De mult timp ma gandesc la raportul dintre litera legii si spiritul sau, si mi se pare ca avem parte de o metafora a legii ce isi are o existenta in sensul cel mai propriu al acesteia prin alegerea pe care deseori o facem in favoarea unui spirit al legii. Nimeni nu ne spune cind si cum trebuie sa cautam spiritul unei legi, uneori se arata ca o lege clara trebuie aplicata asa cum este si numai acolo unde lucrurile nu sunt clare trebuie sa cautam spiritul acesteia identificat cu o esenta a acesteia. Azi insa legile sunt destul de clare si totusi cautam spiritul acestora. De ce?
Poate pentru ca dreptul apare ca fiind o perspectiva intriganta a legii, o incercare prin care se vrea aratat ca nu a fost inca spus totul despre drept prin lege. Daca ar fi sa analizam ce este legea, am putea spune ca Legea este “cuvintul” care trebuie ascultat, respectat si a carui incalcare se pedepseste intr-un fel sau in altul, el transmite intotdeauna o comanda chiar daca uneori acea comanda mimeaza dreptul la alegere pe care-l lasa acest “cuvint”.
De fapt legea ne arata etica si morala ratata, reducind spiritul acestora la un simplu instrument al puterii ce doreste sa mimeze acest spirit tocmai prin “cuvintul” legii, iar observatia cea mai importanta mi se pare aceea ca mai inainte de lege a existat etica si morala chiar daca la un nivel primitiv, insa in clipa cind acestea sau diluat legea a devenit necesara, pentru ca viata ar fi capatat un “joc”asa de mare care pur si simplu ar fi dus la destramarea si in final la distrugerea ei.. Desigur ca mai tot timpul ne folosim de cuvinte, de aceea si “cuvintul” legii este usor de strecurat printre vorbele pe care am ajuns sa ne sprijinim intreaga viata.
Dar sa revenim la acest raport intre lege si spiritul sau, si sa trecem peste definitia lui ca fiind cautarea sensului dorit de legiuitor, pentru ca la o analiza logica aceasta nu ar rezista, tocmai avind in vedere absurdul acesteia, cum sa consideram ca legea este o “comanda”ce trebuie respectata, prin care legiuitorul doreste sa spuna clar ce anume doreste sa impuna, si totusi sa vi pe urma si sa spui ca sensul si dorinta legiuitorului a fost cu totul alta. Pentru ca nici un legiuitor nu doreste cel putin la nivel constient sa dea niste legi care sa fie doar parabole carora oamenii trebuie sa le ghiceasca sensul. Si atunci de unde vine acest raport, care este semnificatia lui, ce anume doreste sa ne arate acesta?
Parerea mea este ca acest raport trebuie privit cu totul altfel decit unul de la formal la esential. De exemplu litera legii reprezinta fixitatea unor comenzi care raspund dorintei legiuitorului de a impune anumite conduite, acestea sunt insa facute pentru oameni care trebuie sa le respecte, sa le” äsculte” si atunci cind acestia nu pot fi convinsi, trebuie pastrat ceva din lege, nu se poate ca oamenii sa vina si sa spuna: sunt niste legi proaste, jos cu ele, va dati seama ce ar insemna aceasta pentru putere. Si uite asa litera devine sursa pentru un spirit, un spirit al celor carora li se aplica legea si care o inteleg in primul rind prin efectele pe care aceasta le are asupra lor si nu doar printr/un concept teoretic si rational, un spirit care renunta la fixitate in favoarea unei largiri comode a regulilor ce trebuiesc respectate, care sa se potriveasca situatiilor cotidiene si reale in care oamenii traiesc. Acest spirit nu apartine insa cuvintului, el apartine acceptarii si asteptarii celor carora le este adresat, iar de aici a aparut si necesitatea Dreptului, pentru ca totusi trebuia ca tot o putere sa vina si sa spuna care este “spiritul”unei legi, si aceasta este puterea judecatoreasca, care nu apartine judecatorilor ci misiunii acestora de a mentine echilibrul intre oameni si intre acestia si creatiile lor institutionale.
De fapt spiritul unei legi nu este decat o metafora prin care incercam sa aducem echilibru in aplicarea legii, sa pastram legitimitatea acesteia uneori chiar cu pretul negarii ei, pentru ca sunt cazuri cind legitimitatea aplicarii unei legi cere ca spiritul acesteia sa se indeparteze total de litera ei, spiritul legii nu este sensul ascuns al acesteia, ci este imitatia cea mai buna a unei legi care nu functioneaza, iar modelul acestei interpretari al spiritului unei legi este in primul rind conditionat de adevarul percepetiei sale de catre cei care trebuie sa o respecte.
Pentru ca spiritul unei legi trebuie sa fie in primul rand recuperarea atit cit se poate a unei etici si moralitati normale, normalitate care nu se incadreaza intr-o valoare ideala ci doar intr-o realitate inerenta acestora si care deseori impune conditiile vietii in care traim. Daca spiritul legii se trage in totalitate din valorizarea aplicarii ei raportate la acceptarea acesteia de catre cei care suporta si aplicarea legii, atunci am putea spune ca legea trebuie sa se spijine in afara de puterea statului si pe justificarea legitimitatii acesteia prin gasirea unui spirit de aplicare echilibrata si spre binele celor carora li se aplica. Spiritul legii devine astfel mai mult decit o metafora a legii, el este chiar crearea unei alte reguli in interiorul unei legi cu intentia clara de a se legitima chiar conceptul de lege.
BG