Gabriel Bălaşa

         Felul in care definim un lucru ne arata uneori cu precizie nu numai ce credem despre acesta dar si valoarea pe care i-o dam, asteptarile noastre si mai ales atitudinea pe care o avem si pe care ne-o manifestam prin obiceiurile si conventiile sociale.

             Astfel, o definitie a justitiei spune :–  ”  JUSTITIE s.f. 1. Totalitatea organelor de jurisdictie dintr-un stat, ansamblul legilor si al instantelor judecatoresti, sistemul de functionare a acestor instante. 2. Una dintre formele fundamentale ale activitatii statului, care consta in judecarea pricinilor civile sau penale si in aplicarea pedepselor prevazute de lege.”

          Aceasta  definitie a justitiei  nu ne ajuta insa deloc sa “fim” ci, mai mult ne impiedica sa cistigam increderea in puterea constiintei noastre de a ne elibera de sub conditiile inrobitoare ale vietii cotidiene.

               Pentru ca justitia inseamna mult mai mult decat un nivel institutional impus si acceptat.

         Ceea ce nu spun dictionarele, regulamentele, legile si chiar Constitutia, este ca adevaratul camp de actiune si de exercitare a justitiei il reprezinta de fapt atitudinea corecta pe care trebuie sa o aiba fiecare om indiferent de inteligenta, interesul sau pozitia sociala a acestuia. Acesta este primul pas si cel mai important in construirea unei justitii integrate in viata sociala.

       Din pacate azi, justitia nu  exista decit la nivel de institutie, ca o formalitate din ce in ce mai complicata de care ne putem folosi, si doar pentru a ne satisface  propriile interese impotriva celorlalti, si atit.

          Justitia insa trebuie sa existe cu adevarat in cotidian, in afara oricarei institutii, si ea trebuie sa insemne in primul rand modul corect si just de a fi  al oamenilor in societatea in care  traiesc.

       Fara aceasta dimensiune sociala, justitia la nivel de institutie nu ramane decat o forma goala fara continut,  un simptom al unor legi care nu vor avea niciodata ocazia de a deveni un etalon al dreptatii.

      De aceea este important sa cunoastem ca adevarata putere a justitiei nu sta doar in independenta acesteia ci si in acceptarea justului ca echilibru in relatiile noastre cu ceilalti si in puterea fiecaruia dintre noi de a renunta la pretentiile incorecte si injuste pe care le avem de multe ori, doar pentru a ne iluziona ca avem controlul asupra altora sau ca suntem mai destepti decat ceilalti si ca noi suntem cei care avem dreptate.

           Pentru ca de multe ori dreptatea pe care noi o cerem nu este decat un instrument de  a ne arata taria sau a ne satisface orgoliul, si nu are nimic de a face cu echilibrul pe care ar trebui sa  il presupuna aceasta.

       Justitia institutionala este un lucru, iar starea de justitie din societate care reprezinta de fapt realitatea de la care trebuie sa porneasca cea institutionala, un alt lucru.

         Prima este o constructie teoretica care se experimenteaza la nivelul institutional al statului, in timp ce starea de justitie este dimensiunea senzitiva care se  poate experimenta la nivelul social libera de orice conditionari.

            Aceasta stare de justitie este sinonima cu, corectitudinea si ea inseamna pozitionarea reala si corecta fata de ceilalti si chiar fata de tine insuti, fara conditionarea nici unei legi pozitive. Din pacate dimensiunea acestei stari de justitie nu este manifestata in cotidian, si fiecare pare interesat mai mult de corectitudinea celorlalti fata de el pe care o revendica ca fiind dreptatea, si mai putin de corectitudinea lui fata de ceilalti, careia sunt gata sa-i gaseasca imediat justificari pentru a servi mai intai intereselor personale.

            Daca privim cu atentie  Justitia institutionala vom vedea ca in aceasta nu gasim decat dezechilibre, in timp ce starea de justitie este o adevarata “institutie”a constiintei noastre, care poate fi si chiar este in continuitate cu echilibrul si armonia sociala.

          Daca vrem sa cautam si daca vrem si sa gasim o cale pentru functionarea echilibrata si corecta a justitiei institutionale, atunci trebuie sa acceptam ca acesta nu poate fi decat o forma si ca trebuie sa descoperim mai intai continutul acesteia care nu poate fi dat decat de o stare de justitie valabila pentru toti si pentru fiecare in parte la nivelul unei constiinte responsabile de echilibru si armonie sociala.

Balasa Gabriel

Managementul instantelor de judecata, fie ca este de natura judiciara sau administrativa, s-a dezvoltat asa de mult mai ales in ceea ce priveste cerintele CSM sau MJ cu privire la atributii si solutii, carora le sunt acordate o importanta din ce in ce mai mare, transformind un simplu concept teoretic intr-o cerinta esentiala pentru buna activitate de judecata a instantelor. Pare sa existe convingerea ca o imbunatatire a managementului ar putea duce la o imbuntatatire a calitatii actului de justitie, si de aici o serie de discutii despre managerul de instanta care sa preia din atributiile presedintelui de instanta, discutii care nu vor face decat sa amine si sa ocoleasca o discutie ce ar trebui sa se faca pe conducerea instantelor de judecata.

Eu cred ca nu rezolvarea oricarei probleme este importanta, ci doar rezolvarea acelor probleme care sunt puse corect si a caror rezolvare ar putea duce intr-adevar la imbunatatiri de substanta si nu doar la schimbari formale ce lasa nerezolvat fondul. De aceea probabil ca daca ar fi sa punem corect problema managementului instantelor ar trebui sa incepem cu cea a stabilirii unei alte structuri de conducere a instantelor.

Dupa mine Adunarea Generala a Judecatorilor trebuie sa fie organismul de conducere al unei instante, cu atributii de luare a unor hotarari in problemele cele mai importante ce privesc instanta respectiva, de la aprobarea bugetului la alegerea organelor de conducere. Dupa Adunarea Generala a Judecatorilor, urmatorul organ care va fi unul executiv, este Colegiul de conducere, care va fi ales de Adunare la fel cum va fi ales si  un presedinte pentru 1 an de zile si un vicepresedinte atunci cind este cazul. Tot Adunarea Generala ar trebui sa aleaga si Presedintii de sectie cu recomandarea sectiei respective si avizul colegiului de conducere.

Din punct de vedere administrativ, Colegiul de conducere si presedintele acestuia ca si presedintii de sectie vor avea o raspundere dubla si fata de Adunarea Generala si fata de CSM, Adunarea Generala avind dreptul de a-i revoca atunci cind acest lucru este cerut pentru deficiente grave in activitatea de conducere sau pentru neaducerea la indeplinire a hotararilor AG. Personalul administrativ va fi tinut sa duca la indeplinire hotararile Adunarii Generale, inclusiv Directorul Economic care se ocupa cu problemele pur administrative.

Avantajul unei astfel de structuri ar fi acela ca o conducere a unei instante ar avea mult mai multa legatura cu magistratii instantei, si poate ca acest lucru ar conduce la o conlucrare mai bunaa si de ce nu la o activitate mai eficienta.

 De fapt cel mai eficient pentru conducerea instantelor de judecata  mi s-ar parea acel concept numit inteligenta roiului ( este vorba de roiul de albine) ale carei modele sunt deja folosite din ce in ce mai mult in organizarea si optimizarea activitatilor.

Acest concept se bazeaza de fapt pe o  analiza extrem de atenta a comportarii  roiurilor  de albine  constatandu- se ca o albina  sau mai multe se misca individual luate  intr-un mod fara sens adica stupid fara nici cea mai subtire logica….in schimb o data ce sint in roi toate activitatile lor sint socant de precise si regulate…unul din cercetatorii modelelor inteligentei roiului a simulat informatii false si adevarate plantind dis de dimineata linga roiuri niste antete de fibra de sticla cu diferite substante ..ei bine albinele destinate “procurarii de alimente” nu au plecat la munca numai dupa ce au simtit prin atingerea antenelor cu substantele specifice albinelor de “patrula” care le dadeau OK sa iasa…ba mai mult se pare ca atingerile antenelor cu informatii trebuie sa se petreaca la cel mult 10 secunde altfel ” procuratoarea de alimente ” nu iese din stup la munca . Practic roiul  este o comunitate fara “managers” si nici macar  regina nu e mai breaza la IQ pentru ca singurul lucru care il stie e sa depuna oua …simplist ar suna ca fiecare urmeaza legi simple ” vad in punctul A un lucru trebuie sa il prind si sa il duc undeva in C …ori nu sint lucruri in punctul A  fug in stinga la punctul B sa ajut aducerea lucrurilor pentru punctul A etc …”

Ganditi-va numai ce beneficii ar fi daca intr-o instanta s-ar urma regulile inteligente ale unui roi de albine, atunci nimeni nu ar mai avea nevoie de manageri, pentru ca fiecare si-ar face treaba care o are de facut. Pentru asta insa este necesar de stabilit operatiunile care se fac intr-o instanta, responsabilii care se ocupa de acestea si in plus existenta  constinciozitatii fiecaruia in ceea ce priveste o activitate de calitate si realizata in termenul optim.

Nu-i asa ca este frumos sa lasam sa ne treaca prin minte si astfel de idei, ceea ce nu stim inca este ca toate aceste ginduri pe care ne permitem sa le avem sunt deja actiuni la nivelul concret al mintilor noastre care nu mai au nevoie decat de putina convingere pentru a fi transformate in realitate.

BG

Multi dintre judecatori am uitat sa ne bucuram de Ziua Justitiei, ceea ce e semn ca nu prea credem in aceasta asa zisa sarbatoare, pentru ca o adevarata Zi a Justitiei nu poate fi cea de care se bucura doar cei care fac justitie, ci trebuie sa fie si cea de care se bucura toti cei care au parte intr-un fel sau altul de garantia unei justitii responsabile si independente de orice putere.

Este ziua justitiei, si noi nu stim inca daca sarbatorim o idee sau doar un lucru, cred insa ca pe axa ideologica a justitiei care este inefabila si se intinde intre promisiune si cautare, coboara acea axa psihologica plina de nisipul marunt al unor legi mici care nu mai lasa deloc spatiu pentru cele esentiale.

Este ziua justitiei, si din pacate justitia aceasta nu si-a declarat nici un scop facandu-ne sa ne simtim neimpliniti, pentru ca reforma nu poate fi un scop ci doar un mijloc, asa cum nici legea nu poate fi un scop. Poate de aici si neputinta noastra, si lipsa unei puteri autentice judecatoresti, care ramane mai departe cheia unei increderi ce se poate transforma cu adevarat intr-o legitimitate puternica pentru Justitie.

Este ziua justitiei, cind este frumos sa vedem oameni si locuri zambindu-ne, dar nu trebuie sa uitam de mijloace si scopuri, de idealuri si de vise.

Este ziua justitiei, si credem ca macar acum in aceasta zi ar trebui sa spunem cu glas tare, OPRITI-VA SI NU MAI FACETI LEGI LA INTIMPLARE, STATI MAI INTAI SI STABILITI PRIORITATATILE, DUPA CARE HAIDETI SA CONSTRUIM FUNDAMENTUL UNEI JUSTITII CE POATE FI SARBATORITA! Acest fundament trebuie sa inceapa cu stabilirea unor dezlegari esentiale:

 – Ce sistem de drept vrem sa avem?

– Ce instante trebuie sa functioneze in acest sistem?

– Cate grade de jurisdictie ne trebuie pentru ca justitia sa sa afle mereu in legatura cu corpul social?

Daca nu vom trece sa facem mai intai aceste lucruri mari, si ne vom ocupa mai departe cu cele mici, ne vom trezi ca ceea ce este mai important nu mai are loc in sistemul nostru de referinta si in mod sigur ne va lipsi mai departe bucuria de a sarbatori Ziua Justitiei.

Asa ca de Ziua Justitiei, eu cred ca trebuie sa incepem sa ne gandim de la Inalta Curte de Casatie si Justitie, care trebuie sa fie o Curte de Casatie, si care trebuie sa unifice practica judiciara nu printr-o metoda administrativa ce nu are forta, ci pe calea directa a recursului, un recurs numai pe legalitate si cu filtru de admisibilitate.

Sa ne gandim bine daca pentru cele trei cai de atac ne sunt necesare chiar toate cele patru grade de jurisdictie, pentru ca un rationament simplu si logic ne conduce clar spre adoptarea unui sistem cu 3 grade de jurisdictie care sa corespunda celor 3 cai de atac, si atunci putem spune sa dispara judecatoriile, sau tribunalele, ori de ce nu curtile de apel, si iata ca deja am avea 3 variante posibile.

Sa ne gandim bine daca activitatea judiciara trebuie asimilata cu infaptuirea justitiei, daca nu trebuie sa avem legi diferite pentru organizarea judecatoreasca si pentru cea a Ministerului Public.

Si abia dupa stabilirea acestor lucruri esentiale pentru functionarea corecta a unei justitii putem trece si la adoptarea unor noi coduri, pentru ca altfel vom continua sa facem legi, si coduri, indepartandu- ne sistematic de fundamentul unei justitii care poate fi sarbatorita atunci cind ESTE ZIUA JUSTITIEI in primul rand de justitiabili.

BG

Inconsecventele logice aparute in prevederile legale sunt de natura sa duca nu numai la neintelegeri, dar si la confuzii si dezorientare in ceea ce priveste semnificatia si atitudinea unor activitati esentiale pentru un stat de drept. Acest lucru poate aduce o perceptie gresita a oamenilor cu privire la rolul si  functionarea institutiilor ca si la aplicarea prevederilor referitoare la acestea, iar o perceptie gresita este de cele mai multe ori efectul unei neincrederi bazate pe lipsa unui rationament logic.

 In cazul de fata, eu ma simt confuz in privinta denumirii de magistrat.

 Ce este magistratura, ne spune art.1 din Legea nr.303/2004 “Magistratura este activitatea judiciara desfasurata de judecatori in scopul infaptuirii justitiei si de procurori in scopul apararii intereselor generale ale societatii, a ordinii de drept, precum si a drepturilor si libertatilor cetatenilor. “

 Aceasta definitie ar trebui sa ne conduca in mod logic la faptul ca magistratura reprezinta o functie (potrivit DEX/- FÚNCTIE, functii, s.f. (si în forma functiune) 1. Activitate administrativã pe care o presteazã cineva în mod regulat si organizat într-o institutie, în schimbul unui salariu).

Nu va grabiti sa “aruncati cu pietre”, pentru ca functia de magistrat nu este o inventie a mea, ci este prevazuta in lege  in mod separat alaturi de functiile de procuror si judecator,asa cum se arata in art.102 alin.2 din Legea nr.303/2004 “Judecãtorii Înaltei Curti de Casatie si Justitie cãrora le-a expirat mandatul pentru care au fost numiti ori, dupã caz, sunt eliberati din motive neimputabile îsi pãstreazã gradul dobândit în ierarhie si pot ocupa o functie de judecãtor la Înalta Curte de Casatie si Justitie si pot reveni pe functia de magistrat detinutã anterior sau pe o altã functie de judecãtor ori procuror sau pot opta pentru intrarea în avocaturã sau notariat, fãrã examen.” .

Nu exista insa in nici o prevedere legala si nici o reglementare a functiei de magistrat in ceea ce priveste atributiile, functiile, sau autoritate ei, aceasta ramanand o simpla extindere discreta a functiilor de judecator si procuror intr-una singura, ce duce pina la urma la o absurditate constitutionala.

Si de aici nedumerirea mea care se trage de la faptul ca asa cum se arata in Legea nr.303/2004 (vezi art.5, art.34, art.73) si chiar prin definitia data magistraturii exista in mod clar doua  functii separate potrivit atributiilor diferite ce sunt exercitate, functia  de judecator si functia de procuror, iar simpla alaturare de acestea a unei activitati de magistratura si a unei functii de magistrat fara nici o definitie legala sau autoritate logica care sa lamureasca intelesul,scopul, atributiile si functionalitatea acesteia,  este de natura a aduce o subminare in ceea ce priveste insasi existenta unei gandiri juridice logice a celor care trebuie sa fie niste profesionisti ai rationamentelor juridice. Ce incredere credeti ca pot avea oamenii intr-o justitie si activitate judiciara care accepta o  confuzie ce nu se sinchiseste defel de standardele logice,  si care nu face decat sa submineze autoritatea unor institutii ale statului ce sunt in mod separat definite si reglementate chiar de catre Constitutie?Increderea-lipsa, acesta este raspunsul acestei exemplificari. 

Si totusi, este preferata absenta unei clarificari a acestei ambiguitati ce a fost creata doar pentru a sustine o denumire, acea de Consiliu Superior al Magistraturii, pentru ca daca este sa mergem la sursa care a dus la crearea unei asa zise “functii de magistrat” putem observa cu usurinta ca aceasta a fost “inventata” in mod fals doar pentru a sustine un rationament la fel de fals al unei simple denumiri, pentru ca in definitiv acest Consiliu Superior se putea numi foarte bine si Consiliul Superior al Judecatorilor si Procurorilor daca se dorea, desi dupa mine functiile total diferite ale acestora necesitau doua organisme separate.

Intrebarea pe care am pus-o nu tine decat de  o etica profesionala ce trebuie sa ne impinga sa aducem la lumina unei ratiuni logice tot ceea ce apare ca lipsit de logica  intr-un text de lege pentru ca acesta sa fie inteles si sa functioneze fara a crea alegeri gresite, si m-ar bucura daca aceasta ar gasi cat mai multe raspunsuri din partea juristilor.

 Deci, exista oare functia de magistrat ?

BG

In mod normal, justitia trebuie sa fie orientata spre valorile care o fac sa functioneze eficient si corect, valori ce reprezinta nivelul cel mai inalt ce poate fi obtinut intr-o societate. Iar valorile cele mai importante  pentru justitie sunt : dreptatea, ordinea, libertatea. Acestea nu au insa o ierarhie anume pentru ca alegerea uneia in dauna alteia nu ar putea duce deloc la o evolutie, ele trebuiesc sa fie mereu in echilibru pentru ca mijloacele pentru atingerea acestora sa nu aduca haosul in societate, iar acest echilibru nu numai ca este greu de atins dar este si mai greu de pastrat.

Pentru a ajunge la aceste valori nu este de ajuns insa numai o definire filosofica a lor, ci ar trebui sa identificam mai intai scopurile pe care trebuie sa le urmarim pentru a ajunge la aceste valori, scopuri care reprezinta al doilea nivel de sub aceste valori, si care se traduc prin urmarirea anumitor obiective, obiective ce pot fi atinse si pe care eu le-as desemna ca fiind echitatea, securitatea, proportionalitatea. Aceste doua niveluri sunt sustinute la randul lor in mod practic printr-un al treilea nivel, cel al mijloacelor folosite pentru atingerea scopurilor si angajarea valorilor pe care le dorim in justitie.

 Astazi in justitia romaneasca insa, toate aceste trei niveluri nu sunt despartite si clar delimitate, si nici macar nu stiu cum ar putea fi facut acest lucru si sa fie impiedicata astfel o interferare a lor la nivelul practicii justitiei, motiv pentru care de multe ori mijloacele pe care le folosim pentru atingerea unui scop, ne obliga sa renuntam la alt scop, fiind in imposibilitate sa impacam aceste mijloace cu toate  scopurile si valorile pe care ni le-am propune.

Plecind de la toate  acestea si incercand sa analizez doar o singura valoare, indraznesc sa spun ca standardul dreptatii nu-l reprezinta legea ci increderea pe care judecatorul care infaptuieste justitia poate sa o transmita oamenilor ca ei sunt   importanti, ca ei sunt ascultati si ca pentru toti ceilalti conteaza ceea ce ei spun, tocmai pentru ca justitia care se  face sa conteze si pentru ei.

Pe linga acestea nu putem sa uitam nici de faptul ca si judecatorii sunt oameni care apartin societatii in care traiesc, ca si ei pot avea dorinte de onoruri sau dregatorii, care aproape intotdeauna sunt la fel cu dorintele cele obisnuite care nasc patimile ce inlantuiesc inimile renuntand la largimea unei libertati a sufletului nostru. Impartialitatea care reprezinta una din cerintele esentiale pentru profilul unui judecator, nu poate sa elimine personalitatea judecatorului, iar lucrurile privite din aceasta perspectiva fac ca justitia sa se bazeze destul de mult pe convingerile judecatorului, convingeri ce sunt determinante pentru o argumentare rationala si juridica a solutiei, si care pina la urma constituie sursa responsabilitatii acestuia, care ia asupra sa sarcina de a hotari intr-un anume fel.

Legea ca si dreptatea nu lucreaza de la sine, nu este de ajuns sa spun un text de lege si automat se face dreptate, nu este de ajuns nici sa gasesti o argumentatie logica pentru aplicarea unor texte de lege pentru a face dreptate, pina cind nu crezi in dreptatea pe care ai facut-o pentru oamenii ce au venit in fata justitiei, si in acelasi timp sa respecti si libertatea si securitatea celorlalti.

Orice om care vine in fata justitiei, nu doreste doar sa auda un text de lege si sa obtina o hotarare cu caracter de autoritate in litigiul pe care-l are, el vrea mai mult decat atit, el doreste  ca problema lui sa conteze pentru cel care judeca cauza lui, pentru ca dreptatea nu este acolo unde este mintea ci acolo unde este inima, acolo sta dreptatea si de acolo sunt luate si gandurile ce sunt analizate, justificate si argumentate si de minte.

Am putea spune ca ceea ce este pamantul pentru plante, este sufletul pentru dreptate, este dreptatea pentru justitie, si este justitia pentru legiuitor, pentru ca dreptatea apartine inimii nu mintii, pentru ca numai inima este cea care poate cuprinde dintr-o data dreptatea in timp ce mintea nu o poate decat analiza pe bucatele mici de rationamente.

De aceea ar trebui sa luam aminte la asemanarea dintre justitie si viata, pentru ca de trait poti sa traiesti dar conteaza ce fel de viata traiesti, la fel si justitia, poti face justitie dar conteaza ce fel de justitie faci, o justitie din datorie pentru functia pe care o indeplinesti, sau o justitie in credinta ca oamenii conteaza, si ca mai ales hotararea pe care o dai trebuie sa conteze pe increderea lor in dreptate.
BG

Ce mica este improvizatia vietii pe care o traim. Ne nastem dintr-o dualitate si continuam aceasta viata a dualitatii incercand sa gasim posibilitatea unui punct de echilibru in care doar sa fim. Ne copiem uni pe alti si totusi clamam dreptul propriu de a alege fara sa vrem sa alegem  insa mereu ceva diferit, iar schimbarea si transformarea ne inspaimanta pentru ca ne dau posibilitatea de a vedea “cutia” in care am intrat si din care nu mai stim cum sa iesim.

De atita vreme in societatea romaneasca se vorbeste despre reforma ca ai fi tentat sa crezi ca aceasta a ajuns pe culmi nebanuite. Adevarul este insa ca de fapt noi nu am facut altceva decat niste simple “exercitii” de reforma unde mai mult ne-am folosit “muschii” decit spiritul, si intre toate acestea trebuie sa recunoastem ca prea multa gandire nu ne foloseste. Pentru ca fiecare simte nevoia sa vorbeasca despre reforma, o data pe zi sau la o saptamana ori la o luna. Numai ca a vorbi despre reforma nu inseamna ca stim ceva despre cum ar trebui sa fie facuta reforma aceasta ci mai ales ca ne place sa visam la rezultatele ideale ale acesteia. 

Cred ca pina nu demult ne-am aflat la un nivel intelectual al reformei unde am citit carti, reviste si orice alte scrieri despre reforme, am discutat despre aceasta pina aproape am ajuns sa fim satisfacuti de noi insine si de reforma la care am inceput sa ne pricepem. Am trecut pe urma la nivelul emotional al reformei, unde fiecare isi manifesta fricile sau  isi ascunde  temerile, si unde toti se pregatesc de lupta incurajandu- se singuri, desi inca nu ne-am identificat foarte bine adversarul, care spre surprinderea multora nu va fi cineva strain, ci chiar noi. Probabil ca acum ar trebuie sa  urmeze un nivel fizic al reformei, cind aceasta ne va trezi din “visarea” noastra si ne va pune in fata problema esentiala, si   anume faptul ca reforma trebuie facuta nu in abstract ci conectata la viata de zi cu zi, ca reforma trebuie sa tina cont si de grijile si de viata noastra, ca reforma trebuie sa permita tuturora sa manince, sa aiba unde locui, sa se poata relaxa si asa mai departe. Pentru ca reforma la nivelul fizic nu mai poate reprezenta doar un confort sau disconfort intelectual ci efecte concrete in viata fiecaruia dintre noi.

Nu stiu cum vor fi pasii urmatori ai reformei, dar sper ca acestia sa aduca in intelegerea noastra cunoasterea faptului ca reforma trebuie sa insemne alaturi de binele tau si binele celorlalti , pentru ca nu poti sa ai grija de ceilalti daca nu sti sa ai grija de tine, nu poti sa vrei binele celorlalti daca tu nu sti care este binele nici macar pentru tine.

La acest nivel fizic al reformei eu cred ca nu trebuie sa fim severi cu ceilalti si nici cu noi insine, trebuie sa acceptam ca suntem intr-un proces in care incercam sa descoperim varianta cea mai buna a unei schimbari ale carei consecinte le dorim mai ales la nivel spiritual, trebuie sa acceptam ca putem face alegeri gresite si ca avem dreptul sa mai alegem si a 2 oara si a 3 oara, trebuie sa cream reforma tocmai pentru ca avem probleme majore in societatea romaneasca pe care nu le-am rezolvat de foarte mult timp, si mai ales trebuie sa constientizam ca nu suntem perfecti si ca putem cere ajutorul  oricand celor care au trecut prin incercari similare cu ale noastre, fara sa ne fie frica sa fim noi insine , orice ar putea insemna acest lucru odata inceputa schimbarea,

Pentru ca reforma inseamna in primul rand sa poti lua decizii pentru tine si nu pentru ceilalti, inseamna sa fi creator si nu un simplu copiator, inseamna sa renunti la mastile si rolurile care ti se potrivesc si sa inveti din propriile greseli pentru a putea face alegeri mai bune schimband ceea ce nu mai merge cu ceea ce merge si se potriveste azi pentru tine si pentru toti ceilalti

BG

Cineva spunea ca RASPUNSUL  estea cea mai mare capcana a intelectualitatii. Oare ce semnificatie are insa raspunsul in justitie?

In pronuntarea unei hotararari, raspunsul este reprezentat de solutie. Dar raspunsul in sens general nu este altceva decat o limitare a cunoasterii, pentru ca importanta  este calitatea  indoielilor pe care le ai si care te pot duce catre un raspuns. De fapt indoiala este acel efort intelectual creativ pe care mintea  il poate valoriza , raspunsul nu este decat plictiseala noastra de aceasta indoiala si punctul pe care ne grabim sa-l punem acesteia atunci cind obosim si vrem sa ne odihnim, sau cind vrem doar ceva simplu, care sa nu ne solicite asa de mult.

Ceea ce lipseste din hotararile judecatoresti este tocmai aceasta calitate a indoielii unui judecator, pentru ca indoiala este singura care ne permite sa dezlegam marile probleme de drept, sa gandim cu ajutorul principiilor si in definitiv sa creem DREPTUL. Ne grabim sa dam un raspuns repede prin solutia pe care o alegem (admite, sau respinge) si uitam sa mai cautam dreptul din spatele acestor solutii, iar daca noi ca judecatori nu reusim sa vedem acest drept, atunci cu siguranta nici justitiabilul nu va reusi sa-l vada in admiterea sau respingerea unei cererii.

Justitia noastra este o justitie clasica care pare interesata doar de solutia ce trebuie sa o aleaga, ea nu se ingrijeste sa comenteze si sa pronunte dreptul care produce solutia respectiva, si pe urma ne mai miram de ce nu exista incredere in justitie.

 Nu practica unitara este solutia pentru crearea unei justitii moderne, a unei justitii vii in care sa poata curge realitatea asa de schimbatoare a vietilor noastre, pentru ca preocuparea stricta doar pentru solutii nu poate duce decat la un drept fara chip, fara sens, care in loc sa aduca echilibru va aduce nelinisti si nesiguranta, in timp ce o crestere a celor care se straduiesc sa gandeasca cu propria lor minte, a celor care aleg sa-si lamureasca propriile indoieli in privinta legilor si aplicarii acestora nu face decat sa creeze idei, sa schimbe moduri de a gandi, sa contribuie la cresterea calitatii in justitie, si in ultima instanta sa “spuna”dreptul, adica sa adapteze legile la conditiile concrete ale realitatii cotidiene, renuntind la o judecata procustiana a oamenilor dupa masura  legilor.

Si primii care ar trebui sa faca acest lucru sunt chiar judecatorii de la ICCJ, acestia ar trebui sa renunte la cultivarea unor solutii si sa aleaga calea unor indoieli autentice ce ne pot duce la crearea unui drept care sa reflecteze  viata si interiorul mecanismului social in care ne ducem existenta cotidiana. Pentru ca a fi JUDECATOR inseamna sa creezi dreptul, si nu doar sa executi legea, a fi JUDECATOR  inseamna sa poti sa construiesti o motivatie pentru increderea in actul de dreptate si nu doar sa te grabesti sa judeci si sa “condamni”!

BG

Justitia are visuri  mari si realizari mici, pentru ca noi judecatorii inca nu am reusit sa ne descoperim propria profesie in care ne aflam, datorita faptului ca am ramas  inchisi in tiparele pe care le ducem constienti sau nu mai departe, refuzand cu obstinatie sa acceptam ca acestea pot fi schimbate.

Am pus un calculator in fata fiecarui judecator, am umplut sute de pagini cu activitati de formare profesionala, dar nu am realizat faptul ca nu putem crea o lume artificiala pentru judecatori, nu le putem cere acestora sa aleaga izolarea, sa se ascunda in spatele unor texte de legi, sa -i transformam in masini de  judecata intr-un mod calculat fara sa greseasca, pentru ca viata in care totusi traim este prin esenta ei plina de contradictii si intr-o continua schimbare dinamica ce nu vrea sa tina seama de rigiditatea unor texte.

Prin toate acestea nu am facut decat sa obtinem judecatori instrainati deseori de realitatile concrete traite de oamenii ce vin in fata lor, judecatori care nu au timp si voie sa se gandeasca la viitor, judecatori care nu se pot simti entuziasti si care nu au proiecte de viitor, pentru ca viitorul este de fapt la fel ca prezentul si prezentul la fel ca trecutul. Justitia a devenit seaca, rece si fara sa mai iubeasca arta de a gandi de fiecare data cu mintea ei problemele pe care trebuie sa le solutioneze, multumindu-se cu ceea ce au gandit altii, limitandu-se sa priveasca pasiv la texte sau practici care nu pot fi schimbate.Judecatorii string probleme de practica judiciara, ba chiar sunt obligati sa le caute,  si daca nu le gasesc  le inventeaza, pentru ca sa se poata stabili aceea “practica unitara”ce a devenit un scop in sine, la fel de gresit uneori ca orice mod de a impune un anumit lucru fara sa lase si posibilitatea stimularii unor adevarate discutii deschise ce pot aduce o dezvoltare a jurisprudentei si care ar reprezenta cu adevarat un ajutor pentru cei cu probleme.

Si in aceasta justitie, nici nu este de mirare ca nimeni dintre noi nu a gasit o modalitate de a construi din hotararile pe care le pronuntam idei stralucite care sa ajute Justitia sa progreseze, sa cistige o incredere pe care  nu a avut-o niciodata in mod deplin.

 Pentru ca Justitia adevarata nu se poate construi doar in lumea din afara noastra  fara a cuprinde  si a construi si  lumea care este cu adevarat justitia, adica ideile, proiectele, viziunile judecatorilor si tot ceea ce poate sa ne ajute, pe noi si pe ceilalti care sunt judecati de justitie.

BG

Politica care se face azi, si probabil care s-a facut dintotdeauna nu mi se pare a fi decat un reflex al egoismului uman prezentat insa ca fiind singurul loc de unde poate incepe  esenta altruismului, adica binele pentru cetateni – nimic mai mincinos. De fapt traim se pare intr-o epoca a minciunii, cind pina si adevarul il spunem imbracandu-l in haina unei minciuni. Iar despre minciuna si adevar in politica se pot spune foarte putine datorita faptului ca acestea aproape se confunda, bineinteles nu intr-un mod intentionat, ci intr-unul aproape “natural”. Si totusi, am putea gasi o oarecare diferenta  intre ele, care  consta doar in faptul ca minciuna politica este cea care nu se implineste acum in prezent si a carei existenta o tot mutam cit mai in viitor, pentru ca esenta acesteia consta tocmai in faptul ca nu poate fi verificata la momentul cind o spui, in timp ce adevarul politic poate fi verificabil exact atunci cind il pronunti, chiar daca nu are vreo mare utilitate,  si fara sa te intereseze grija vreunei trageri de timp.

 Politica nu este decat un nume pentru NIMIC, un nimic care este umflat de cuvintele exagerate si mincinoase si care se vrea de necuprins. Politica nu are nici o legatura cu prezentul nostru care a devenit din ce in ce mai mic pentru politicieni de orice culoare ar fi acestia, ci doar cu iluzia unui viitor proiectat peste o realitate de cele mai multe ori mizera si suferinda, ca un afis colorat ce acopera un zid vechi plin de gauri.

In politica de azi poti sa dormi, poti sa visezi, poti sa spui prosti, poti face orice, nu conteaza daca oamenii recunosc sau nu in politica o legatura cu intelepciunea de a ne descoperi un sens pentru viata comuna pe care o avem si pentru spiritualitatea de care dorim sa ne apropiem.

Politica pare mai mult un joc neserios, in care cei care o fac nu trebuie sa renunte la nimic pentru ca ei sunt cei care creeaza regulile, si din care noi nu mai intelegem nimic, pentru ca aceasta pierde orice urma de sens.

Politica nu pare sa fie mai mult decat o incercare de construire a unei constiinte artificiale in care regulile create se vor transformate in adevaruri sub amenintarea ca altfel va fi haos, haos strigat si tipat cit mai tare si strident in urechile noastre.

Nu de aceasta Politica insa,  cred ca au nevoie oamenii, cred ca mai repede acestia  ar dori o politica umana, mai putin galagioasa, pasnica, iubitoare pentru evolutia oamenilor oricat de simpli ar fi acestia, si mai ales o politica relaxata si usurata de “constipatia” unei pareri de sine umflate.

De aceea, tot ce as putea sa spun in favoarea politicii este ca:  imi iau LIBER DE POLITICA, si nu mai am chef sa ascult pe nimeni care vorbeste despre ea.

BG

De mult timp ma gandesc la raportul dintre litera legii si spiritul sau, si mi se pare ca avem parte de o metafora a legii ce isi are o existenta in sensul cel mai propriu al acesteia prin alegerea pe care deseori o facem in favoarea unui spirit al legii. Nimeni nu ne spune cind si cum trebuie sa cautam spiritul unei legi, uneori se arata ca o lege clara trebuie aplicata asa cum este si numai acolo unde lucrurile nu sunt clare trebuie sa cautam spiritul acesteia identificat cu o esenta a acesteia. Azi insa legile sunt destul de clare si totusi cautam spiritul acestora. De ce?

 Poate pentru ca dreptul apare ca fiind o perspectiva intriganta a legii, o incercare prin care se vrea aratat ca nu a fost inca spus totul despre drept prin lege. Daca ar fi sa analizam ce este legea, am putea spune ca  Legea este “cuvintul” care trebuie ascultat, respectat si a carui incalcare se pedepseste intr-un fel sau in altul, el transmite intotdeauna o comanda chiar daca uneori acea comanda mimeaza dreptul la alegere pe care-l lasa acest “cuvint”.

De fapt legea ne arata etica si morala ratata, reducind spiritul acestora la un simplu instrument al puterii ce doreste sa mimeze acest spirit tocmai prin “cuvintul” legii, iar observatia cea mai importanta mi se pare aceea ca mai inainte de lege a existat etica si morala chiar daca la un nivel primitiv, insa in clipa cind acestea sau diluat legea a devenit necesara, pentru ca viata ar fi capatat un “joc”asa de mare care pur si simplu ar fi dus la destramarea si in final la distrugerea ei.. Desigur ca  mai tot timpul ne folosim de cuvinte, de aceea si “cuvintul” legii este usor de strecurat printre vorbele pe care am ajuns  sa ne sprijinim intreaga viata.

Dar sa revenim la acest raport intre lege si spiritul sau, si sa trecem peste definitia lui ca fiind cautarea sensului dorit de legiuitor, pentru ca la o analiza logica aceasta nu ar rezista, tocmai avind in vedere absurdul acesteia, cum sa consideram ca legea este o “comanda”ce trebuie respectata, prin care legiuitorul doreste sa spuna clar ce anume doreste sa impuna, si totusi sa vi pe urma si sa spui ca sensul si dorinta legiuitorului a fost cu totul alta. Pentru ca nici un legiuitor nu doreste cel putin la nivel constient sa dea niste legi care sa fie doar parabole carora oamenii trebuie sa le ghiceasca sensul. Si atunci de unde vine acest raport, care este semnificatia lui, ce anume doreste sa ne arate acesta?

Parerea mea este ca acest raport trebuie privit cu totul altfel decit unul de la formal la esential. De exemplu litera legii reprezinta fixitatea unor comenzi care raspund dorintei legiuitorului de a impune anumite conduite, acestea sunt insa facute pentru oameni care trebuie sa le respecte, sa le” äsculte” si atunci cind acestia nu pot fi convinsi, trebuie pastrat ceva din lege, nu se poate ca oamenii sa vina si sa spuna: sunt niste legi proaste, jos cu ele, va dati seama ce ar insemna aceasta pentru putere. Si uite asa litera devine sursa pentru un spirit, un spirit al celor carora li se aplica legea si care o inteleg in primul rind prin efectele pe care aceasta le are asupra lor si nu doar printr/un concept teoretic si rational, un spirit care renunta la fixitate in favoarea unei largiri comode a regulilor ce trebuiesc respectate, care sa se potriveasca situatiilor cotidiene si reale in care oamenii traiesc. Acest spirit nu apartine insa cuvintului, el apartine acceptarii si asteptarii celor carora le este adresat, iar de aici a aparut si necesitatea Dreptului, pentru ca totusi trebuia ca tot o putere sa vina si sa spuna care este “spiritul”unei legi, si aceasta este puterea judecatoreasca, care nu apartine judecatorilor ci misiunii acestora de a mentine echilibrul intre oameni si intre acestia si creatiile lor institutionale.

De fapt spiritul unei legi nu este decat o metafora prin care incercam sa aducem  echilibru in aplicarea legii, sa pastram legitimitatea acesteia uneori chiar cu pretul negarii ei, pentru ca sunt cazuri cind legitimitatea aplicarii unei legi cere ca spiritul acesteia sa se indeparteze total de litera ei, spiritul legii nu este sensul ascuns al acesteia, ci este imitatia cea mai buna a unei legi care nu functioneaza, iar modelul acestei interpretari al spiritului unei legi este in primul rind conditionat de adevarul percepetiei sale de catre cei care trebuie sa o respecte. 

Pentru ca spiritul unei legi trebuie sa fie in primul rand recuperarea atit cit se poate a unei etici si moralitati normale, normalitate care nu se incadreaza intr-o valoare ideala ci doar intr-o realitate inerenta acestora si care deseori impune conditiile vietii in care traim. Daca spiritul legii  se trage in totalitate din valorizarea aplicarii ei raportate la acceptarea acesteia de catre cei care suporta si aplicarea legii, atunci am putea spune ca legea trebuie sa se spijine in afara de puterea statului si pe  justificarea legitimitatii acesteia prin gasirea unui spirit de aplicare echilibrata si spre binele celor carora li se aplica. Spiritul legii devine astfel mai mult decit o metafora a legii, el este chiar crearea unei alte reguli in interiorul unei legi cu intentia clara de a se legitima chiar conceptul de lege.

BG