Gabriel Bălaşa

Mergand pe strada incep sa simt oamenii care alearga dupa diferite lucruri, nemultumiti, ingandurati, sau aparent distrati. Cu totii par prinsi intr-un efort de a pastra neschimbat putinul pe care il au dar de care sunt atat de siguri datorita obisnuintei capatate.

Oare acest mers pe care il transformam deseori in fuga ne poate duce altundeva decat suntem acum ?

Stim ca lucrurile nu merg prea bine, simtim aceasta si o traim, insa ne mintim cu faptul ca mai bine stam pe loc pina ne va gasi norocul unei schimbari confortabile, in aceasta lume mare in continua schimbare. Pentru ca in acest fel avem impresia ca nu obosim si nici nu ne aruncam in nesiguranta din afara noastra.

Din pacate aceasta foame de stabilitate chiar si a unei situatii proaste ne face sa ne opunem cu incapatanare oricaror schimbari. Si astfel devenim rigizi, si parca defazati in raport cu toata aceasta amestecare si bolboroseala continua a unei lumi in permanenta schimbare.

Mergem fara sa ne intrebam incotro ar trebui sa mergem, si din acest motiv nu vom ajunge niciodata nicaieri. Vorbim despre schimbari dar in adancul nostru am dori sa mentinem neschimbate toate obisnuintele noastre, fara sa tinem seama ca pastrarea acestora nu ne face deloc fericiti, aducandu-ne doar rigiditatea unor limite ce nu ne mai permit evolutia si nici imbunatatirea situatiei noastre.

Oare cat de mult seamana ceea ce traim cu ceea ce ne dorim sau visam in realitatile noastre subiective?

 Daca nu avem chef si nici energie, daca nu ne putem concentra si avem mereu impresia unei vieti de mana a doua, cu siguranta ca nu ne traim viata pe care ne-o dorim cu adevarat.

Suntem atatia oameni care asistam neputinciosi la toate aceste lucruri din vietile noastre, ce merg intr-o directie creata de altii doar din frica de a nu ne pierde in vartejul schimbarilor, fara sa intelegem ca nu exista nici un risc  de a ne pierde, pentru ca centrul oricaror schimbari ramane mereu in sufletul nostru. Poate ca nu putem conduce noi schimbarile acestei lumi, dar le putem accepta invatand din acestea.

Si de fapt, toti acesti oameni care merg pe strada nu realizeaza ca sunt doar niste calatori care oriunde ar merge pot reusi sa se simta ca acasa, depinzand doar de ei cum reactioneaza la toate evenimentele ce le ies in cale si ce alegeri fac.

Solutia schimbarii nu este decat miscarea imprimata de creator, pentru ca mereu in aceasta lume se creaza altceva, iar noi toti suntem liberi  sa o exploram si sa o recream, uneori chiar dovendindu-ne ingnoranta fata de cei atotstiitori care dau verdicte false unei realitati spunandu-ne ca asa ceva nu se poate face.

Balasa Gabriel

      Traind in Romania, nu pot sa nu observ ca improvizatia este un exercitiu de zi cu zi din viata noastra a romanilor, aceasta devenind maximul unui fel de a fi al institutiilor, al legilor si chiar al statului. Am improvizat un stat de drept, asa cum am improvizat legi si drepturi pe care nimeni nu le respecta din convingere.   

     Improvizam de 20 de ani reforme, ca am ajuns sa nu mai avem economie, sa nu mai avem agricultura, si teama imi este ca daca improvizam si o reforma a statului vom ajunge sa nu mai avem nici un stat. Pentru ca toate aceste improvizatii de reforma nu au schimbat niciodata nimic cu adevarat ci , doar au falsificat nevoia noastra de normalitate.     

    Traim intr-o mare si perpetua improvizatie care se numeste ROMANIA.   

     Toata aceasta Romanie improvizata a inlocuit cu totul normalitatea, si se improvizeaza in continuare intr-un sablon de imaturitate si labilitate cu o perseverenta care ne face sa ne pierdem orice sperante, si sa ne abandonam unei neputinte impovaratoare.      

    Si totusi, nu pot sa nu ma intreb, de ce oare improvizam in halul acesta?    

    Cel putin eu, simt ca sursa acestei improvizatii este suplinirea unei lipse pe care nu putem sa o acceptam, parca am folosi improvizatiile ca pe o lupta impotriva unei necesare purificari pentru dreptul la normalitate.       

      Improvizatiile noastre nu sunt insa, decat nivelul inferior de modificare a unei realitati prin care nu creem cu adevarat nimic nou.    

      Improvizatiile noastre sunt vesnice inceputuri imediat sfarsite.       

     Improvizatiile noastre sunt lucruri care doar par sa mearga inainte, ele mergand insa de fapt inapoi, desfacand orice normalitate in bucatele amestecate lipsite de intelepciunea unui intreg.      

    Improvizatiile noastre au devenit ca o inteligenta fara minte, care vrea doar sa ia fara sa ofere nimic in schimb. Ele sunt o vesnica frica de a nu fi judecati pentru ca nu suntem ca ceilalti.     

   Improvizatiile noastre reprezinta negarea valorii unei normalitati a carei singura vina este ca ne rusinam cu ea.     

    Improvizatiile noastre nu sunt decat exemple de gandire falsa pentru a demonstra ca poti ajunge neaparat intr-un loc pe care altfel inca nu-l poti atinge.  

     Am inversat toate legile naturii si am facut din toate aceste improvizatii un scop, folosindu-ne in mod parsiv de normalitate ca de un mijloc pentru atingerea acestui scop, si bulversand astfel totul in noi si in tara in care traim.    

   Iar remediul cel mai simplu pentru vindecarea acestei Romanii improvizate ramane si este normalitatea.     

    O normalitate prin care sa recunoastem nivelul la care suntem, si locul in care suntem, oricat de slab sau de prost cotati am fi evaluati de catre altii.    

    O normalitate ce inseamna acceptarea a ceea ce suntem, ceea ce facem si ceea ce gandim acum, fara nici o incercare de poleiala sau de minciuna.     

    O normalitate  care ne poate oferi puterea de a ne trai vietile noastre asa cum ne dorim.      

    O normalitate care este modul natural si simplu de a ne iubi fara sa ne batem joc de noi si de ceilalti.       

    O normalitate care este puterea vindecatoare a noastra si semnul firesc de iertare a propriilor imperfectiuni pe care cu toti le avem.     

    O normalitate care ne poate scapa de cosmarurile in care traim, eliberandu-ne din inchisoarea iluziilor unei improvizatii continue       

   O normalitate ce poate deveni mecanismul cel mai simplu al unei ordini sociale si de drept, care sa functioneze prin capacitatea de a percepe intregul si nu doar ceea ce ne convine in mod selectat din acesta.      

    O normalitatea izvorata din puterea de a ne elibera de falsa senzatie ca trebuie sa fim neaparat intr-un anumit fel, ca trebuie sa facem neaparat un anumit lucru sau ca trebuie sa avem neaparat ceva.    

      Stiu ca improvizam pentru ca ne este frica sa recunoastem, ca nu suntem cei mai destepti, nu suntem cei mai harnici, nu suntem cei mai buni, dar astia suntem noi si este normal sa ne acceptam asa cum suntem fara sa-I mintim pe ceilalti si pe noi.   

        Si oricat de mult am incerca sa improvizam in continuare, sa falsificam sau sa strambam normalitatea, trebuie sa stiti ca aceasta nu se pierde niciodata.  Ea poate deveni invizibila, totul insa este o chestiune de perceptie ce poate fi corectata foarte simplu prin acceptarea acestei normalitati.         

     Poate tocmai de aceea totul merge azi asa de prost intr-o Romanie improvizata, iar desfacerea acestei improvizatii nu o putem face decat prin acceptarea normalitatii, care ne arata ca nu mai avem economie si trebuie sa ne construim una indiferent de ceea ce zice Europa, care ne arata ca suntem saraci si trebuie sa ne comportam ca atare, care ne arata ca nu avem drumuri bune si trebuie sa le construim, care ne arata pana la urma ca totul este in regula cu normalitatea si ca aceasta este drumul pe care trebuie sa mergem pentru a ajunge la o ROMANIE NORMALA.  

   Lumea aceasta in care traim si la care ne uitam mereu a ruginit, nu datorita ploilor si umezelii ci, datorita spiritului nostru rastignit pe crucea nemiscarii si a uitarii, intr-o incercare disperata de nastere a unei certitudini macar, chiar daca aceasta ne vine doar dintr-o absoluta nemiscare asezata frumos intr-un tablou al imobilismului care ne caracterizeaza azi.

         Nu mai avem curajul sa ne gandim si la ipoteza in care nu exista certitudini, in care totul nu este decat o potentialitate extraordinara aflata doar la limita curajului de a incerca sa fim noi insine, si atunci cand nu reusim sau nu ne mai place de noi, de curajul de a trece peste aceasta limita si de a incerca  sa ne reinventam asa cum ne-ar place sa fim.

         Suntem atat de ocupati in zilelele si noptile noastre ca am renuntat sa ne mai cautam lumea noastra prin aceasta lume mare in care ne simtim ca niste copiii pierduti.

        De fapt lumea noastra mica, cea  a fiecaruia dintre noi este o lume plina de buruienile ingrijorarilor care ne-au napadit vietile aproape sufocandu-le.

        Mai simtim ceva azi in afara de agitatia extraordinara a lumii mari in care traim, de anxietatea care fumega ca un semn de pericol deasupra gandurilor noastre ?

        Daca nu, atunci este trist si starea noastra este doar una plina de goliciunea care ne secatuieste mintile si ne raneste sufletele.

        Poate ca a sosit timpul sa facem mai mult decat sa existam in acest desert al unei obisnuinte, savurand o certitudine care nu exista de fapt, care este nereala.

       Sa ne oprim un moment si sa ne gandim la noi, sa nu ne mai blocam mintea cu ingrijorarile care ne rapesc din forta vietilor noastre, pentru ca avem puterea de a determina ceea ce gandim.

         Sa ne aducem mai intai in mintile noastre tot ceea ce ne dorim pentru ca numai astfel vom  aduce aceste lucruri si in lumea noastra, pentru ca de acolo sa le daruim cu totii acestei lumi mari in care traim hranind-o nu cu certitudini iluzorii ci cu ceea ce fiecare dintre noi este in stare sa gandeasca si sa faca.   Balasa Gabriel 

Ma straduiesc mereu sa rezolv situatiile, sa caut noi moduri de a gandi lucrurile, sa gasesc raspunsuri la problemele care ma framanta,  si imi dau seama ca sunt ca un copil care incearca sa aseze mereu jucariile in alt fel, pentru a experimenta noi fatete ale acestei existente ale mele pe acest pamant, chiar daca de multe ori acestea nu-mi convin deloc, sau chiar ma ranesc facandu-ma sa sufar .

       Si oricat de surprins as fi pe moment de tot ceea ce se intampla mereu in jurul meu, viata mea mi se pare ca ramane totusi ca o stire veche pe care am uitat-o doar.

        Ma simt prins in necunoscutul care ramane intotdeauna neatins de cunoscutul obtinut  asa de usor si fara intelepciune, si datorita caruia strang mereu atatea zdrente in sufletul meu.

       Am invatat insa ca existenta acestui necunoscut nu este niciodata acceptata foarte usor, pentru ca mai inainte de a ne deschide oricarei potentialitati, noi am invatat prea bine in a ne limita capacitatea de a concepe noi paradigme ce ne ciuruiesc pur si simplu obisnuintele noastre la care tinem asa de mult.

      Ce inseamna a exista si a trai pana la urma?

      Sunt ele unul si acelasi lucru, sau una este anticipata de cealalta?

      Eu cred ca Existenta ne este oferita in dar, iar a trai  este pana la urma doar  o hotarare constienta de a simti, luata in minte si in inima, si de a iubi neconditionat existenta  fara a tine cont de pretul acesteia, pentru ca adevarata valoare nu este nici acest pret si nici ce se obtine cu ajutorul lui, adevarata valoare o reprezinta doar iubirea si atat.

            Sunt vieti intregi de intrebari, care niciodata nu si-au gasit raspunsurile, iar pentru cei care inca ne chinuim sa raspundem la acestea trebuie intelegem ca si daca reusim uneori si credem ca am gasit toate raspunsurile,  viata vine  si ne schimba iarasi toate intrebarile.

               Si atunci ne intrebam din nou, ce avem noi in comun cu ceilalti in afara de iluzia unei societati in care fiecare traieste totusi o viata rupta de orice realitate comuna de socializare.

          Ne este atat de usor sa ne abatem viata noastra de la o existenta autentica, prin crearea unor tipare care ne conduc pana la urma la disfunctionalitati si blocaje.

          Si in acelasi timp ne este atat de greu sa renuntam la aceasta continua legitimare a vietii noastre prin gandurile si faptele noastre care cauta in continuu un scop anume.

         Un scop pe care am cautat mereu sa-l definim cat de bine am putut, un scop care sa ne  apartina numai noua, indivizilor care s-au trezit din somnul copilariei datorita galagiei pe care au fost invatati sa o faca pentru a-si antrena personalitatea. Si mereu identificam cand un scop, cand un altul, toate fiind indreptate spre ceva din exteriorul nostru, sa invatam, sa reusim, sa ajungem pe o anumita treapta, sa realizam lucrurile pe care ni le-am propus, sa facem ceva extraordinar, sau sa ajutam pe cineva.

        Numai ca simplitatea acestei existente pe care o ascundem in interiorul nostru, ma face sa realizez, ca  nimeni dintre noi nu a intrat in aceasta existenta pentru a construi lucruri marete  in aceasta lume exterioara noua si in care ne traim aproape 99% din existenta si la care visam fiecare cel putin odata in viata.

        Si nici sa ne reglam conturile cu cei care ne-au suparat,  sa luptam cu cei care nu gandesc ca noi, sau sa raspundem la toate intrebarile pe care ni le pun ceilalti ori pe care ni le punem singuri.

         Poate ca nu ceea ce gandim acum, ceea ce spunem sau ceea ce facem in momentul acesta ne reprezinta cel mai bine, ci ceea ce simtim. Pentru ca sentimentele noastre sunt cele care sunt capabile in a ne crea o realitate interioara pe baza careia sa avem cu adevarat o experienta exterioara autentica.

        In viata noastra de toate zilele ne impiedicam deseori de lucruri necunoscute, iar o parte importanta din acestea sunt tocmai sentimentele care de cele mai multe ori traiesc in noi singure si triste ca nu le acordam atentia necesara.

        Pentru ca sentimentele pot fi lucrurile cele mai apropiate, chiar in noi, pe care singuri le-am ales fara sa le transformam in ganduri pe care trebuie sa le induram sau pentru care sa ne luptam, ele pot fi in acelasi timp si existenta noastra si viata noastra.

         De aceea cred ca nimic nu este gresit daca lasam un moment la o parte prejudecatile sanatoase in care credem fiecare si pe care le purtam cu noi tot timpul pentru a ne intoarce fara nici un calcul spre ceea ce simtim acum, pentru ca mai degraba suntem ceea ce simtim decat ceea ce spunem sau aratam celorlalti !

Balasa Gabriel