Gabriel Bălaşa

Ma intreb cum de am devenit ce sunt acum. Poate ca atunci cind m-am nascut am fost doar om, pe urma insa omul din mine a fost acoperit de copilul care se straduia sa faca pe placul parintilor sai, de elevul care incerca sa para destept, de adultul care dorea sa fie precum cei mari si tari, de functionarul care incerca sa dovedeasca ca nu a invatat degeaba si ca merita mai mult pe plan profesional, pina ce am avut la rindul meu copii. Din pacate insa, intre timpul acesta de la om la masca, am uitat de omul care ma nascusem, si nu m-am desteptat decat intr-o zi cind copii mei crescusera la rindul lor acoperindu-si omul  din ei cu o groaza de masti.

 Poate ca aceste masti par folositoare, pentru ca mastile pe care le port  ma tin departe de intrebarile celorlalti, si le da acestora confortul  aparentelor linistitoare, tocmai  pentru ca dincolo de mastile mele nu se afla nici un om ci doar alte masti si alte masti. In aceste masti insa ne inchidem sufletele pe care le ferim de lumina cunoasterii sinelui nostru. Caci ce sunt mastile noastre daca nu chiar strambaturile sufletului nostru chinuit de iluziile si constrangerile unei realitati minuscule rupta din singuratatea intregului.

Si doamne, tare greu e sa renunti la o masca care este sudata de tine prin slabiciunea ambitiilor care-ti umfla ignoranta intr-un fel de balon-mindrie frumos colorat si pe care fiecare dintre noi incercam sa-l inaltam mai sus decat ceilalti.

Privindu-ma in oglinda insa, nu vad decat masca unui bou, a unui bou care accepta jugul si chiar il iubeste in ascuns pentru ca sa aiba de ce se plinge celorlalti, este boul care se crede puternic desi forta lui nu sta decat in comparatiile pe care le face cu cei mai mici decat el, iar aceasta masca sunt sigur ca o voi parasi la prima ocazie de a-mi pune o masca noua pe care ceilalti nu o cunosc inca si pe care ar putea sa o admire.  

Acesta este un adevar care trebuie rostit nu pentru a fi cunoscut ci pentru a fi inteles, pentru ca numai atunci pot incerca in linistea sufletului meu  sa scap de mastile pe care omul din mine le-a purtat de-a lungul vietii. Acestea insa se  rascoala si incep sa  strige la mine ca ele imi acopera uratenia chipului si ma feresc de dispretul celorlalti, iar  celelalte masti de linga mine incep sa strige si ele ca sunt nebun, numai ca eu stiu deja ca nebunia aceasta s-ar putea transforma atunci in pretul platit pentru ca omul din mine sa fie din nou liber.

 Oare  care a fost prima mea masca, sincer nu mai imi amintesc si poate nici nu este asa de important, pentru ca mai important mi se pare sa  reusesc sa scap de toate mastile pline de inchipuirile unor impliniri care nu exista cu adevarat in omul din mine.

Si pentru asta stiu,  ca mastile nu pot sa suporte prezentul , ca ele nu traiesc decat in spatiul dintre un trecut care nu mai exista si un viitor pe care nu putem inca pune mina, asa cum stiu ca toate mastile iubesc insemnatatea lor, si ca nu pot fi distruse decat de umilinta si nestiinta omului din noi, un om care acum este orb si surd si mut dar care are maini ce pot imbratisa oamenii simpli fara nici o masca, si poate ca aceste imbratisari si strangeri de mina ne pot ajuta sa intelegem ca pina la urma omul este dincolo de orice masca doar ceea ce Dumnezeu a creat pentru ca sa poata sa ajunga la mine si la tine.  

Balasa Gabriel

This entry was posted on Tuesday, February 26th, 2008 at 00:14 and is filed under Trairi din interior. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.