Cand v-ati intrebat ultima oara daca ati putut fi de folos cuiva, si mai ales cind ati facut ceva pentru a fi de folos unui strain, unui prieten sau chiar unei rude?
Gasim o mie si unu de motive pentru a fi neatenti cu noi insine, justificandu-ne apoi intr-un mod paradoxal neatentia fata de cei din jurul nostru, si trecand pe linga ceea ce li se intampla altora ca pe linga o planeta straina.
Ne-am obisnuit atit de mult cu dezordinea acestei lumi in care traim, incat daca cineva ar veni si ar vrea sa ne ajute, sa ne faca sa vedem dincolo de aparente, noi am incepe sa-l vedem ca pe un dusman ce vrea sa ne distruga „lumea” in care traim, si probabil ca am lupta impotriva acestuia iar, daca vom avea putinta il vom si distruge.
Cand procedam urat, cind ne mintim pe noi pentru a-i putea minti pe ceilalti, cand vorbim ce nu se cuvine, cand gandurile ne sugruma credintele si cuvintele roiesc in capul nostru amentindu-ne, iar pe suflet se lasa greu, intunericul si nu mai vedem nici un drum si incepem sa ne clatinam, atunci ar trebui sa stiti ca in noi a crescut buruiana nepasarii fata de oameni.
Degeaba incercam sa ne mangaiem cu gandul ca sunt multi ca noi, ca toata lumea minte, ca si ceilalti gandesc, vorbesc si fac lucruri urite, caci linistea adevarata este departe de sufletul nostru. O departare imensa intre ceea ce ar putea face o vorba buna spusa atunci cind trebuie, sau ce ar putea face lipsa acesteia cind este nespusa.
De multe ori ne linistim singuri cu gindul ca toate acestea sunt lucruri marunte, si ca doar lucrurile mari conteaza, fara sa realizam ca mai ales lucrurile mici sunt cele care declanseaza un sir imens de evenimente ce ne transforma in prizonieri si de care nu mai putem scapa oricat de mult ne-am dori-o sau oricat de mult am fugi pe urma de acestea.
Pentru ca nimic nu este mai inspaimantator decit un tablou in care ne-am putea vedea pe noi ca niste suflete de cersetori, cum am dori sa daruim din iubirea noastra celorlalti, cum am cersi acest privilegiu, iar aceasta nu mai este de trebuinta nimanui, nici macar ultimului om care iti spune < degeaba acum daca nu mi-ai acordat putin din atentia ta cind eu aveam nevoie, si daca macar nu m-ai privit pentru a ma incuraja cind eu ma zbateam la pamant trantit de soarta>.
De aceea, daca puteti sa fiti de folos atunci nu ezitati sa o faceti, pentru ca daca ezitati va interveni ratiunea care va va justifica in fata voastra si a oricui indepartarea si singuratatea si nepasarea fata de oameni.
Incercati mereu sa-i ajutati pe oamenii care ii cunoasteti sau pe cei care nu-i cunoasteti, cu o vorba, cu un gand, cu iubirea pe care le-o daruiti, cu orice lucru cit de marunt ar fi acesta si care poate invinge nepasarea fata de ceilalti si schimba oricand ceea ce este urit in lume cu momente pline de multumire.
Iubiti cat este lumina oameni buni, pentru ca atunci cand se va lasa intunericul, va fi tarziu sa mai iubiti, si nu va fi nimeni caruia sa-i fiti de folos, si nici macar gandurile si nici macar lucurile si nici macar sentimentele voastre nu vor mai trebui nimanui, pentru ca in absolut nu va fi drum si nu va fi cale pe care sa mergeti, daca nu veti aprinde lumina iubirii in sufletele voastre acum.
Balasa Gabriel