai clara.
BG