Intotdeauna compasiunea mi-a adus aminte de momentele in care m-am simtit ranit, rusinat sau nepotrivit, cind sentimentele de nevrednicie ma lipseau de sprijinul a ceea ce nu credeam ca sunt pregatit sa primesc. Da, am gustat din lacrima compasiunii si am simtit uneori mania acesteia, atunci cind privirea mea s-a scurs peste fetele oamenilor “amarati” – fara o mina, fara un picior sau mai rau fara nici o speranta, pe care i-am intalnit peste tot. Recunosc ca pe linga multi doar am trecut fara sa ma opresc, iar trecerea mea a fost mai mult o fuga de emotiile si sentimentele care se intorceau impotriva normalitatii mele fara sa accepte nici o scuza din cele pe care eram gata sa le inventez.
Compasiunea pe care am simitit-o mereu in fata celor “batuti de soarta” facea parte dintr-un sentiment de dezamagire ca viata poate fi uneori atit de cruda si nedreapta, iar aceasta imi bloca orice aplecare spre “iubirea “de acestia, care desi se aflau aproape de mine , se comportau totusi altfel decat m-as fi comportat eu.
De curind insa am incetat sa mai fiu dezamagit si am incercat sa accept compasiunea nu ca o iubire cu mila, nu ca o tradare a omului de catre el insusi, ci doar ca o relatie cu mine insumi, care a facut dintotdeauna parte din mine, ca un anumit nivel din sufletul meu unde viata se gaseste pe un alt plan si unde stiu cu siguranta ca eu sunt “iubit” mereu la fel cu toti ceilalti.
Pina la urma, odihnindu-mi sufletul intre emotii mi-am dat seama ca aceasta compasiune nu este decat o forma ce urmeaza continutul unei “admiratii”, realizand ca incet incet efectele acesteia imi pot activa o stare cu totul noua.
Si de atunci, oamenii “amarati”pe care-i intalneam nu mi s-au mai parut slabi, si nici sentimentul de mila nu m-a mai pus pe fuga. Privindu-i cu ochii sufletului, mi-am dat seama ca ceea ce vedeam nu era decat o forma, continutul insa era stralucitor, pentru ca in fata mea erau niste spirite care au ales niste stari considerate de orice om normal nu numai injositoare ci si chinuitoare.
Cum sa mai simt compasiune in fata unor spirite care accepta umilintele unor slabiciuni, ce mie imi par ingrozitoare ?
Poate ca mai nimerit ar fi sa ma inclin adinc inaintea maretiei acestor spirite ce au ales o viata chinuita, pentru a ne arata noua ca viata unui om este extraordinara, ca trebuie sa iubim fiecare clipa, ca trebuie sa fim fericiti pentru ca putem merge, putem vedea, putem gandi, putem muncii, putem spera, putem iubi, …..
Pentru mine de acum incolo acesti oameni “amarati”au devenit niste” maestri” care sunt cu mult inaintea mea pe calea spirituala si de la care pot invata simplitatea cu care sa-mi port intregimea corpului si spiritului meu.
Ochii mei nu vor mai vedea nici un corp chinuit, ci doar un spirit curajos, sentimentele mele nu vor mai simti mila, ci iubirea pentru aceste spirite care au ales sa ne hraneasca cu puterea fiintei si nu cu slabiciunile unui corp, care au ales sa renunte la orice scuze pentru a trai impreuna cu viata incercarile oricat de grele ar fi acestea.
Si apropiindu-ma de acestia am mai simtit ceva, ca oamenii sunt spirite care locuiesc in interiorul unui corp si nu invers, ca unele dintre aceste spirite au ales sa ne arate cum trebuie sa desfacem fiecare clipa de falsa imagine a unor greutati, pentru a gasi in fiecare dintre acestea simburele unei ‘”fericiri” care ne ajuta fiinta sa respire clipa cu clipa iluzia acestei lumi pentru a putea reconstrui intregul spiritual din care venim si dupa care tanjim in orice moment al existentei noastre pe acest pamant, si mai ales ca totul tine de iubirea cu care ne putem accepta neconditionat asa cum suntem.
Balasa Gabriel, doar un spirit intr-un corp