Iarasi ma prabusesc intr-o toamna, care mi se intampla in viata si simt ca degeaba incepe sa-mi para rau pentru mine, pentru ca :
– fiecare toamna se intoarce la noi cu un tipar influentat de energiile pe care le-am consumat in sperantele pe care ni le-am pus in dorintele noastre, si minunatele ei zile generoase ne fac pe plac aratandu-ne cit de inutila este uneori modestia.
– fiecare toamna aduce odata cu schimbarile din exteriorul nostru si o anumita dinamica a schimbarilor interioare care ameninta sa ne consume vointa, pentru ca nimeni nu-si poate pastra sub o tensiune prea mare orgoliul de a -si arata superioritatea fata de ceilalti si care ne epuizeaza in primul rand simplitatea.
– fiecare toamna face din tristetea noastra o pluta de salvare pentru nelinistile pe care le-am ingropat de-a lungul anului nevazute si nestiute in adincul sufletului nostru, iar aceasta tristete pluteste mereu pe risipirile noastre depuse in incercarea de a reusi sa facem cit mai multe dintre lucrurile pe care ni le-am propus.
– fiecare toamna ne descopera propriile sentimente de singuratate sprijinite pe o senzatie de suprafata a unei slabiciuni acceptate care ne face sa ne simitim mai buni cu noi insine, si care ne arata cum sa ne facem drum printre alegerile noastre ca sa gasim calea cea mai dreapta si cea mai scurta catre noi.
Este toamna, si ma intorc la o imagine din copilarie, cand oamenii culegeau porumbul de pe cocenii uscatii si incarcau carutele cu virf, iar eu priveam relaxat transformarea zilelor toamnei intr-un fel de intimitate a unui sentiment de belsug.
Balasa Gabriel