Gabriel Bălaşa

       Multi critica statul roman, il  lovesc,  alti pur si simplu il abandoneaza, iar unii chiar vor sa-l  desfiinteze,  putini dintre noi insa, stim sa descoperim in acest stat ceea ce conteaza pentru noi.  Poate ca statul roman se afla azi la o rascruce, poate ca multi se bucura de aceasta greutate, eu cred insa, ca trebuie sa trecem prin aceasta experienta incalcita pentru a reusi sa-l facem functional, pentru ca statul se poate pune in miscare prin fiecare dintre noi.  

    Statul inseamna o anumita forma de organizare a societatii, organizare care conduce la o anumita ordine al carei obiectiv nu trebuie sa fie  doar acela de a conduce, sau de a controla  oamenii ci, trebuie sa fie   acela de a proteja interesele si drepturile sociale si individuale ale acestora,  si mai ales de a da nastere unei ”fiinte” a statului respectiv. Nici o discursivitate a limbajului potentata chiar  la maxim nu poate inlocui actiunea efectiva a statului pentru nasterea si pastrarea acestei ”fiinte”.   

        O critica permanenta fara a accepta mai intai existenta celor criticate sau fara a vedea cu adevarat pe cel sau pe cele judecate, ne lipseste de exercitiul construirii realitatii unei fiinte a statului care sa poata fi efectiv simtit de oameni.         Statul trebuie sa fie de fapt conexiunea subtila dintre necesitatile oamenilor si posibilitatile indeplinirii acestora, innobilata cu energia unei viziuni solidare cu sperantele oamenilor pentru o viata fericita, pentru ca binele nu mai este din pacate de ajuns azi . Problema e  ca aceasta conexiune este azi atat de slaba pana aproape de inexistenta, iar asta ne face poate sa simtim de cele mai multe ori existenta statului ca fiind perturbatoare, stresanta si chiar amenintatoare uneori.

                  Daca statul pare azi imbolnavit de violente ideologice,  verbale sau materiale, si inecat intr-o separare disperata a intregii societati romanesti, aceasta doar reflecta ca o oglinda ceea ce se afla in fata sa,  adica un blocaj total, ascunzand cele din spatele sau care din pacate functioneaza mai bine decat oricand.

       Statul trebuie sa  fie insa o stare in care problemele cu care oamenii se confrunta constituie de fapt motorul principal de actiune al acestuia, pentru ca lasarea acestor probleme in afara oricarei preocupari reale, concrete si efective nu poate sa duca decat la o scoatere  a statului in afara societatii.

        Pentru ca Statul nu reprezinta doar un teritoriu cu granite, ori un numar de oameni ce vorbesc aceeasi limba  sau care au o istorie comuna si nici un loc unde politicienii au voie sa se lupte oricum si cu oricine pentru putere. Statul reprezinta mai ales o identitate reala care exista datorita existentei pure si simple a acestuia in inimile noastre. Iar lucrul cel mai important pentru orice stat este implinirea pe care o da omului simplu in ceea ce priveste sentimentul de a fi ceea ce este, inclus intr-o identitate acumulata de toti inaintasii sai.              

Stiu ca multi sunt nemultumiti de statul roman, eu cred insa ca, nemultumirile acestea nu privesc doar statul ci si pe noi, pentru ca atunci cand statul roman merge prost, inseamna ca nici noi, fiecare in dreptul sau nu mergem deloc  prea  bine, iar acest lucru sta numai in putinta noastra sa schimbam.    

Si degeaba vorbesc  toti despre reforma statului roman atata timp cat acestia nu au vointa si puterea de a se reforma mai intai pe ei insasi, schimbandu-si doar cuvintele.         

Nici cu cei care critica mereu pe politicienii care conduc azi statul, nu sunt de acord pentru ca daca acestia conduc prost statul, atunci  asta inseamna ca si noi am votat prost, iar eu unul nu am auzit pe nimeni dintre romani sa ceara ceva concret politicienilor inainte ca acestia sa primeasca voturile, toti multumindu-ne doar cu promisiunile largi si vagi ale acestora. Poate ca ar fi timpul unei schimbari in modul de abordare,  de exemplu sa nu mai asteptam ca acestia sa promita, ci sa le cerem noi mai intai ceea ce dorim de la ei si de la statul roman, pentru ca puterea statului nu trebuie data doar pe baza unui act unilateral reprezentat de o promisiune de diligenta a politicienilor, ci pe baza unui contract, a unui acord de vointe, prin care politicienii platesc efectiv  pentru voturile primite prin  executarera intocmai a obligatiilor pe  care oamenii le cer indeplinite de catre acestia, si nu altfel.

        Adevarul este ca nici noi nu am ajutat foarte mult acest stat sa functioneze. Pentru ca in primul rand noi nu am stabilit un standard prea ridicat in ceea ce priveste increderea in statul in care traim dar si in ceea ce am asteptat intotdeauna de la aceasta, respectiv grija, intelegerea si actiunea acestuia pentru ca noi sa traim o viata fericita.

        Noi nu am cerut niciodata explicit ca puterea statului sa nu fie construita  prin forta ci prin intelepciune, noi suntem cei care nu am spus, si nu am repetat mereu si mereu, ca de fapt puterea statului nu este de fapt puterea conducatorilor acestuia de a face ceea ce acestia vor sau cred ca trebuie facut, ca  puterea statului trebuie sa fie puterea de a ne solidariza impreuna pentru a putea trai cu toti in acest stat asa cum simtim ca ar fi normal sa o facem.           Important este sa intelegem ca nu statul este cel care face alegerea directiei in care va merge, ci noi suntem cei care facem aceasta alegere, sau cei care ar trebui sa o faca. 

        Pentru ca statul nu este undeva sus, separat de noi, statul incepe intotdeauna de la noi insine spre societate, iar noi suntem cei care transfera catre stat zi de zi valorile noastre mai degraba nefunctionale decat functionale.   

      Statul roman este insa atat de amestecat cu asteptarile noastre incat nici el nu stie incotro merge si mereu asteapta o minune care sa-l schimbe. 

       Statul trebuie sa fie acea lume in care fiecare dintre noi se simte acasa, acel loc  in care omul poate fi fericit cu experienta vietii sociale pe care o traieste. 

              Statul nu este ceva rigid, in esenta sa statul nu este decat un flux de energie care leaga oamenii si evenimentele traite separat de acestia intr-un amestec cu o identitate proprie.  Statul este acel nivel la care te cunosti pe tine prin ceilalti si mai ales in care vrei sa te simti in siguranta si acceptat.  Acest Stat isi poate dezvolta propria fiinta numai daca noi il pretuim si credem in el, cerandu-i in acelasi timp un comportament rational, corect si avand ca scop fericirea noastra, prin organizarea societatii in care traim.   

    De fapt nu statul este cel care ne supara, ci experimentele pe care acesta le face cu vietile noastre . De aceea este necesar sa constientizam ca statul nostru trebuie sa  existe in prezent si nu doar in trecut, el trebuie sa existe in fata oamenilor si nu doar in spatele unor usi inchise.  Ajutandu-ne pe noi oamenii sa ne gasim locul in acest prezent, el trebuie sa dea la o parte tot ceea ce este fals in experientele noastre pentru a ne elibera de limitarile impuse sau autoimpuse. 

     Iar scopul statului  ar trebui sa fie acela de a permite oamenilor sa se simta cu adevarat liberi si in stare sa depaseasca orice fel de experinte prin care trec si nu doar o infuzie de placere cu flori de ingamfare pentru cei care-l conduc.

        Poate daca ne-am gandi astfel la statul roman, acesta  ar putea fi si pentru noi acel stat din care nimeni nu incearca sa evadeze, un stat in care toti gasim o usurare in a ne trai vietile noastre, si mai ales un stat in care avem incredere, pentru ca fara incredere in statul in care traiesti, acesta nu va putea niciodata sa mearga inainte.

Balasa Gabriel

Poate ca nu intotdeauna reuşim să ne prindem  la timp de toate jocurile vietii pe care o traim, un lucru insa este sigur nu ne-am nascut pacaliti si suparati pe noi insine, asa cum ne simtim acum. Daca acceptam jocul de-a anormalii jucat azi din ce in ce, de mai multi oameni si ne refugiem in certuri, scandaluri si injuraturi, pierdem legatura cu normalul din noi insine, cu care totusi ne-am nascut fiecare dintre noi.

Nici o cearta si nici un scandal sau critica nu o sa ne ajute sa evoluam si sa iesim odata din confuzia aceasta cu care ne subliniaza fiecare clipa pe care o traim, unde pe aceleasi fapte uni te lauda iar alti te condamna.

Stiu ca oamenii nu sunt sfinti, din pacate insa multi dintre noi nu mai suntem OAMENI.

 Ne strangem toti pe aceeasi cantitate de injuraturi, de barfe si de condamnari si ne simtim inghesuiti si lipsiti de aerul cumsecade al unei apropieri unul de altul. Iar daca cineva ne injura sau ne face prosti sarim imediat ca arsi spunand ca nu acceptam asa ceva si trecem la atac, uitand insa un lucru simplu dar esential ca nimeni nu te poate face sa te simti prost daca tu nu vrei.

Multi spun ca vremurile s-au schimbat, insa noi  evitam cu un zambet subtire sa participam la aceste schimbari si de aceea totul ni se pare extrem de dureros si incepem sa luam hotarari finale inca de la inceput de cand am deschis gura, inconstienti ca la noi exceptiile sunt mult mai multe decat regulile, pentru ca fiecare dintre noi are exceptia lui personala in timp ce regulile sunt pentru toti.

Stiti ceva, oricine, chiar si cel mai prost om poate nega si pune sub semnul indoielii orice lucru si orice cuvant, numai ca pentru a putea sa  accepti  viata asa cum este ea iti trebuie nu numai inteligenta dar si putere, o putere a sufletului pe care nu poti sa o ai decat daca spui da, si mai ales daca traiesti cu adevarat din iubire si nu din frica.

Toti vrem sa tragem concluzii, nimeni nu mai vrea sa gandeasca, sa se uite la premisele de la care se pleaca si sa le analizeze, suntem obositi de cum am deschis gura, de aceste cuvinte ale noastre  goale, dintre care putine mai au intransele substanta unui gand.

Ne falsificam realitatea in fiecare zi, pentru ca atunci cand credem un lucru, noi vrem sa il facem adevarat nu numai pentru noi ci si pentru ceilalti, si vrem neaparat sa-l impunem prin parerile pe care le sustinem cu tarie intr-o realitate partiala rupta din intreg si care ne apartine numai noua. Or cu atatea realitati partiale, nebunia se desavarseste in vietile noastre, pentru ca ne lipseste perspectiva intregului, care este o alta realitate, cea in care de fapt existam noi toti fara a fi despartiti de realitatile partiale in care credem.

 Putem schimba insa, ceva din realitatea aceasta in care traim?

 Ce ne poate influenta cel mai mult schimbarea?

 Care este acel element esential care ne poate aduce in sfarsit schimbarea de care toti vorbim,in vietile noastre si in societate?

Raspunsul meu este simplu…..

-       Este ADEVARUL !!!

Adevarul care nu este pentru oamenii inteligenti sau pentru oamenii prosti, pentru oamenii cinstiti sau pentru cei mincinosi, pentru ca adevarul  este insasi constiinta noastra, calea spre intregul din care am venit si dupa care alergam toata viata fara sa stim ce este acela.

Din pacate de mult timp am fost invatati ca suntem doar oameni si de aceea mintim. Ca minciuna nu este decat un lucru necesar pentru a ne proteja de adevarul care ne poate face rau.

Si atunci am facut din viata noastra o mare minciuna, cand am vrut sa credem ca tot ceea ce  noi facem, este adevarat doar pentru ca asa ne simtim noi bine. Am fost invatati sa fim prudenti atunci cand vrem sa spunem adevarul, pentru ca acesta doare, nimic mai fals, nu adevarul doare ci minciunile care trebuie date la o parte si care se simt amenintate de acesta.

 Nu vedeti  ca orice minciuna ne limiteaza posibilitatile pe care le avem pentru a ne schimba realitatea in care traim. Priviti numai si veti afla ca de multe ori oamenii sunt mai repede scandalizati de un om care spune adevarul si nu de unul care minte, aceasta este inversarea valorilor pe care o suportam cu totii azi.

 Si nu vorbesc aici neaparat de sinceritate, pentru ca sinceritatea nu reprezinta adevarul pur si simplu ci este doar dorinta noastra egoista de a ne folosi de adevar  doar cu un anumit scop.

Ganditi-va numai ce s-ar intampla azi daca noi toti am incepe sa spunem adevarul! Ganditi-va ! Nu-i asa ca v-ar placea, sa vedeti cum lucrurile se schimba aproape intr-o clipa, chiar daca poate ne-ar durea un pic pe fiecare minciunile pe care trebuie sa le dam la o parte din vietile noastre.

Acest lucru ar aduce cu adevarat o schimbare nu numai la noi ci in orice societate de pe acest pamant.

Adevarul nu este o floare pe care oricine o poate rupe si tine ascunsa numai pentru el, adevarul este o radacina uriasa care are o floare pentru fiecare dintre noi.

Adevarul este de multe ori de necrezut, el te face insa,  sa apreciezi  constiinta ta si nu parerile celorlalti.

Adevarul te face sa fi tu insuti in orice imprejurare si mai ales adevarul poate supravietui singur fara nici o minciuna careia ii trebuie mereu si mereu o alta si alta minciuna pentru sprijin.

Stiti care este cel mai mare dusman al adevarului ? Nu, nu este minciuna ci ignoranta care nu te lasa sa-l cunosti si din pacate fiecare dintre noi avem ignoranta noastra de care suntem atat de mandri pentru ca ne apartine numai noua. Iar semnul cel mai simplu al adevarului este acela ca este atat de greu de inghitit incat ne este mai usor sa-l impodobim cu o mica minciuna de fiecare data.

Din pacate am crezut ca valorile  stau in importanta lor pentru noi sau pentru societate si nu in adevarul acestora, iar cea mai mare iluzie sunt minciunile pe care le spunem incredintati ca acestea fac bine, pentru ca nici un bine facut de minciuna oricat de buna am crede-o ca este, nu poate valora cat cel mai mic adevar oricat de rau ar parea ca ne face acesta.

Pentru ca adevarul si numai adevarul este ceea ce fiecare dobandeste pentru el din intreg, pe planul interior al constintei sale, iar asta poate duce imediat la o transformare exterioara a noastra si a lumii in care traim. El nu este un lucru revolutionar, ci unul perfect normal care exista idiferent daca noi credem sau nu ca  are legatura cu noi, fiind insasi legatura noastra cu  lumina ce ne poate vindeca.

 De aceea adevarul, poate fi surpatorul ratacirii noastre printre aceste confuzii in care traim si el ne poate lumina realitatea umbrita de nefericirile noastre.

Deci, spuneti ADEVARUL si mai ales Nu-l economisiti, pentru ca acesta nu se  va termina niciodata.

Balasa Gabriel

Ochii mei, ca niste ghivece de flori,

se despart de pamantul trupului meu

intelenit de ganduri si griji.

Degeaba ingenuchez in fata ochilor mei,

si incerc sa-i aduc inapoi

cu o aripa sau un zbor.

Degeaba am incercat sa-i uit,

locurile goale ma dor mereu

ca niste pietre arse de soare.

Degeaba am rasturnat cerul cu stele peste ei,

pentru ca in umbrele vietii

ochii mei s-au prefacut deja in samburi de planete.

Balasa Gabriel

Cuvantul justitie poate fi o  putere adevarata la care oamenii spera sa gaseasca ajutor, sau se poate transforma intr-o simpla metafora, totul fiind legat de rolul si semnificatia care i se acorda justitiei.

        Eu cred ca justitia pe care noi o infaptuim nu poate fi decat una temporara si relativa, dependenta de realitatea pe care o construim zi de zi, si  mai ales de adevarul pe care reusim sa-l descoperim in constiinta noastra.

       Dintotdeauna m-am intrebat, de ce este necesara justitia?

      Raspunsul nu este atat de convenabil dar, este totusi simplu printr-o intelegere inteleapta a situatiei existente in societatea noastra;

…..pentru ca noi oamenii nu suntem perfecti,

…. pentru ca nu ne purtam unii cu altii asa cum ar trebui sa o facem,

…. pentru ca lipseste un standard de moralitate,

…..pentru ca nu ne place sa respectam regulile,

…..pentru ca nu suntem mereu constienti de efectele a ceea ce gandim, vorbim si facem celorlalti,

…..pentru ca de multe ori nu stim  sa iubim si ne este frica sa nu fim luati drept prosti,

…..pentru ca vrem sa ne razbunam,

…..pentru ca ne dorim mereu mai multe lucruri si mai multi bani.

         Intr-o lume dominata de dorinta noastra de putere, de a avea si de a controla, toate acestea sunt transformate in ucigasii increderii in noi insine si in constiinta noastra.

         In definitiv, justitia nu reprezinta o stare de normalitate, ci doar un raspuns fortat, o reacţie la realitatea ce ne  inconjoara.

           Pentru ca intr-o societate perfecta justitia nu ar fi necesara, dar noi nu traim decat intr-o societate care a abandonat de mult orice cautare a perfectiunii, si pe care a inlocuit-o cu o perfectibilitate a realitatii convenabila fiecaruia dintre noi, pentru a nu fi obligati sa ne schimbam cu adevarat.

         Cum sa gasim o justitie perfecta, cand insasi justiţia reprezinta un efect al imperfectiunii noastre?

            Putem insa incerca sa facem din justitie un drum spre perfectiunea societatii in care traim, tocmai prin sublinierea acestui paradox, in care justitia a inceput prin a fi un efect al lipsei de moralitate, iar acum a ajuns sa doreasca sa reprezinte o cauza in stabilirea unei moralitati.

           Este insa acest lucru o solutie ?

           Sau se doreste doar o  normativitate a unei moralitati lipsite de orice substanta, limitata la reguli si la respectarea acestora fara sa intereseze pe nimeni si efectele ei?

           Raspunsul pe care eu l-am gasit nu mi s-a parut deloc satisfacator, de aceea cred ca limitarea aceasta poate fi depasita totusi prin crearea unui mesaj direct și explicit prin care să le spunem oamenilor  sa fie atenti la ei insisi, pentru ca ceva nu este in ordine cu ei daca au ajuns in fata justitiei, iar critica justitiei nu poate acoperi in nici un caz problemele pentru care ei au ajuns aici.

           Privind in retrospectiva, vedem ca inclestarea in vechea paradigma a dreptatii nu face decat sa ne indeparteze de la adevarul constiintei noastre, singurul in stare sa explice anomaliile realitatii in care traim azi.

            Asa se intampla cand apelam din ce in ce mai des la justitie, din cauza slabiciunilor  noastre care ne arunca in neintelegeri, in ura si dusmanie, in lupte si conflicte, in care fiecare incearca sa obtina mai mult decat ceilalti uitand ca si el face parte din ceilalti .

           Si astfel justitia devine importanta pentru noi, care numai realizam ca acest lucru se intampla doar atunci cand societatea decade si nu mai poate functiona in mod corect singura, fara ajutorul unei institutii care sa ne dea iluzia unei oarecari ordini.

           De aceea, in loc sa discutam despre necesitatea justitiei si functionarea acesteia, mi se pare ca mult mai corect  ar fi  sa trecem direct la problema fundamentala, adica posibilitatea unei armoni in societate.

           Aceasta armonie care ar face inutila justitia nu poate fi adusa insa decat de constiinta noastra, ca o modalitate de a percepe intregimea proprie in cea a universului.

          Este timpul cred, sa vedem unde ne aflam, cine suntem si ce perspectiva avem asupra noastra si asupra lumii, si sa recunoastem  ca ne axam in mod gresit pe justitie cand constiinta noastra ne-ar putea oferi o altfel de intelegere a relatiilor umane si a existentei noastre.

         Pentru ca nu justitia este de vina pentru ca noi ne tinem atat de departe de constiinta  noastra,

          ….nu justitia poate sta la baza valorilor noastre, pentru ca aceasta nu poate reprezenta decat o limitare impusa moralitatii noastre,

          …..nu justitia ne poate intari responsabilitatea noastra personala,

           ….si mai ales nu avem nevoie de justitie pentru ca  moralitatea sa poata functiona in societatea noastra.

        Mi se pare o atitudine demodata incercarea de a face din justitie un surogat pentru constiintele necoapte pe care ne convine sa le restrictionam si sa le pastram la un nivel inferior, pentru a ramane stapani asupra unei subiectivitati ce o consideram valoroasa doar daca ne este bine noua, sau mai bine zis doar daca nevoile noastre sunt satisfacute.

         Din fericire, justitia nu poate oferi decat o responsabilitate limitata la propria persoana, ca si o valoare la fel de limitata.

         Ea ramane o problema indreptata asupra altor probleme care nu poate sa-i faca pe oameni decat sa reactioneze si nu sa evolueze.

         Justitia nu poate reprezenta prin contrabalans raspunsul la o constiinta de cele mai multe ori invizibila, atata timp cat in societate nu suntem educati sa apreciem decat cantitatea de lucruri sau de merite pe care o detinem in plus fata de ceilalti, ca pe ceva semnificativ si profund si nu constiinta care poate face intr-adevar ceva pentru noi insine  si pentru societate.

         Si aceasta potentare a rolului justitiei cred ca este gresita, ea nu face altceva decat sa ne slabeasca si mai mult constiintele, si sa punem la indoiala intotdeauna  responsabilitatea altora si nu pe a noastra. Cu cat  justitia are un rol mai mare cu atat decade mai mult  societatea noastra contemporana, iar rolul acesteia este mai mult  unul de dublura care pe nedrept a luat locul actorului principal care este –   Constiinta noastra.

         Constiinta care reprezinta fata de justitie o viziune a unei ordini superioare, pentru ca in aceasta ordine exista o corelatie a ceea ce traim in interiorul nostru cu evenimentele din viata noastra, oferindu-ne astfel accesul la o realitate de nivel mai inalt decat simpla supravietuire cotidiana, trebuie sa devina mai importanta decat justitia.

         Si daca  justitia  o percepem intotdeauna ca pe o cale simpla de rezolvare a unor probleme pe care le avem cu ceilalti oameni sau cu statul, care nu ne obliga la multe analize interioare,  constiinta dimpotriva ne obliga sa ne identificam cu convingerile si credintele noastre si mai ales ne obliga sa fim responsabili pentru acestea.

         Orice constiinta atinge la un moment dat, un punct al cunoasterii de sine revelatoriu, care exista in sufletul fiecaruia dintre noi, si acesta poate fi folosit mereu ca punctul de sprijin in evolutia noastra. Poate daca am deveni mai constienti de chemarea divina a intregului am putea sa ne orientam cu adevarat spre o schimbare interioara, spre o ordine in care spiritul nostru sa fie deasupra ratiunii.

          De aceea intre justitie si constiinta eu aleg constiinta ca fiind esentiala pentru evolutia mea si a societatii din care fac parte, si cred ca trebuie subliniata diferenta dintre tensiunea, agitatia si conflictul justitiei si intelegerea a ceea ce ni se intampla la nivelul totalitatii constiintei noastre.

        Constinta noastra care nu inseamna personalitatea noastra, desi cei mai multi dintre noi le confundam.

        Constiinta noastra care inseamna identitatea noastra si uneori chiar durerea de a afla cine suntem cu adevarat, dar si bucuria de a deveni ceea ce vrem.

          In acest context, justitia nu poate deveni o forta relevanta, si ea trebuie sa-si accepte mereu relativitatea intr-o lume fragmentata si divizata, constiinta noastra insa, are un acces nelimitat la  realizarea unei unitati in armonie cu intregul. Iar calitatea energiilor implicate in justitie ramane mereu la nivelul cel mai de jos al justificarilor, pe cand calitatea energiilor constiintei este ridicata la un nivel energetic mult mai puternic cu ajutorul caruia se poate influenta cu adevarat evenimentele din lumea noastra.

                    Dacă vrem cu adevarat să schimbăm ceva, atunci trebuie să ne indreptam spre o calitate a  principiilor, a puterii de convingere, a densităţii adevărurilor pe care ni le descoperă  constiinta, pentru ca aceasta sa devina un model de realitate mai important decat justitia, asa cum este normal de fapt sa fie normalul, in locul unui model, in care Justitia inseamna lipsa unei constiinte, si aceasta lipsa devine cauza justitiei.

  Balasa Gabriel

 Orice critica este buna, doar in masura in care te face să munceşti mai bine, atunci însă când prin ea poţi distruge în loc să ajuţi, aceasta îşi pierde orice valoare. Azi foarte mulţi oameni critică justiţia, şi dacă justiţia este pentru mulţi, judecătorul scris cu litere mari, orice critică a sistemului este în fapt o critică la adresa judecătorilor.

Nimeni nu îi întreabă însă pe cei care critică, dacă ei consideră justiţia un lucru bun sau rău?

 Cu siguranţă că cei mai mulţi oameni sunt atât de încărcaţi cu dezamăgirile vieţii de zi cu zi, încât nu i-ar interesa prea mult acest lucru, atâta vreme cât nu au nimic de câştigat, iar răspunsul lor probabil s-ar umple de conţinutul cel mai la îndemână dat de „opinia publică”.

 Pentru că justiţia, nu este ceva ce-şi doresc în condiţii normale oamenii, o lume ideala ar fi o lume fara justitie in care toti oamenii sunt multumiti si nimeni nu se considera nedreptatit.  Necesitatea justitiei exista datorita problemelor cauzate de aplicarea gresita a legii de institutiile statului sau de interpretarea gresita data de societate, motiv pentru care insasi existenta ei este legata dramatic de problemele si necazurile oamenilor ce vin in fata acesteia. Justitia fiind ultima lor sansa pentru a li se face dreptate, fara insa ca aceasta sa fie cauza determinanta a problemelor pe care le au, este considerata totusi de majoritatea oamenilor singura vinovata. Parca nimeni nu doreste sa constientizeze faptul ca justitia funcţionează doar în situaţii de conflict şi de criză, niciodata in situatii normale in care nu exista nici o neintelegere.

Şi sunt atâtea conflicte care se rostogolesc prin viaţă, şi care lasă urme de supărare peste toate lucrurile cu care vin în contact, încât pentru mulţi oameni, justiţia nu înseamnă decât lucruri rele, ameninţare, răzbunare, şi sancţiune. Iar soluţiile date de justiţie sunt de multe ori privite, ca nişte tensiuni suplimentare ce nu satisfac niciodată pe deplin aşteptările oamenilor, şi care nu le rezolvă problemele în totalitate. Poate si din această cauză aceştia nu pot preţui justiţia, ceea ce face ca aceasta să capete un caracter negativ în conştiinţa lor.

Cu siguranţă, sunt şi oameni care sunt mulţumiţi de justiţie. Dar cine poate ţine minte binele prea mult, când acesta se potriveşte aşa de bine cu discreţia şi tăcerea? Cum poţi insa, să vorbeşti despre bine în lumea de azi, când peste tot se vorbeşte numai de scandaluri, se bârfeşte şi se aruncă zvonuri greu controlabile ce caută să ne convingă că nu numai justiţia este mai rea decât se crede, ci totul în societatea noastră este la fel.

Toate această lipsă de armonie nu s-a epuizat, şi nici nu cred că se va epuiza vreodată, lucru care, însă nu trebuie să ne împiedice să experimentăm şi un alt mod de a ne alege soluţiile în funcţie de care vrem să apreciem ceea ce se petrece în justiţie.

Şi una din modalităţi, o poate reprezenta şi analizarea din interior a contactului pe care justiţia îl are cu realitatea.

Balasa Gabriel

Sunt multe lucruri care nu merg in societatea romaneasca, si este ceva atat de real incat multi dintre noi simtim inutilitatea oricarei incercari de schimbare.

Apoi, in fiecare zi ni se intampla lucruri pe care din comoditate sau din oboseala le acceptam in cea mai mare parte, chiar daca nu toate sunt bune, chiar daca nu toate sunt pe masura gandurilor si sentimentelor noastre.

Eu nu sunt un expert pentru lupta corp la corp cu haosul, care pare asa de batran in Romania ca am putea sa-i fim stra-stra-stra- stra-stra- stra-stra- stranepoti, dar nu mai  vreau sa iau zilnic ”otravurile” mentale pe care toti ni le servesc asa de binevoitori ca iti este si rusine sa-i refuzi.

De aceea incerc mereu sa privesc Romania in contextul paradigmei statului si a unui punct maxim de armonie a puterilor pe care acesta le are, pentru a putea invata ceva din lucrurile pe care ma straduiesc sa le inteleg, dar mai ales pentru a incerca sa scap dintr-un tipar al haosului, in care se pare ca am ramas blocati de prea multa vreme.

Daca intram ceva mai adanc in aceasta paradigma, vom vedea ca puterile constitutionale ale statutului nu sunt de fapt puteri separate si independente de statul in care functioneaza, ci ele sunt mai degraba doar nivele diferite pe care statul functioneaza, cu atributii specifice si urmărind scopuri si rezultate  diferite.

Numai ca aceste nivele au fost construite prin crearea unor autoritati carora statul le-a acordat o anumita putere, care de fapt a si creat perceptia unor puteri separate una de cealalta, o separare care dusa la limita face sa ne para uneori ca sunt separate chiar de statul pe care-l reprezinta si in numele caruia exercita puterea, fiind parca incapabile de orice urma de unitate.

Or, separarea oricum s-a facut sau s-a perceput nu poate duce decat la conflict, pentru ca in toate cazurile puterea incearca sa se pozitioneaze cat mai bine pentru a putea sa  controleze cat mai mult din statul pe care ar trebui doar sa-l reprezinte.

Azi, eu cred insa ca exista chiar mai mult decat o separare, exista o ruptura intre aceste  nivele ale statului, si pentru a stabili din nou  in mod corect legaturile dintre acestea, trebuie sa avem curajul de a pipai invizibilul nespus si evitat de toata lumea, care separa aceste nivele de putere ale statului roman, si mai ales de a reflecta asupra celui mai bun mod de a corecta aceasta stare de lucruri.

Semnificatia acestui straniu invizibil este cea a unei energii capabile sa inlesneasca functionarea aparatului specific fiecarei puteri, prin care aceasta incearca sa induca un anumit mod  de tratare a problemelor societatii si sa proiecteze un model capabil sa orienteze oamenii spre un anumit punct in care se doreste sa ajungem. Numai ca deseori acest spatiu este doar o protectie prin care puterea folosita ca un instrument devine ostila fata de orice ”teorie” care depaseste  nivelul acesteia sau care nu se incadreaza strict in modelul poiectat de aceasta.

Perceptia corecta a conceptului de putere ar trebui sa plece de la felul in care este identificata puterea, sau mai bine zis in raport cu ce sau cu cine este considerata aceasta putere. Din pacate in prezent perceptia puterii se face numai in raport de celelalte puteri, iar ceea ce defineste puterea azi nu este raportarea concreta a modului de exercitare a acesteia asupra oamenilor, ci doar o raportare abstracta la stat. De fapt este destul de convenabil pentru aceste puteri sa-si masoare gradul de putere in primul rand prin autonomia manifestata fata de stat si de oameni si in al doilea rand prin forta pe care sunt in stare sa o manifeste fata de celelalte puteri.

Tocmai aceasta dimensiune a puterilor constitutionale ar trebui sa ne faca, sa ne punem intrebarea daca puterea statului este folosita in interesul nostru al oamenilor sau doar pentru realizarea puterii ca instrument aflat in mana unor oameni ce devin stapanii acestuia.

Avem posibilitatea astfel de a descoperii ca:

-         nivelul puterii legiuitoare este  nivelul  statului care are atributul  unui creator, un creator care construieste infrastructura sistemului statal, si care in mod natural se ingrijeste de prezervarea modelului statal, acesta este efectiv nivelul puterii.

-         nivelul puterii executive este nivelul statului care are atributul unui administrator, el se îngrijeste de executarea intocmai a legilor, acesta este nivelul controlului.

-         iar nivelul puterii judecătorești este nivelul statului prin care se regleaza modul concret de actiune al celorlalte doua puteri asupra oamenilor si societății in general, acesta  este nivelul echilibrului.

 Dintre aceste trei nivele de putere, primele doua au interesul de a-si conserva fortele si nu de putine ori se simt amenintate de constientizarea pe care puterea judecatoreasca o aduce in societate, prin incercarea acesteia de a reduce dezechilibrele pe care puterea efectiva si cea care detine controlul le genereaza.

Adevarul este ca nu exista nici o obligatie pentru nici una dintre puteri de a fi buna cu oamenii simpli care traiesc experienta acestei vieti in statul roman.

Si mai trist este ca cele doua puteri care detin impreună aproape 90% din puterea statului, incearca sa-si mareasca autoritatea  prin ”desfiintarea„ pur si simplu a puterii judecatoresti, nesesizand ca prin acest lucru, nu fac decat sa slabeasca puterea generala a statului si implicit a lor. Pentru ca fara puterea judecatoreasca statul se va dezechilibra pana la autodistrugere.

Oamenii trebuie sa inteleaga, ca numai puterea judecatoreasca este cea care  da posibilitatea oricaruia dintre ei, de a privi lumea si statul in care traiesc, in felul lor, fara sa se lase inchisi in mecanica legilor care le macina vietile.

Aceasta putere este singura care le poate limpezi binele pe care si-l doresc, si care mai ales le poate restitui libertatile si identitatile, atunci cand acestea sunt incuiate in realitatea ce ii apasa neconditionat.

Pentru a intelege toate acestea, trebuie sa vedem ca forta puterii judecatoresti sta in independenta pe care aceasta trebuie sa o aiba in fata celorlalte puteri constitutionale, independenta care se manifesta prin puterea de a interpreta legile si aplicarea acestora avand mereu ca ideal dreptatea pentru oamenii carora li se aplica toate acestea. Caci fara puterea de a interpreta, puterea judecatoreasca se transforma doar intr-un simplu paznic al unor legi, fara sa aiba voie sa aprecieze justetea acestora in viata oamenilor, un rol pe care celelalte puteri il vor montat cat mai repede, pentru asta fiind in stare sa minta, sa jure si chiar sa planga, dar mai ales sa condamne la neincredere puterea judecatoreasca.

Numai ca oamenii vor incepe sa gandeasca si atunci vor realiza ca  puterea judecatoreasca este singura care protejeaza dreptul concret al oricarui om de a vorbi si mai ales de a cere si obtine, ceea ce el crede ca este just si drept.

Iar atunci vor vedea ca cineva minte, si ca valoarea acestei puteri nu sta in lupta pentru acapararea a cat mai multa putere din stat,  ci valoarea ei sta in forta de a se elibera de prejudecatile unor legi, de automatisme si de comoditatea aplicarii acestora pentru a ajunge la adevar, chiar daca pentru aceasta trebuie sa lupte pentru ca sa cladeasca din noua alte reguli.

Va previn ca am incarcat aceste cuvinte cu viata si iubire pentru ca toti cei care le citesc sa simta realitatea celor afirmate !

Balasa Gabriel

Dincolo de toate legile si judecatile pe care le facem ar trebui sa cautam si sa gasim un sens acestora in contextul acestei vieti pe care o traim. Fara aceasta cautare si fara acest sens oamenii nu se pot ridica deasupra intimplarilor experimentate de ei si de ceilalti. Trebuie sa gasim timp sa ne intrebam ce simtim fata de lucrurile si faptele facute de cei pe care-i judecam, sa ne intrebam care sunt sentimentele noastre fata de ei si fata de ceea ce au facut, sa ne intrebam in ce masura regasim aceste sentimente in judecatile noastre? Citi dintre noi isi permit insa sa gandeasca ca acestea sunt doar niste experiente ce se datoreaza unei lipse de constientizare, lipse de iubire si in principal unei anumite lipse? Citi dintre noi pot merge mai departe si sa se intrebe asupra acestei lipse, asupra naturii acesteia, asupra posibilitatii ca aceasta sa nu fie de fapt decat o perceptie eronata bazata pe rationamente si logici trase din presupuneri gresite si depasite? Cati dintre noi judecand nu se duc mai intai la raul pe care si-l imagineaza, la lipsurile create de faptele celor judecati, la abaterea si la incalcarea legii cu care suntem invatati sa le masuram actiunile?

Ne moare tara oameni buni, si nimeni parca nu vede cum aceasta este asezata in mormant, batoasa si slabanoaga si cum ne zambeste saraca din mormantul peste care uni vor sa arunce déjà primul pumn de tarana.

Sa stiti insa ca Romania nu a murit, tara noastra mai misca odata cu credinta romanilor care se roaga pentru ea. Puteti să radeti, dar mie, mi-e draga Romania chiar si asa cum este ea acum, cu drumuri facute praf, cu oamenii, sarmanii, care nu mai inteleg nimic din toate cuvintele ce sunt aruncate asupra lor ca niste lucruri, cu ajutorul carora se vor acoperite adevarurile putine si coltoase din aceasta tara. Pentru ca Romania, este tara mea, singura mea tara in care m-am nascut si am crescut, in care vreau sa traiesc si sa mor ingropat cu iubirea pentru aceasta.

Traim vremuri grele de criza, este adevarat, si vor veni poate altele si mai grele, dar pentru acestea nu Romania este de vina, pentru ca Romania sufera si ea odata cu noi, o doare si pe ea ca si pe noi, este folosita si ea la fel cum suntem folositi si noi, si mai ales este condusa si ea asa cum suntem condusi si noi.

Romania nu este un concept, o idée generala, abstracta despre o tara oarecare, Romania suntem noi, Romania este realitatea noastra in care traim zi de zi, Romania este energia care ne ajuta sa trecem peste toate greutatile si sa o luam mereu de la capat. De aceea eu nu-I pot intelege niciodata pe romanii care spun ca ”s-au saturat de Romania”, doar pentru ca sunt suparati de lipsurile ce le experimentaza, fara insa, sa vada ca doar Romania le poate arata cine sunt si cum vor si pot sa se exprime pe ei insisi in aceasta lume, refuzand sa recunoasca relatia directa cu Romania care le-a construit viata si personalitatea, care le-a deschis inteligenta si creativitatea.

Este adevarat ca Romania nu este o putere, asa cum sunt alte tari, conceptul de putere este insa lipsit de orice continut daca manifestarea acesteia se face doar la nivelul de cauza, rupta de orice legatura cu efectele. Exista totusi putere in Romania, si sistemul constitutional desemneaza cele 2 puteri, legislativa si executiva care reprezinta statul. Numai ca romanii, vad ca in general, Puterea ce se manifesta azi,, nu este de fapt puterea Romaniei. Iar reducerea puterii doar la un instrument pentru a conduce si a-ti pune in aplicare vointa, ca si lacomia manifestarii acestei puteri se pare ca a blocat Romania. Si cand Romania este blocata, si noi romanii suntem blocati.

Puterea adevarata a Romaniei trebuie curatata ca si lentilele murdare ale unor ochelari prin care imaginile nu se mai vad asa bine si clar. Si pe masura ce o vom curata vom vedea ca recunoastem mai bine conexiunea noastra cu Romania, vom vedea ca incepem sa comunicam mai bine uni cu alti, sa fim mai deschisi, si sa ii ascultam pe oameni chiar si atunci cand nu suntem de accord cu ei.

Pentru aceasta este necesar insa, sa trecem peste intelegerea simplista a Puterii, dupa care puterea este doar pentru a conduce, si mai ales sa intelegem ca Puterea inseamna doar a administra, a ajuta oamenii sa traiasca aceasta viata, a-I proteja si a avea grija de modul in care regulile pe care le stabileste actioneaza in vietile acestora.

Romania spune azi, prin felul cum arata, prin viata pe care noi o traim, ca ea nu are nevoie de conducatori ci de administratori, iar diferenta dintre acestia este imensa.

Astfel in timp ce un coducator se ingrijește de construirea unei structuri piramidale a puterii, crezandu-se in varful lantului trofic si ca totul se afla ”sub el”, mai jos și trebuie sa se conformeze hotararilor lui, singura lui responsabilitatea fiind cea de pastrare a puterii, un administrator are in primul rand responsabilitatea celorlalti oameni, un administrator incearca sa aiba grija ca prin masurile ce le ia, prin regulile pe care le creaza sa aduca cu adevarat binele in vietile oamenilor.

Daca un conducator rigidizeaza Puterea la nivelul unei simplificari prin taierea a tot ce I se pare in plus, un administrator reda Puterii sensul profund al acesteia prin construirea unei vieti mai bune pentru oameni si prin integrarea lor intr-o societate mai buna cu toata lumea.

 Daca un conducator priveste orice schimbare prin prisma puterii pe care o are de a controla totul, un administrator experimenteaza el insusi viata oamenilor si ceea ce li se intampla acestora cautand sa se asigure ca oamenii au cu ce se hrani, au unde locui si unde munci, dar mai ales au incotro sa priveasca, iar toate acestea aduc liniste, pace, si intelegere in societate.

Daca vrem ca puterea Romaniei sa se manifeste cu adevarat spre binele nostru, al romanilor, atunci  trebuie sa intelegem ca Puterea nu trebuie sa comande, ea trebuie sa se ingrijeasca de efectele pe care le produce in vietile noastre, ca Puterea trebuie vindecata de placerea de a conduce si invatata sa-si asume responsabilitatea pentru o aranjare logica a vietilor noastre.

Puterea in esenta sa trebuie sa protejeze oamenii si societatea, ea trebuie sa se ingrijeasca de felul in care regulile create permit oamenilor sa reactioneze in modul pe care ei il simt just si correct, si nu de simpla  nerespectarea a acestora.

 Romania are nevoie de reguli, are nevoie de legi, dar mai ales are nevoie de o logica a cauzalitatii acestora, pentru ca atunci cand le respecti te astepti ca acest lucru sa aduca ceva bun in viata ta, sa-ti aduca un nivel bun de trai, siguranta si de ce nu putina fericire. Atunci cand insa,  puterea ignora aceasta cauzalitate, si cauta sa schimbe societatea doar cu ajutorul a cator mai multe reguli si legi fara nici un discernamant, aceasta se inscrie intr-o logica simplificata a unei reactii, fiind lipsita de orice reflectie profunda asupra problemelor oamenilor si a cauzelor acestora, a relatiilor si raporturilor care au condus la aceste probleme, si in definitiv lipsita de orice solutie reala.

De aceea va rog, nu ingropati inca Romania pentru ca Romania traieste  in sufletele oamenilor care o iubesc neconditionat, si de acolo ea ne spune ca Puterea a pierdut de mult simtul directiei, ca Puterea nu este pur si simplu PUTERE ci este si nevoia de a topi limitele dintre oameni, de a-I conecta uni cu alti si de a crea o comunitate.

Si mai ales sa luam aminte dragilor, la faptul ca uneori, o criza economica, nu este doar o criza economica.

Balasa Gabriel

                     Suntem in criza,  numai uni dintre noi sau poate toata lumea, in esenta insa conteaza faptul ca inca mai suntem, noi inca existam aici in aceasta lume, si singuri sau impreuna vorbim, tipam si ne temem de aceasta criza, pentru ca inlauntrul nostru simtim primejdia cea mare, adevarul despre amagirea pe care ne-am asezat vietile noastre pana acum, inselandu-ne cu trairea unei increderi in tot ceea ce avem sau putem avea din aceasta lume.       

  Degeaba ametim lasandu-ne invartiti de teama acestei crize, pina la urma criza nu este doar un fapt exterior noua, si daca am incerca sa fim atenti mai mult la noi decat la aceasta criza, am vedea ca ea simbolizeaza cu siguranta o anume stare interioara, o stare ajunsa la limita ei naturala, si care este gata pregatita pentru o shimbare cu adevarat mare.        

   Avem doua posibilitati, sa cautam cauzele acestei crize, in obiectivul reprofilat al unei povesti despre noi, pe care fiecare si-o spune lui insusi si celorlalti, mereu imbunatatita si infrumusetata si sa ne multumim, cu o economie de criza, o politica de criza, o justitie de criza, o viata de criza, sau cealalta posibilitate, sa mergem inainte unde criza inca nu a ajuns.       

   Apropo de o justitie de criza, mai ales in aceste zile cand se vorbeste atat de mult, trebuie sa realizam ca legile nu pot reactiona, ele au rigiditatea necesara oricarei ordini alcatuite intotdeauna din elemente bine fixate. Viata oamenilior inseamna insa o reactie continua, de la gandurile ce ne fura linistea si ne arunca in desertul ars al grijilor, la cuvintele cu care incercam disperati, nu numai sa vorbim, ci si sa auzim, sa vedem si mai ales sa traim.       

   Legile pot fi bune sau rele, oricum ar fi insa ele nu pot proteja viata care se schimba in fiecare moment pe care-l traim, ci doar pot crea niste trasee pe care fiecare se poate gandi sa le foloseasca pentru a ajunge la ceea ce el considera ca este dreptatea lui.          Justitia insa, a introdus elementul uman pentru a compensa aceasta lipsa de reactie a legilor. O justitie in care judecatorul are intotdeauna de facut alegeri dificile, pentru ca el este cel care determina reactia unei legi la o viata mereu in schimbare. Legile sunt oxigenate de justitie, ele raman stranse in coridorul stramt al unei rutine, pe care judecatorul incearca cu puterea pe care o are sa le atraga spre luminarea unei cunoasteri adevarate a faptelor si pentru a elibera o hotarare, prin care sa arate lucrurile corecte, asa cum ar trebui sa fie. Poate ca astazi este criza, in justitie insa a existat intotdeauna o criza a legilor, si semnul acesteia este lipsa de incredere.  

         Orice criza ne aduce aminte de jertfe, tu sau eu, nu mai suntem aceiasi ca cei care am fost ieri, in fiecare clipa din noi se desprinde ceva si in acelasi timp in noi se naste altceva. Poate ca asa s-a nascut si omul, ca o criza a vietii.      

     Neputinta care nu ne mai ingaduie sa ne dezvoltam energiile, poate fi o criza,  insa dupa mine, aceasta criza nu este decat un consum prostesc al unei intelegeri ce ne scufunda calatoria vietii in de ce-uri pe care nu le vom gasi niciodata. De fapt criza trebuie sa insemne ceva mult mai important pentru noi, ea este semnul ca suntem pregatiti pentru a termina o etapa, pentru a ne desparti de trecutul care nu ne mai lasa sa traim in el, si mai ales este indemnul cel mai vizibil pentru a merge inainte.      

     Nu va mai ganditi la criza, pentru ca aceasta nu este decat o furtuna de frica in care sunt prinse gandurile si actiunile noastre lipsite de posibilitatea oricarei miscari, intr-o imobilitate ce nu se mai desparte de zilele si noptile noastre, ducandu-le departe, fara mila, de sufletul nostru.       

  Nu mai vorbiti atata despre criza, sunt atatea cuvinte amestecate cu idei savante ca parca a-ti incerca sa faceti din ea o religie. Ceea ce s-a intamplat, s-a intamplat, putem sa traim cu ceea ce ne ofera prezentul sau sa ramanem sclavii unor amintiri pe care ni le repetam obsedant, spunandu-ne, ce bine era pana la criza.         Tocmai de aceea nu cred ca o criza are nevoie de explicatii, eu vad doar ca o usa ne inchide drumul spre ce a fost, spre ce am avut, este criza, de fapt un mod brutal de a ne forta sa mergem inainte, atunci cand ne incapatanam sa ramanem pe loc sau mai grav, sa ne intoarcem intr-un loc care nu mai exista.