Gabriel Bălaşa

Oare citi dintre noi nu sunt atit de destepti incit sa priceapa si sa inteleaga cum ar fi corect sa stea lucrurile, dar sfarsesc prin a sustine ceea ce este mai usor nu pentru ca ar crede in acestea ci doar pentru ca le este mai lesne sa se multumeasca sa declare ca sunt de acord, decat sa stea impotriva “curentului” si sa fie catalogati drept “Gica Contra”. Mai ales ca de cele mai multe ori aceasta <incadrare> nu te ajuta cu nimic, ci doar te marcheaza ca bun de neluat in seama.

 Nu vreau sa fiu un “Gica Contra”, chiar daca de multe ori asa sunt <luat>, imi asum insa riscul unor opinii, incercand sa semnalez atit lucrurile care pot fi puse in discutie cit si cele care merg prost.

Si vorbind iarasi despre LEGE, eu cred ca aceasta nu este decat o oglinda in care poti vedea cat de bine cunosc cei care adopta legile si chiar cei care le aplica, oamenii si societatea in general. Pentru ca azi, cu cit se adopta mai multe legi cu atit mai mult aceasta <oglinda> se abureste si da nastere atat la o confuzie exterioara cit si la una interioara. 

Scopul legii nu se mai poate vedea din pacate in aceasta <oglinda>, pentru ca acesta nu se poate rezuma doar la prescrierea unor reguli obligatorii, impunerera unei ordini sau pedepsirea oamenilor.

O lege buna inseamna in primul rand un scop bun(adica o oglinda curata), iar scopul acesteia cel mai important ramane manifestarea unor relatii normale intre oameni si o functionare corecta a societatii, prin obtinerea unei stari de bine pentru fiecare dintre noi cu speranta maxima a unei vieti fericite, in care sa fim multumiti de noi si de ceilalti.

Deocamdata legile pe care le avem s-au dovedit a fi un prost conductor, care ne despart de posibilitatea curgerii unei energii corecte atit prin  sistemul legislativ cit si prin cel juridic, si care mai mult le izoleaza pe acestea de increderea societatii in care traim. 

Cu legile pe care le avem in prezent societatea noasta pare ca a  pierdut cu totul controlul asupra unei functionari corecte si a ramas doar sa incerce sa se prefaca ca totul este in regula, bineinteles cu un rezultat dezastruos si cu o cheltuiala de energie care de cele mai multe ori sfarseste in neputinta .

 Din pacate nu vrem sa vedem ca o societate « cu picioarele intepenite »nu poate merge  prea departe, iar picioarele societatii noastre romanesti sunt legile destul de proaste in care si  dupa care aceasta functioneaza.

 Libertatea mea interioara eliberata de orice emotie sau rigiditate mentala, imi spune ca  LEGEA nu poate exista doar in sine si prin sine, pentru ca o lege astfel inteleasa care este despartita de elementul esential, si anume relatia, raportul ei cu realitatea, nu face decat sa nasca o perceptie gresita  si mai ales o aplicare la fel de eronata.

 Legea nu poate fi nici doar o constructie juridica abstracta care urmareste numai generarea unor efecte, pentru ca importanta legii trebuie sa o constituie insasi demersul de apropiere a obiectivelor generale ale societatii cu cele ale oamenilor din viata de zi cu zi traita de acestia.

Filozofia de la care ar trebui sa plece orice legiuitor atunci cind adopta o lege este aceea ca principiul il reprezinta nevoile societatii si mai ales intelegerea corecta a acestor nevoi si luarea lor in considerare la adoptarea oricaror legi, si  nu elementul de obligativitate, de impunere prin care obligi societatea sa se supuna acestora, pentru ca nu acestea din urma sunt cele care definesc cu adevarat legea ci, relatia ei cu nevoile oamenilor a caror rezolvare o constituie insasi acceptarea si respectarea legilor, ca facind parte din binele la care fiecare dintre noi aspiram.

 La fel cum folozofia de la care ar trebui sa plece orice judecator cind aplica o lege priveste aceleasi elemente, si trebuie sa mearga chiar mai departe prin sondarea profunzimii acesteia, renuntand  la superficialitatea unei aprecieri doar de suprafata, tocmai pentru a nu lasa acele nevoi ale oamenilor sa se scufunde sub <adancimile> uneori nebanuite  de catre legiuitor. 

Din pacate caracterul de generalitate al legilor nu garanteaza ca acestea sunt si folositoare oamenilor, iar orice manifestare a acestora face sa priveasca pina la <durere> sistemul, statul, societatea si pe fiecare om , asa cum lipsa  de coerenta a legilor, a devenit de mult un punct asupra caruia s-ar putea ajunge cel mai usor la un larg consens in societatea romaneasca.

Daca as fi un medic bun, atunci principala mea preocupare ar fi aceea de a cauta sa aflu unde este slabiciunea pentru a putea sa stiu apoi ce medicament sa prescriu, ca jurist sunt insa interesat  sa vad care este slabiciunea cea mai mare a sistemului de justitie, iar aceasta slabiciune este aceeasi pentru sistem ca si pentru stat in general, respectiv lipsa unor legi bune care sa plece de la un principiu al binelui pentru oameni. 

O lege intotdeauna disponibila, fara ostentatie si fara calcule, a carei eficienta sa provina din simplitatea cu care se doreste gasirea unui sens si a unui echilibru in societate si mai ales in vietile noastre.

Mie, imi place sa  cred ca un jurist nu trebuie sa fie doar o broasca testoasa inchisa intr-o carapace de legi,  pe care alti i-au construit-o si din care nu trebuie sa-si scoata capul, nici macar putin pentru a vedea incotro se indreapta. Pentru ca daca  cumva ne aflam pe marginea unei prapastii in care am putea cadea,  iluzia ca vom  fi aparati de niste legi pe care desi le cunoastem  slabiciunea preferam sa o ignoram, nu ne va salva si nici nu ne va ajuta sa ignoram durerea provocata de o astfel de cadere.

Iar daca legiuitorul este intelept si invata masura ARMONIEI, el poate face din lege paine pentru cei carora le este <foame> si sabie pentru cei carora depasesc orice <limite>, dar mai ales poate sa transforme societatea in OAMENI.

Balasa Gabriel 

Am trait putina vreme pe muntele singuratatii inimii mele, si datorita “aerului” rarefiat de liniste, vorbele mi-au inghetat in clipe  mari de gand, acum insa cind m-am indepartat de acesta incep parca sa simt atingerea clipelor marunte din cimpia cuvintelor si descopar iar placerea miscarii acestora, ca intr-un joc pe care nu l-am jucat niciodata pina la capat.

Si intrand in acest joc imi inchipui ca daca as fi un “JUDECATOR” cu adevarat ar trebui sa pot gasi drumul spre un consens al ideii de dreptate, pentru ca niciodata aceasta nu v a putea fundamenta o justitie care nu numai ca utilizeaza destul de rar acest cuvint, dar care nici nu face eforturi pentru a-l scoate din sfera unor simple notiuni si nici nu cauta sa-l umple de un continut asupra caruia sa existe o acceptare cit mai mare din partea tuturora.

Din pacate eu nu sunt un “JUDECATOR”, eu sunt doar un functionar care trebuie sa rezolve “conflictele” prin incadrarea  acestora in tiparele, uneori prea strimte si nefolositoare, ale unor legi si care foloseste dreptatea mai curand ca un fals argument pentru crearea unei aparente de obiectivitate, aparenta ce  devine uneori mai importanta decat insasi dreptul. Chiar daca nu sunt insa un “JUDECATOR” am pastrat  in mine visul unei dreptati, si mai ales dorinta de a o implini, pentru ca imi place sa cred ca as putea sa-i fac si pe alti sa zboare cu aripile mele.

Si de aici, de jos, din campia clipelor mele marunte, realizez ca am invatat la facultate, cum trebuie sa separ adevarul de adevarul judiciar, pe urma in instanta m-am vazut nevoit sa separ legea de spiritul ei, interesul reclamantului de interesul paratului, activitatea mea intreaga de  practica judiciara unitara  si nu de putine ori am ajuns chiar sa separ dreptatea de lege.

Din pacate insa niciodata in toate aceste separari nu cred ca au contat bunele intentii pe care le-am avut, pentru ca ceea ce a contat cu adevarat a fost doar aceasta “marcare” a separarii prin aplicarea de multe ori stricta a legii pentru a nu incalca principiul constitutional al “suprematiei legii”.

 Numai ca intr-un context limitat al “suprematiei legilor”  de multe ori se renunta la rolul activ al judecatorului care doar cauta sa gaseasca legea aplicabila spetei si nu sa spuna dreptul, sa-l creeze si sa perfectioneze astfel uneori legile pe care le aplica,  perfectionare ce consta de fapt in adaptarea lor la conditiile concrete in care sunt aplicate.

De fapt eu cred ca dreptul nu este legea, ci dreptul este ceea ce judecatorii proiecteaza cu ajutorul legilor asupra societatii, proiectie al carei continut nu poate fi decat dreptatea, pe care de multe ori oamenii  o simt ca pe un sentiment ce le echilibreaza fiecaruia balanta din pieptul lor, si in care pun pe o parte ceea ce este si pe cealalta parte ceea ce ar trebui sa fie.

Dreptul este viata acestor legi dupa ce ele sunt publicate, si aceasta este de fapt lucrul cel mai important, esenta si motivatia pentru care aceste legi exista, iar dreptul pe care judecatorii il spun nu duce la anihilarea lor ci din contra la o existenta cat mai indelungata si echilibrata cu viata oamenilor.

In justitie, vorbim de multe ori despre spiritul legilor si consideram gasirea acestuia ca pe o sarcina fundamentala , uitam insa de multe ori ca in fata legilor stau oameni adevarati
si ca trebuie sa incercam sa gasim si spiritul acestor oameni, sa-i intelegem cu toate gesturile lor normale sau anormale, cu toate faptele lor bune sau rele, cu toate emotiile lor traite sau doar inchise in frustari ce le depasesc propria capacitate de intelegere si de actiune.

Iar dincolo  de orice incercare de a fi un “JUDECATOR” , eu cred ca adevarata baza de putere a justitiei o reprezinta tocmai asezarea dreptului in contextul actual al vietii pe care o traim cu luarea in considerare mult mai evidenta a  “OMULUI”, tocmai pentru ca dreptatea face parte din dimensiunea spirituala a  acestuia, o dreptate care  nu este curajul de a spune altceva decat altii ci, doar lumina care te impaca cu ceilalti si caldura care-ti odihneste sufletul departe de orice separare a ta  de oameni si de tine insuti.

Balasa Gabrielment.write(‘

 “Statul se organizeaza potrivit principiului separatiei si echilibrului puterilor – legislativa, executiva si judecatoreasca – in cadrul democratiei constitutionale ”

Din aceasta fraza inscrisa in Constitutia Romaniei  eu extrag mai inainte de a privi spre definitia relationala a celor trei puteri, esenta statutului nostru, care este functionalitatea si utilitatea unei puteri privita insa in mod unitar si care trebuie sa reprezinte interesele poporului roman, tocmai pentru a se putea asigura ordinea si coerenta interna pentru un guvernamant bun si acceptat de oameni .

 Revenind la separatia si echilibrul celor trei puteri, nu pot decat sa observ ca in Romania accentul s-a pus mai intotdeauna pe separarea acestora si mai putin pe echilibrul dintre ele, probabil considerandu-se ca importanta este aceasta separare in timp ce echilbrul nu reprezinta decat un efect al acestei separari.

Dupa mine insa, echilibrul puterilor constitutionale nu este un simplu efect al separarii acestora, ci echilibrul este un element la fel de esential ca  si separarea, daca nu si mai important decat aceasta.

Mai mult, echilbrul reprezinta chiar elementul integrator ale celor trei puteri intr-un sistem functional care defineste sau ar trebui sa defineasca statul roman.

Numai ca la o analiza mai atenta, cele trei puteri constitutionale sunt doar doua:

 1) puterea politica constituita din executiv (presedinte+guvern) si legislativ ,

2) si justitia alcatuita din puterea judecatoreasca,

iar din aceasta relatie putem extrage faptul ca avem de-a face cu o putere majora – respectiv puterea politica si o putere minora apolitica prin esenta ei – respectiv puterea judecatoreasca, ceea ce face ca  un echilibru sa fie  destul de greu de obtinut, daca nu chiar temerar.

Si totusi echilibrul trebuie sa existe, oricat de grea ar parea sa fie atingerea acestuia, el trebuie sa intervina nu pentru ca este prevazut in constitutie ci mai ales pentru ca datorita acestuia, statul capata stabilitate si eficienta functionala.

Echilibrul constitutional nu trebuie sa fie neaparat doar rezultatul unui compromis, el chiar trebuie sa mentina o balanta printr-o distribuire egala a puterilor in vederea asigurarii unei stabilitati si ordini sociale in statul roman. 

 De aceea o incercare de explicare a naturii si a functionarii echilibrului constitutional ca o “balanta” de puteri cred ca ar putea sa ne ajute in evaluarea si aprecierea utilitatii acestuia in mecanismul constitutional al statului.  

In vremurile de azi, echilibrul nu mai este demult doar o simpla atitudine, din ce in ce mai mult acesta se transforma intr-o lupta  strategica  prin care sa se obtina un anumit control dupa care se poate accepta si un anumit echilibru care sa fie insa valorificat doar in favoarea unei anumite puteri.

 Un echilibru il poti realiza atit la un nivel inferior, asa cum poti sa realizezi un echilibru la un nivel superior, iar asemanarea dintre aceste echilibre este mult mai mica decit diferenta dintre acestea. 

In timp ce asemanarea lor se opreste la o anumita stabilitate pe care acestea o aduc, diferenta o fac situatiile care sunt stabilizate prin aceste echilibre, pentru ca una este sa stabilizezi o situatie de rahat in care toti se multumesc sa piarda cat mai putin, si alta este sa stabilizezi o situatie de exceptie in care toata lumea are de castigat.

 Diferenta intre un echilibru inferior si un echilibru superior  consta in faptul ca in echilibrul inferior totul pare sa se faca pentru ca lucrurile sa se pastreze asa cum sunt si pentru a nu se mai inrautati, in timp ce in echilibrul superior totul se face pentru ca lucrurile sa functioneze, iar aceasta diferenta este esentiala pentru ca noi sa intelegem prezentul nostru  in care ne batem cu fantomele trecutului si suntem bantuiti de grijile viitorului.

Din pacate chiar si echilibrul constitutional al celor trei puteri din statul roman este un echilibru inferior care se doreste obtinut prin actiunea fiecareia dintre puteri impotriva celorlalte, lucru ce duce mai mult la o lupta, iar echilibrul oricarei lupte nu poate fi decat unul inferior.

 Pentru ca orice lupta presupune o fortare, o presiune pe care o aplici nu pentru a crea un echilibru in primul rind, ci mai ales pentru a obtine un cit de mic avantaj in fata celorlalti.

Cu siguranta ca Romaniei ii lipseste azi o modalitate noua si corecta de obtinere a unui echilibru superior intre cele trei sau doua puteri constitutionale.

Un echilibru strategic al acestor puteri in stat trebuie sa presupuna in primul rind ca fiecare sa aiba o strategie de functionare proprie si care sa cuprinda un scop vizibil pentru celelalte puteri, tocmai pentru a le putea integra si a obtine un echilibru a carei principala caracteristica sa nu fie inghetarea si rigidizarea unor pozitii, ci mai degraba functionarea acestor puteri impreuna, printr-un factor echilibrator care sa faca statul roman sa functioneze asa cum vor romanii si in asentimentul asteptarilor pe care acestia le au de la cei care le guverneaza destinele intr-un fel sau altul.  

Din pacate sunt destule cazuri in care strategia declarata a unei puteri este una iar exercitiul acesteia este total diferit, sau cind una dintre puteri nu are nici o strategie si se multumeste doar cu strategiile facute de catre celelalte puteri sau chiar  cu declaratiile protectoare pe care acestea le fac.

 Si daca privim bine spre aceste puteri, vedem ca singura care se lasa dominata, ramane puterea judecatoreasca, care ca organism social ramane mai departe destul de apatica.

 Justitia pare in imposibilitate de a se acomoda statutului de putere minora, si convinsa ca acest statut  nu-i va permite niciodata obtinerea unui echilbru in raport cu puterea majora(puterea politica), incearca in  schimb sa devina o balanta de putere intre puterile politice prin potentarea neutralitatii sale, lucru care nu este in acord cu echilibrul prevazut de Constitutie.

Nu stiu daca justitia poate deveni cu adevarat o putere echilibratoare in mecanismul statal, observ insa ca “jocul” echilibrului de putere impinge de multe ori justitia in corzi, iar aceasta in loc sa atraga atentia asupra totalei lipse de echilibru intre puterile constitutionale, 

 incearca sa transfere aceasta presiunea spre gestionarea problemelor din sistem de catre judecatori.  Numai ca judecatorii luati individual nu pot sa gestioneze problemele din justitie,  si majoritatea dintre acestia se lasa marcati de acest esec al echilibrului care de fapt apartine sistemului si nu lor.

 Pentru ca un echilibru perfect nu se poate obtine decat prin colaborarea celor trei puteri constitutionale si nu prin presiuni exercitate de una asupra celorlalte, iar semnul  unui echilibru perfect este functionalitatea corecta a statului si a institutiilor acestuia.

Cautarea echilibrului puterilor constitutionale trebuie sa inceapa prin stabilirea si identificarea “punctului fix de echilibru” al statului roman,  si  care nu poate fi decat fericirea si prosperitatea poporului roman, iar de modul in care cele trei puteri constitutionale inteleg acest punct fix de echilibru depinde soarta noastra si a Romaniei.

Puterea judecatoreasca ar trebui sa arate ca un echilibru nu se poate obtine prin asezarea ei la mijloc intre celelalte doua puteri politice constitutionale, ci doar prin asezarea unei balante intre o putere politica si o putere apolitica, intre o putere al carei sens consta in a guverna si o putere al carei sens este doar acela de a veghea la siguranta si stabilitate relatiilor sociale dintre cetateni si dintre acestia si stat, si de a nu interveni decat in cazurile de exceptie, tocmai pentru ca siguranta si stabilitate ar trebui asigurate in primul rand prin guvernare de catre puterea politica . Pentru ca echilibrul poate insemna si folosirea puterilor constitutionale in acord cu scopul pentru care acestea au fost instituite,  fara a incerca depasirea limitelor trasate de catre Constitutie dar si fara a renunta la actiunile necesare care le revin potrivit legii fundamentale prin care au fost constituite. 

Prezentul ne arata insa ca atunci cind situatiile de exceptie devin regula, echilibrul se limiteaza doar la un calcul teoretic care nu poate sa indeplineasca niciodata rolul unui instrument de corectare al relatiilor dintr-un stat, si care potenteaza slabiciunea acestuia aducind prejudicii tuturora de la simpli cetateni la institutii.

Pentru ca esenta oricarui echilibru consta tocmai in posibilitatea de corectare a erorilor prin care puterile par sa se departeze de cadrul unui stat de drept.

Balasa Gabriel

Recunosc ca nu sunt un specialist in drept constitutional, dar am o mare nelamurire pe care doresc sa v-o impartasesc:

– Din ce putere face parte Curtea Constitutionala ?

Pentru ca potrivit art.1 alin.4 din Constitutie se arata clar ca in statul roman exista 3 si doar 3 puteri :

– puterea legislativa

– puterea executiva

– puterea judecatoreasca

Or, Curtea Constitutionala nu  face parte din autoritatile publice prevazute de Titlul III din Constitutie, titlu care reglementeaza cele trei puteri constitutionale prevazute in art.1 din Constitutie, ci din Titlul V.

 Curtea Constitutionala care in mod gresit cred eu, este vazuta ca fiind apropiata de  puterea judecatoreasca nu face parte din aceasta putere, si acest lucru cred ca este simplu de vazut din Constitutia pe care o avem.

Atunci nu pot sa nu     ma      intreb, Curtea Constitutionala este o structura care se afla deasupra celor 3 puteri constitutionale si careia Constitutia i-a acordat de fapt intr-un mod indirect dreptul de a controla statul roman prin controlul ce-l  poate exercita asupra puterilor legislativa, executiva si judecatoreasca ?

Sau poate ca trebuie sa vedem cine numeste judecatorii de la Curtea Constitutionala pentru a vedea apoi  care dintre puterile constitutionale sunt cele reprezentate in aceasta Curte Constitutionala ?

Din pacate nu gasesc inca un raspuns clar la aceasta problema, raspuns care cred eu ca ar lamuri putin actele si  deciziile Curtii Constitutionale, precum si jocurile care se fac cu ajutorul acesteia.

Iar de aici incolo am putea sa ne intrebam daca avem intr-adevar nevoie de o asemenea Curte Constitutionala, sau daca nu cumva este nevoie de o reglementare mai clara in ceea ce priveste statutul acestei curti, statut care da pina la urma si sensul in care trebuie sa  functioneze   aceasta Curte Constitutionala.

Si  mai important decat cele aratate mai sus, cred eu ca este stabilirea unui principiu potrivit caruia orice putere trebuie sa aiba o limita, limita constituita in primul rind din conformitatea acesteia cu scopul si vointa societatii din care face parte, si care pina la urma trebuie sa legitimeze  exercitarea oricarei puteri constitutionale.

Balasa Gabriel

La bilantul instantei ,o colega se intreba :

– De ce trebuie sa intram cu 100 de dosare pe sedinta?

– Cum de  nu se mai maresc schemele de judecatori pentru ca sa putem judeca cu adevarat lipsiti de presiunea unor sedinte asa de mari?

– De ce nu avem legi mai clare care sa nu se contrazica intre ele?

……. lucru care  mi-a prilejuit ca de obicei cateva reflectii.

Astfel, de mult timp ma gandesc ca justitia a devenit mai mult o expresie publicitara prin care cei mai multi cauta obtinerea unei aprecieri personale. Toti se grabesc sa vorbeasca despre justitie, sa dea retete si sfaturi, multumindu-se doar cu recompensele unei qvasi-autoritati conferite tocmai de “atacarea” acestei probleme, foarte putini  dintre acestia sunt interesati insa cu adevarat de crearea unei justitii cu adevarat eficiente.

 Majoritatea dintre cei care vorbesc despre justitie se supraestimeaza si isi ascund lipsa unor obiective si principii  reale si valoroase sub masca unor opinii inflamate si exagerate.

Justitia a ajuns sa depinda astfel mai mult de aprobarile sau dezaprobarile acestor opinii lipsite de orice baza structurala si sa se indrepte mai mult spre o autoaprobare a unei conformitati de conjunctura cu aceste opinii.

Este adevarat ca nu avem inca o justitie care sa functioneze perfect, ca aceasta la fel ca orice activitate umana are si erori.

Nu stiu insa daca o justitie socializata care sa depinda atit de mult de imaginea pe care societatea o accepta despre ea, poate fi o justitie eficienta.

Asa cum nu stiu daca esential pentru justitie este presiunea sociala.

 Stiu insa ca justitia ar trebui sa se foloseasca de aceasta presiunea sociala pentru a arata modul defectuos de organizare si care face vulnerabila insasi functionarea justitiei privita ca mecanism social.

La fel cum cred,  ca esenta justitiei depinde de un model motivational pe care aceasta trebuie sa-l stabileasca si sa si-l insuseasca.

Iar esential pentru functionarea unei justitii eficiente este existenta unei politici de justitie care sa fie facuta in primul rand de catre Puterea Judecatoreasca si nu doar de oamenii politici.

Tocmai din cauza faptului ca nimic nu poate bloca mai mult functionarea justitiei decat o politica a  justitiei care este facuta doar de guvern, parlament si presedinte, cu excluderea Puterii Judecatoresti, in timp ce acesteia din urma ii ramane doar responsabilitatea pentru aplicarea acestor politici cu care de  multe ori nu numai ca nu  este de acord , dar nici macar nu le intelege.

Problema mare in aceste relatii este ca Puterea Judecatoreasca nu prea exista, aceasta putere care este prevazuta in Constitutie se reduce la un CSM rigidizat intr-un nivel administrativ, la o Inalta Curte de Justitie si Casatie blocata de imposibilitatea constituirii unei practici judiciare unitare, si la instantele judecatoresti care nu au absolut nici o putere, in afara aceleia de a se pronunta in cazurile concrete pe care le judeca.

Puterea judecatoreasca  nu are la indemana nici macar instrumentul unei initiative legislative in ceea ce priveste organizarea si functionarea justitiei, iar la multe din aceste legi nu a fost nici macar consultata de forma.

Dupa mine, acordarea unei initiative legislative in materia organizarii si functionarii justitiei ar putea sa stea la baza unei fundamentari a responsabilitatii Puterii Judecatoresti, iar acest lucru ar duce si la eficientizarea unei politici a justitiei ale carei efecte ar fi simtite in primul rand de justitiabili.

Si mai trist decat lipsa posibilitatii unei politici a justitiei proprii, mi se pare faptul ca aceasta Putere Judecatoreasca nu are o filosofie a sa, care sa o orienteze spre modele motivationale si comportamentale ce pot crea la randul lor standarde interioare acestei profesii si care sa conduca apoi la responsabilitatea propriului sistem de valori.

“Fragilitatea” actualei inflatii legislative in domeniul organizarii justitiei nu face decat sa mimeze ipocrit importanta pe care uni par sa o acorde justitiei, iar opiniile acestora din ce in ce mai elaborate sunt greu de combatut de catre o putere judecatoreasca care este discreditata nu atat din cauza propriei sale ineficiente ci mai mult de catre functionarea datorata unei proaste organizari ce nu-i apartine.

Politica Justitiei trebuie facuta in primul rand de Puterea Judecatoreasca, acesta este raspunsul la intrebarile pe care si le punea colega mea, intrebari pe care mi le-am pus si eu si pe care sunt convins si le-au pus multi alti.

Balasa Gabriel