Cineva spunea ca RASPUNSUL estea cea mai mare capcana a intelectualitatii. Oare ce semnificatie are insa raspunsul in justitie?
In pronuntarea unei hotararari, raspunsul este reprezentat de solutie. Dar raspunsul in sens general nu este altceva decat o limitare a cunoasterii, pentru ca importanta este calitatea indoielilor pe care le ai si care te pot duce catre un raspuns. De fapt indoiala este acel efort intelectual creativ pe care mintea il poate valoriza , raspunsul nu este decat plictiseala noastra de aceasta indoiala si punctul pe care ne grabim sa-l punem acesteia atunci cind obosim si vrem sa ne odihnim, sau cind vrem doar ceva simplu, care sa nu ne solicite asa de mult.
Ceea ce lipseste din hotararile judecatoresti este tocmai aceasta calitate a indoielii unui judecator, pentru ca indoiala este singura care ne permite sa dezlegam marile probleme de drept, sa gandim cu ajutorul principiilor si in definitiv sa creem DREPTUL. Ne grabim sa dam un raspuns repede prin solutia pe care o alegem (admite, sau respinge) si uitam sa mai cautam dreptul din spatele acestor solutii, iar daca noi ca judecatori nu reusim sa vedem acest drept, atunci cu siguranta nici justitiabilul nu va reusi sa-l vada in admiterea sau respingerea unei cererii.
Justitia noastra este o justitie clasica care pare interesata doar de solutia ce trebuie sa o aleaga, ea nu se ingrijeste sa comenteze si sa pronunte dreptul care produce solutia respectiva, si pe urma ne mai miram de ce nu exista incredere in justitie.
Nu practica unitara este solutia pentru crearea unei justitii moderne, a unei justitii vii in care sa poata curge realitatea asa de schimbatoare a vietilor noastre, pentru ca preocuparea stricta doar pentru solutii nu poate duce decat la un drept fara chip, fara sens, care in loc sa aduca echilibru va aduce nelinisti si nesiguranta, in timp ce o crestere a celor care se straduiesc sa gandeasca cu propria lor minte, a celor care aleg sa-si lamureasca propriile indoieli in privinta legilor si aplicarii acestora nu face decat sa creeze idei, sa schimbe moduri de a gandi, sa contribuie la cresterea calitatii in justitie, si in ultima instanta sa “spuna”dreptul, adica sa adapteze legile la conditiile concrete ale realitatii cotidiene, renuntind la o judecata procustiana a oamenilor dupa masura legilor.
Si primii care ar trebui sa faca acest lucru sunt chiar judecatorii de la ICCJ, acestia ar trebui sa renunte la cultivarea unor solutii si sa aleaga calea unor indoieli autentice ce ne pot duce la crearea unui drept care sa reflecteze viata si interiorul mecanismului social in care ne ducem existenta cotidiana. Pentru ca a fi JUDECATOR inseamna sa creezi dreptul, si nu doar sa executi legea, a fi JUDECATOR inseamna sa poti sa construiesti o motivatie pentru increderea in actul de dreptate si nu doar sa te grabesti sa judeci si sa “condamni”!
BG