In adincul fiecaruia dintre noi exista ascunsa speranta unui bine care ne va scapa de toate durerile si relele si pacatele…si ne dorim o bucurie paradisiaca unde fiecare dintre noi sa ne luam dreptul de a cere totul de la acest bine la care de atita timp, visam mereu.
De fapt noi nu suntem decat niste straini aflati mereu pe drumul mintii, asezat intre bine si rau, cautand obositi un izvor al bucuriei la care doar visam, acela de a ajunge in sfarsit sa ne simtim „bine”.
Este adevarat ca uneori ne luam la bataie cu lumea intreaga si strigam peste toti si peste toate, ca noi vrem sa avem totul in aceasta viata. Si cind viata ne da tot raul si tot binele incepem sa ne plingem ca este prea mult si nu mai suportam, vrem inapoi la starea dinainte cind aveam linga noi doar speranta si nimic altceva.
Inteligenta noastra nu este deloc rabdatoare pentru a vedea ca de fapt nimic in raul sau binele acestei vieti nu este vesnic, sau statornic, si ca totul se destrama dupa un timp mai scurt sau mai lung oricat de mult ne-am purta noi de grija.
Din pacate dupa atitea mii de ani am ramas doar cu lucrurile, amagindu-ne cu o cunoastere iluzorie a acestora pentru a putea trai cu impresia unei vieti pe care singuri ne-o construim.
Da, noi suntem desteptii care ne invartim inca prin desertul acestei lumi, pentru ca nu suntem pregatiti sa vedem in nevazutul ei intelepciunea unei rinduiri simple a singurului punct de sprijin care traieste in statornicie si nu se clatina.
Ce pacat ca nu stim sa ne intoarcem catre taria sufletului si a bucuriei lui care ne asteapta rabdatoare sa ne vindece de raul si binele acestei lumi mereu trecatoare peste oameni.
Pentru ca binele si raul sunt acelasi lucru, pentru ca binele si raul sunt mereu doar depasirea punctului de echilibru pe care-l ratam, penduland mereu plini de importanta intre aceste extreme umplute doar cu vorbe goale si pline de ceata ademenitoare a unei ratiuni ce doar pare ca o destrama, dar care de fapt nu face decat sa o pastreze, bine ancorata in logica si argumentele pe care le gasim peste tot in invataturile noastre.
Cat de ”mari” am fi sau cit de geniali, cit de ”mici” ne-am simti sau cit de neinsemnati, nu suntem toti decat nimic, un nimic care in sinea sa este tot nimic, dar care poate lasa lumina sa patrunda in el, sa-l strabata si astfel nimicul sa devina cu totul doar lumina, sau care dimpotriva se poate impotrivi acestei lumini, si intarindus-se nimicul in nimic sa incerce sa se inalte prin intunericul lui in aceasta lumina.
Priviti la noi, toti oamenii suntem ocupati, alergam, cautam, vrem mereu cite ceva, pentru ca toti ne simtim saraci, uni suntem saraci in lucrurile materiale pe care nu le avem si le dorim atit de mult, alti suntem saraci in firea noastra chiar daca avem bogatii materiale nemasurate, iar lipsa noastra nu este deloc reala, pentru ca de fapt nu viata trebuie sa ne dea ceva, ci noi suntem cei care trebuie sa daruim vietii lumina surpatoare a lucrurilor si ziditoare a sufletului nostru, mangaietoare lumina a spiritului care niciodata nu face pe desteapta cu noi, si mai ales care nu se plictiseste luminand in adincul nimicului din noi pe care fara nici o noima il intarim mereu.
Balasa Gabriel
Am ciudatul sentiment ca ar trebui sa va spun ca in jocurile copilariei: cald, cald…fierbinte, fierbinte… Dar nu eu stiu. Cred insa ca minus cu minus nu inseamna plus – intarirea minicului in nimic nu aduce sau nu te indreapta spre si in lumina. Pentru ca devenim parte a luminii doar daca sintem pregatiti sa o acceptam chiar daca ea ni se ofera in fiecare secunda a vietii noastre.
Exista lumina peste tot, si sus si jos, si in afara noastra si inlauntrul nostru, numai ca uneori noi ne incapatinam sa stam cu inima inchisa, ca atunci cind inchidem ochii si credem ca ar putea exista si intunericul alaturi de aceasta lumina de peste tot si toate.