Gabriel Bălaşa

Este important de subliniat acest raport, intre faptele de care se plang oamenii si legea pe care o invoca , ca si raportul dintre dreptate ca sentiment de justitie si lege. Ambele reprezinta valori ce nu pot fi contestate, diferenta dintre ele consta in faptul ca, in timp ce dreptatea reprezinta scopul insasi al actului de justitie, legea nu poate fi decat un mijloc pentru atingerea acestui scop. In practica  insa de multe ori se procedeaza gresit, si se ajunge la transformarea acestei valori-mijloc care este legea, in valoare-scop. Acest lucru nu face decat sa duca la frustrarea oamenilor, care se vad pusi undeva intr-un text legal ce nu are nici-o legatura cu motivul pentru care ei s-au adresat justitiei, si care nu inteleg de ce aceasta nu le poate rezolva problemele. Judecatorul isi indeplineste in mod corect si constiincios datoria care ii revine potrivit legii dupa care functioneaza. Oamenii nu cer insa in mod special, aplicarea legii, ei vin in fata justitiei pentru ca  vor dreptate. Si atunci, cred ca este cazul sa ne intrebam daca mecanismul justitiei, nu s-a transformat intr-un adevarat stereotip, care functioneaza mecanic doar prin aplicarea legii?  Poate ca ar trebui sa revenim  la  Montesquieu si sa spunem ca „un lucru nu-i drept pentru ca este lege, dar trebuie sa fie lege pentru ca este just”. Legea trebuie sa fie conforma cu realitatea, ea este facuta tocmai pentru a ajuta oamenii si nu pentru a-i asupri de undeva de sus, intangibila. Atunci cand ai dreptate si legea nu ti-o da, se face diferenta intre judecatori. Un judecator corect aplica doar legea fara a fi interesat de dreptate, el isi face meseria, un judecator bun insa, face dreptate chiar daca risca uneori sa nu aplice legea in litera ei, el isi face insa datoria cautand sa judece in spiritul acesteia. Orice lege este ca o jucarie mecanica al carei arc reprezentat de sensul aplicarii ei, se intoarce pentru ca aceasta sa mearga. Vine un timp cand arcul se strica, iar judecatorul este obligat sa faca un lucru ce numai are nici un sens.

Acest sentiment al justului si injustului, pe care Aristotel il considera un caracter fundamental si specific al omului fata de celelalte animale, trebuie sa ne conduca in a repune dreptatea in granitele ei normale. Legea nu este decat o manifestare a vietii reale, iar atunci cand in realitatea pe care o traim lipseste aceasta corespondenta intre lege si sentimentul de dreptate, nimic nu trebuie sa opreasca pe un judecator, de a proceda in mod autonom la aprecierea justului, chiar daca trebuie sa  ajusteze o lege prin interpretarea pe care i-o da. Pentru ca in caz contrar, nu le lasam oamenilor care vin in fata noastra, decat posibilitatea de a aprecia dupa facultatea lor naturala  ceea ce este just sau injust, iar de aici pana la afirmarea unei neincrederi zdrobitoare in justitie, nu mai este decat un pas.Hotararile judecatorului, trebuie sa fie adevarate directionari in formarea sentimentului de justitie si nu in cea a formarii unei legalitati exagerate.    

 Intr-o balanta in care sunt  puse, legea si omul, ar trebui sa stabilim clar ceea ce conteaza mai mult, pentru a putea inlatura aceasta stare de confuzie, ce se regaseste la nivelul societatii. Iar eu cred ca ceea ce conteaza este omul. Daca valorile noastre le alegem dupa importanta pe care o dam anumitor lucruri, eu sunt sigur ca valoarea cea mai mare pentru cei mai multi din societate, este omul si nu legea, pentru ca in slujba lui sunt sau ar trebui sa fie, si parlamentul care face legile, si guvernul care le aplica, si judecatorii care le folosesc pentru a face dreptate. El reprezinta cel mai important scop, in care ne concentram toate eforturile, in timp ce toate celelalte nu sunt decat mijloace pentru atingerea acestuia. Explicatia pe care o gasesc acestei perceptii despre justitie, este tocmai aceasta incercare a societatii civile de depasire a unei simple legalitatii in exercitarea justitiei. Astfel, simpla legalitate devine insuficienta, atata timp cat ea nu este legitimata si ramane un simplu legalism bazat pe formalism. Societatea simte ca statul de drept, presupune ca legalitatea sa nu mai fie considerata ca valoare centrala a dreptului, aceasta urmand a deveni doar o valoare accesorie, o valoare-mijloc fata de valoarea-scop reprezentata de individ. Iar ceea ce este sanctionat de catre oameni, este tocmai faptul ca  judecatorul ajunge sa fie mai mult preocupat de normele legale, de aplicarea acestora, fara sa mai tina seama de realitate.  Adevarul, dreptatea, nu se pot afla in lege, ci in realitatea care este adusa in fata justitiei. Valoarea suprema pe care trebuie sa o respectam nu este legea, ci demnitatea persoanei umane si protectia drepturilor si libertatilor acesteia.

De unde vine aceasta perceptie proasta a justitiei, daca nu de la faptul ca oamenii asteapta dreptate de la justitie si primesc doar justificarea unor legi? Justitia, trebuie sa existe cu un sens. Si care este sensul justitiei in aceasta lume, daca nu acela de a face dreptate? Modul de functionare al justitiei, cred ca este unul deficitar, atata vreme cat aceasta functioneaza doar prin tensiunea a doi poli (a se citi parti). Astfel realizarea acesteia, apare mai mult ca o scurtcircuitare, o descarcare periculoasa care mereu va face stricaciuni si care nu poate duce niciodata la o functionare buna, perfecta. Corect ar fi, ca functionarea justitiei sa se faca prin alimentarea acesteia de la o singura sursa de energie, care sa aiba puterea sa neutralizeze orice scurtcircuit, iar cea mai pura energie pentru acest lucru, nu-l pot reprezenta decat principiile morale. Acestea trebuie sa fie scheletul oricarei legi, si al oricarui act de justitie, pentru ca oamenii sa nu mai rataceasca in cautarea dreptatii. Legea nu poate tine niciodata locul moralei, pentru ca legea, nu va putea crea niciodata oamenii virtuosi, ci doar oameni precauti sau abili.  De aceea justitia trebuie sa fie mai intai o masura pentru noi insine si de-abia pe urma pentru ceilalti.