Gabriel Bălaşa

De cate ori nu am fost deranjati de comportamentul unei alte persoane, si ne-am grabit sa o judecam, catalogand-o imediat.

 V-ati gandit ce ne face sa procedam astfel ?

 Eu unul mi-am pus aceasta intrebare si spre surpriza mea, am realizat ca la baza tuturor judecatilor sta de obicei frica.

Frica de a nu descoperi ca si noi am putea fi la fel cu cei pe care-i judecam, este cea care ne impinge sa-i executam pur si simplu desfintandu-i, criticandu-i si astfel impingandu-i undeva cat mai departe de noi, pentru ca nimeni sa nu incerce sa ne compare cu acestia.

Adevarul este ca suntem maestri in deghizare, si folosim de-a lungul vietii noastre atatea sute si mii de masti pacalindu-i pe ceilalti, incat este imposibil sa nu ne pacalim si pe noi insine.

Si cine spune ca aceste masti sunt cel mai rau lucru pentru noi, cu siguranta este stresat de acelasi sentiment de frica.

Pentru ca acestea reprezinta stratul nostru exterior de protectie in fata unei lumi care este prea mare facandu-ne sa ne simtim mereu singuri inlauntrul ei.

Aceste masti facute de multe ori din tot ceea ce nu vrem sa fim, sunt totusi un ecou ce se aude din singuratatea a  ceea ce dorim sa fim, adica diferiti si cu totul altfel decat ceilalti, chiar daca pentru aceasta de multe ori trebuie sa ne ascundem noi de noi insine.  

De aceea, atitudinea corecta fata de toate aceste masti, nu trebuie sa fie una de ura, ci trebuie sa fie una de iubire, pentru ca ele ne pot ajuta sa ne intelegem cele mai ascunse aspecte ale sinelui nostru, ele ne pot aduce aproape de spiritualitatea unei evolutii personale. 

Incetul cu incetul ar trebui sa prindem curaj si sa ne uitam la mastile noastre, sa le privim nu numai din spatele lor ci si din fata lor, sa ni le asumam pentru a intelege semnificatia acestora pentru evolutia noastra personala. Pentru ca in spatele acestora stau ingropate emotii si sentimente care odata scoase la lumina incep sa straluceasca si sa faca ca si cele mai vizibile imperfectiuni sa para cu totul si cu totul naturale, descoperindu-ne ca acestea sunt facute din ceea ce suntem noi cu adevarat.

Balasa Gabriel

Nu ma pricep la guvernare, asa cum nici cei care guverneaza acum nu se pricep la a intelege  si la a vedea cu adevarat ceea ce se petrece cu Romania .

       Nu imi explic de ce puterea care conduce acum Romania este lipsita de orice spontaneitate, de orice farama de inteligenta valoaroasa, multumindu-se doar a se preface ca stie ce face, urmarind strict sa coloreze cu o anumita culoare prestabilita un desen deja  schitat pe care in nici un caz nu ar fi in stare sa-l schimbe cu o pictura proprie care sa reprezinte ceva pentru ei si pentru cei care ii conduc.

           Oare este imposibila orice implicare a acestora pentru gasirea unei creativitati autentice in actiunea de conducere a statului, doar pentru ca sunt fixati in jocul unui rol mecanic atribuit de societate intr-o maniera dramatica de actorie penibila.

          Este adevarat ca in Romania puterea a reusit ridicarea la statutul de arta a activitatii de a nu face nimic cu adevarat pentru evolutia societatii noastre, numai ca in prezent aceasta experienta senina a fost tulburata de agitatia unei lumi care se prabuseste.

          Iar acest lucru a facut sa dispara relaxarea mecanica si sa vedem cu toti actul nenatural, fortat si limitat al unei puteri care de fapt nu stie sa conduca, pentru ca nu si-a pus niciodata problema unui loc in care vrea sa ajunga impreuna cu Romania si cu romanii, multumindu-se cu interesele  marunte, personale si egoiste care ii exclud pe toti ceilalti.

           Acesta este insa nivelul societatii noastre, iar daca azi conducatorii nostrii ne spun ca ne-au mintit, trebuie sa ne trezim si sa vedem ca minciunile acestora si legile pe care le dau sunt cele care convin si caracterului nostru, indiferent daca vrem sau nu sa recunoastem acest lucru.

          De 2000 de ani ratam intr-una o Romanie la care puteam ajunge cu siguranta daca ne desteptam, asa cum singuri ne-o spunem in imnul national, pentru ca meritul unei Romanii puternice nu poate fi decat cel al unor romani puternici care o alcatuiesc.

          De 20 de ani ratam intr-una o revolutie mintindu-ne singuri ca schimbarea unor legi sau a unor institutii va face ca libertatea noastra sa ne aduca tot ceea ce ne dorim, pentru ca nu vrem sa vedem cum plagile sociale de care suntem atinsi se datoreaza lipsei conditiilor de dezvoltare personala si de propasire individuala.

           Cred ca a sosit momentul sa constientizam iluzia fatala pe care o impartasim cu totii, ca bunastarea si fericirea noastra depind doar de facilitatitile obtinute din partea institutiilor statului, si ca dam astfel o importanta covarsitor de mare actelor unei puteri a carei tendinta va fi mereu de a ingradi individul si de a-l aduce la o stare de neputinta si inactivitate civila.

          Nu mai cred ca actul legislativ este cel mai important act prin care poate fi adus progresul unei tari, pentru ca nici o putere legala nu poate sa ne faca mai buni decat vrem noi sa fim.

           Nu mai cred ca orice actiune a statului poate fi mai importanta decat caracterul oamenilor care-l alcatuiesc, pentru ca nici o putere legala nu poate sa schimbe un om.

           Nu mai cred ca trebuie sa asteptam un ajutor din partea altora, pentru ca a venit vremea sa ne ajutam singuri  noi insine.

            Daca cei care ne conduc aleg acceptarea unei decaderi nationale, atunci cred ca este vremea ca romanii sa aleaga progresul national prin vointa de a razbate prin toate aceste greutati ce ne sunt puse in fata.

           Istoria unei tari nu este alcatuita doar din numele catorva oameni foarte cunoscuti ci, din valoarea individuala a tuturora celor care muncesc si traiesc in aceasta istorie.

        Cred ca a sosit timpul ca societatea sa se ocupe de o educatie care sa constea in principal in lectii de munca, de caracter, de perfectionare morala, de abnegatie si onestitate, de curaj, de incredere in propriile puteri, care sa ne faca sa indeplinim prin noi insine tot ceea ce este in puterea noastra sa facem pentru noi si pentru Romania.

         Cred ca a sosit timpul sa vedem ca nu criza este cel mai mare pericol ci, lipsa vointei noastre de a arata ca suntem in stare sa facem fata acestei greutati, ca exista posibilitati de iesire din acest impas prin care putem razbate cu siguranta cu vointa si determinare .

            Cred ca a sosit timpul sa daramam daca este nevoie muntii de lasa nesiguranta ridicati de cei care ne spun ca este imposibil altfel.

        Daca avem nevoie de un guvern, daca avem nevoie de conducatori, atunci acestia trebuie sa fie din cei care daca ajung la capatul unui drum si nu maI gasesc un altul, sunt in stare, au vointa, curajul si energia de a deschide ei insisi un nou drum.   

       Chiar daca suntem doar romani, sfatul spartanului catre fiul sau care se plangea ca in lupta sabia lui este prea scurta : -”LUNGESTE-O CU UN PAS “ este perfect valabila pentru cei care ne conduc azi, iar aceasta presupune lungirea cu un pas nu numai a hotararii si curajului de a lua decizii care sa ne impulsioneze spre transformare civilizatia noastra,   dar si spre alegerea unei directii in care vrem sa ne indreptam, si care cu siguranta va fi directia corecta atata vrem cat suntem in stare sa ne croim un drum pe aceasta directie.

Balasa Gabriel      

Daca alegem sa privim altfel lucrurile putem vedea ca situatia in care ne gasim azi are legatura cu noi si cu felul in care gandim si ne raportam la noi insine, la ceilalti si la societatea in care traim.

Pentru a trai avem nevoie de energie, iar eu cred ca cea mai importanta energie ne vine din posibilitatea pe care o avem de a ne schimba oricand, in orice moment, indiferent de context, aceasta posibilitate exista mereu la indemana fiecaruia dintre noi.

Din pacate reprimarea oricarui sentiment de schimbare ce incearca sa apara in sufletul nostru ne priveaza de energie, si incepem sa suferim. Atunci nu ne ramane decat supravietuirea, agatata de judecata, jignire si descurajare , ca singura posibilitate de unde ne putem simti inca in viata desi sufletul nostru este aproape mort.

Fiecare om nascut pe aceasta lume este capabil sa se schimbe, dar deseori odata cu trecerea timpului omul isi pierde aceasta abilitate.

Vestea buna este ca aceasta poate fi recastigata, pentru ca fiecare om este capabil de iubire, iar iubirea este o sursa curata de energie care ne poate ajuta sa traim mai mult cu sufletul inviat de schimbarea pe care o putem face.

Daca intelegeti toate acestea, atunci mergeti inainte spre lumina, spre iubire, si nu va mai osteniti sa gasiti tapi ispasitori pentru ca adunati si mai multa amaraciune care nu face altceva decat sa va impiedice sa va dezvoltati, si sa va indreptati cat mai repede catre iubire.

Sa traiti !

Dar sa traiti cu sufletul inviat de iubire !  Balasa Gabriel

Ma straduiesc mereu sa rezolv situatiile, sa caut noi moduri de a gandi lucrurile, sa gasesc raspunsuri la problemele care ma framanta,  si imi dau seama ca sunt ca un copil care incearca sa aseze mereu jucariile in alt fel, pentru a experimenta noi fatete ale acestei existente ale mele pe acest pamant, chiar daca de multe ori acestea nu-mi convin deloc, sau chiar ma ranesc facandu-ma sa sufar .

       Si oricat de surprins as fi pe moment de tot ceea ce se intampla mereu in jurul meu, viata mea mi se pare ca ramane totusi ca o stire veche pe care am uitat-o doar.

        Ma simt prins in necunoscutul care ramane intotdeauna neatins de cunoscutul obtinut  asa de usor si fara intelepciune, si datorita caruia strang mereu atatea zdrente in sufletul meu.

       Am invatat insa ca existenta acestui necunoscut nu este niciodata acceptata foarte usor, pentru ca mai inainte de a ne deschide oricarei potentialitati, noi am invatat prea bine in a ne limita capacitatea de a concepe noi paradigme ce ne ciuruiesc pur si simplu obisnuintele noastre la care tinem asa de mult.

      Ce inseamna a exista si a trai pana la urma?

      Sunt ele unul si acelasi lucru, sau una este anticipata de cealalta?

      Eu cred ca Existenta ne este oferita in dar, iar a trai  este pana la urma doar  o hotarare constienta de a simti, luata in minte si in inima, si de a iubi neconditionat existenta  fara a tine cont de pretul acesteia, pentru ca adevarata valoare nu este nici acest pret si nici ce se obtine cu ajutorul lui, adevarata valoare o reprezinta doar iubirea si atat.

            Sunt vieti intregi de intrebari, care niciodata nu si-au gasit raspunsurile, iar pentru cei care inca ne chinuim sa raspundem la acestea trebuie intelegem ca si daca reusim uneori si credem ca am gasit toate raspunsurile,  viata vine  si ne schimba iarasi toate intrebarile.

               Si atunci ne intrebam din nou, ce avem noi in comun cu ceilalti in afara de iluzia unei societati in care fiecare traieste totusi o viata rupta de orice realitate comuna de socializare.

          Ne este atat de usor sa ne abatem viata noastra de la o existenta autentica, prin crearea unor tipare care ne conduc pana la urma la disfunctionalitati si blocaje.

          Si in acelasi timp ne este atat de greu sa renuntam la aceasta continua legitimare a vietii noastre prin gandurile si faptele noastre care cauta in continuu un scop anume.

         Un scop pe care am cautat mereu sa-l definim cat de bine am putut, un scop care sa ne  apartina numai noua, indivizilor care s-au trezit din somnul copilariei datorita galagiei pe care au fost invatati sa o faca pentru a-si antrena personalitatea. Si mereu identificam cand un scop, cand un altul, toate fiind indreptate spre ceva din exteriorul nostru, sa invatam, sa reusim, sa ajungem pe o anumita treapta, sa realizam lucrurile pe care ni le-am propus, sa facem ceva extraordinar, sau sa ajutam pe cineva.

        Numai ca simplitatea acestei existente pe care o ascundem in interiorul nostru, ma face sa realizez, ca  nimeni dintre noi nu a intrat in aceasta existenta pentru a construi lucruri marete  in aceasta lume exterioara noua si in care ne traim aproape 99% din existenta si la care visam fiecare cel putin odata in viata.

        Si nici sa ne reglam conturile cu cei care ne-au suparat,  sa luptam cu cei care nu gandesc ca noi, sau sa raspundem la toate intrebarile pe care ni le pun ceilalti ori pe care ni le punem singuri.

         Poate ca nu ceea ce gandim acum, ceea ce spunem sau ceea ce facem in momentul acesta ne reprezinta cel mai bine, ci ceea ce simtim. Pentru ca sentimentele noastre sunt cele care sunt capabile in a ne crea o realitate interioara pe baza careia sa avem cu adevarat o experienta exterioara autentica.

        In viata noastra de toate zilele ne impiedicam deseori de lucruri necunoscute, iar o parte importanta din acestea sunt tocmai sentimentele care de cele mai multe ori traiesc in noi singure si triste ca nu le acordam atentia necesara.

        Pentru ca sentimentele pot fi lucrurile cele mai apropiate, chiar in noi, pe care singuri le-am ales fara sa le transformam in ganduri pe care trebuie sa le induram sau pentru care sa ne luptam, ele pot fi in acelasi timp si existenta noastra si viata noastra.

         De aceea cred ca nimic nu este gresit daca lasam un moment la o parte prejudecatile sanatoase in care credem fiecare si pe care le purtam cu noi tot timpul pentru a ne intoarce fara nici un calcul spre ceea ce simtim acum, pentru ca mai degraba suntem ceea ce simtim decat ceea ce spunem sau aratam celorlalti !

Balasa Gabriel

         Pacea este o lectie greu de invatat atunci cand acceptam orice lupta pentru a ne apara gandurile si opiniile. Pentru ca nu poti sa ramai niciodata netulburat si senin atunci cand crezi ca celalalt a gresit si te arunci intr-o lupta in care iti tipi cuvintele si argumentele, transformand logica intr-un bat, cu care lovesti neiertator greselile pe care le descoperi fericit in rationamentele adversarului.   

      Pe urma incepi sa vorbesti din ce in ce mai tare, urechea iti este agresata de tipetele celuilalt, si te trezesti ca nu mai vrei nimic altceva decat sa-l dobori, sa-l infrangi.
        Totul devine o nebunie si fara sa-ti dai seama ca suferi ai vrea sa-l faci si pe celalalt sa sufere mai mult decat tine. Vorbim prea tare unul cu celalalt, pentru ca asa cum spunea cineva, inimile noastre sunt atat de departe una de alta ca nu mai pot comunica intre ele.     

   In disperarea confruntarii insa cine sta sa se mai gandeasca la inima celuilalt si chiar la inima sa, totul se indreapta spre mintea care pare singura arma necrutatoare cu care poti sa obti victoria.
         Numai ca mintea nu este totul daca vrem sa scapam de un loc in care rautatea maniei  ne face sa ne simtim hartuiti  si agasati, sau maniosi pentru lipsa de consideratie ce decurge din comparatiile pe care le facem.
          Daca vrei sa cunosti lucrurile trebuie sa te apropii cat mai mult de ele, daca vrei doar sa-ti placa  acele lucruri atunci este bine sa le privesti de cat mai departe, spunea Caragiale. 

        Si cred ca avea dreptate.
         Ceea ce nu inteleg eu, este daca aceste sfaturi se potrivesc si pentru oameni, pentru ca atunci ar insemna ca orice fel de cunoastere a unui om iti va aduce cu siguranta o neplacere.    

      Numai ca noi oamenii avem un neastampar care ne face mereu sa ne apropiem de ceilalti oameni pentru a-i cunoaste mai bine chiar si atunci cand acestia ne plac privindu-i de departe,
         Si facem asta nu din rautate ci, mai mult pentru ca vrem sa spulberam indoiala pe care o avem cu privire la iluziile noastre in care traim.       

    Pentru ca fiecare dintre noi cauta adevarul in felul sau personal. Chiar daca majoritatea dintre noi nu stim ce este adevarul ne aratam gata sa renuntam la toate inluziile noastre cu care traim zi de zi pentru o clipa din acest miraculos adevar.
          Si daca iluziile noastre ar fi ca niste picaturi de ochi ce ne ajuta nu doar sa vedem mai frumos si mai colorat aceasta lume ci, chiar sa ne aparam realitatea pe care am construit-o in vietile noastre, atunci poate ca  adevarul,  ar fi chiar deschiderea  ochilor nostri spirituali  cu care am putea vedea acea parte din lumea ascunsa inca in lumina nevazuta.

          Pentru ca Adevarul care nu este trait ci doar folosit in cuvinte, nu face decat sa salveze minciunile care se spun despre el.
 
Balasa Gabriel

Ati cunoscut vreodată pe cineva care să se încreadă în justitie din toată inima?

       Eu nu am intalnit prea multe persoane, si peste tot, si din ce in ce mai des nu aud decat despre o lipsa de incredere in justitie. O lipsa de incredere care este reprosata in totalitate judecatorilor, utiandu-se ca acestia fac parte dintr-un intreg sistem de justitie din care ei nu reprezinta decat o mica parte.

       Ce putem sa facem insa pentru a reda oamenilor increderea in justitie?       

 Cu sigurantă ca trebuie sa mai facem o multime de lucruri.      

         Nimeni insa nu doreste sa vada lucrurile neobisnuite din viata oamenilor care se intampla zi de zi fara sa fie influentate in nici un fel de justitie. Si daca privim aceste lucruri din viata cotidiana a oamenilor nu putem sa nu vedem ca acestea seamana prea mult cu ceea ce cred oamenii despre justitie, cu ceea ce se intampla in justitie , iar dupa o vreme e greu sa mai argumentezi ca totul este doar o simpla coincidenta.      

 Nici o incredere in ceva sau in cineva nu poate sa existe fara a exista mai intai o relatie cu acel ceva sau cineva.   

     Oamenii nu au incredere in justitie, si asta este o realitate, dar ma intreb cati dintre oameni au o legatura personala cu justitia. O legatura care nu priveste ceva sau pe cineva anume, ci care este de fapt caracterul nostru, convingerile noastre, existenta noastra morala raportata la esenta justitiei, justul-masura-echilibrul-corectitudinea, si  care de fapt sunt cele care pun mereu un zid de despartire intre oameni si justitie.  

     Pana la urma este destul de normal ca oamenii sa simta aceasta despărtire de justitie ca pe o lipsa de incredere in aceasta. 

     Si daca  se intampla ca oamenii sa aiba nevoie de justitie atunci ei nu trebuie doar sa-si rezolve o problema fara insa, sa aiba nici cel mai mic impuls de a stabili ei insisi in interiorul lor o relatie cu esenta justitiei, adica cu justul-masura-echilibrul-corectitudinea, la care ar trebui sa-si raporteze propriile ganduri, cuvinte si actiuni atunci cand vor sa-si realizeze drepturile lor impotriva celorlalti.

        Mai inainte de toate subtilitatile si calculele unei eficiente trebuie să ai o relaţie cu esenta justitiei pentru a putea cu adevarat sa o privesti asa cum este ea, pentru ca relatiile pe care le avem schimba totul.   

     Daca nu aveti incredere in justitie, este poate pentru ca nu puteti sa spuneti cu adevarat ca aveti o relatie cu esenta acesteia, poate  nu puteti sa spuneti ca, cunoasteti cu adevarat ce inseamna justitia pentru voi si pentru ceilalti oameni.    

   Daca sunteti departe de justitie prin comportamentul,  atitudinea  si existenta morala pe care le aveti, cum sa puteti sa aveti incredere in aceasta.   

       Ştiti care este punctul în care ne împotmolim cand vorbim despre increderea in justitie?     

  Când ne închipuim că ştim ce este justitia, … fiindcă nouă ni se pare că aceasta inseamna mereu, si in primul rand doar dreptul nostru si nu si al celorlalti. Noi presupunem că la fiecare cerere este doar un singur „răspuns”, cel potrivit cu gandurile si interesele noastre.   

    Uitam insa ca noi deţinem doar anumite informaţii despre o situaţie şi despre efectele din viitor pe care o anumită acţiune le va avea asupra unei situaţii fara sa intelegem totul pe deplin, si ca totusi, vrem ca justitia  sa inteleaga mai mult decat suntem noi in stare sa ne explicam.      

    Justitia poate fi un scut pentru toti cei care alearga la ea daca acestia poarta intr-adevar in ei esenta acesteia, justul-masura-echilibrul-corectitudinea, construind astfel o relatie cu justitia care nu poate sa-i conduca decat la o deplina incredere in aceasta, fara sa le tulbure inima si fara sa-i  inspaimante. 

       De aceea, azi, in această lipsa de incredere in justitie, când nimic nu mai pare asa limpede si sigur  trebuie ca oamenii sa se bizuie pe caracterul si esenta justitiei din ei insisi si pe care sa le puna intr-o relatie directa cu aceasta.    

  Pentru ca justitia nu se sprijina doar pe sistemul pus la dispozitie de stat ci aceasta se sprijina in egala masura si pe soliditatea corectitudinii si caracterului oamenilor care isi cer drepturile sau care doar vorbesc despre justitie. 

      Aceasta relatie a oamenilor cu esenta justitiei din interiorul lor este cea care confera de fapt valoare si calitate oricarei justitii, este cea care da nastere unei intelegeri ideale  a justitiei, si din care-si poate trage seva adevarata incredere in justitie.        

  De fapt lipsa relatiei cu justitia, eu o vad la fel ca si intr-o prietenie in care lipseste orice relatie reala ceea ce face din aceasta o simpla manipulare si nu ceea ce se doreste sa se arate in aparenta, si vreau sa va spun ca de prea multe ori am vazut cum cei care vin in fata justitiei desi vorbesc despre dreptate nu fac altceva decat sa incerce sa manipuleze justitia.      

     Pentru ca  relatia oamenilor cu justitia ar trebui sa priveasca in mod necesar si subiectiv gradul de constiinta al tuturora care iau parte la realizarea acesteia,parti, judecatori, legiuitor, avocati, etc. si cand gradele difera si intelegerea este diferita.          

    Pana la urma nimeni nu trebuie sa creada ca justitia este un automat  in care introduci cererea si automat imediat justitia iti da  ceea ce ai cerut si ceea ce tu consideri ca este dreptatea ta.           

   Lucrurile in justitie ca si in viata sunt  mult mai vii si mai complicate decat un simplu automat tehnicizat la maxim doar pentru obtinerea eficienta a ceea ce iti doresti.   

         Iar increderea in justitie nu poate fi construita pana la urma decat in relatia cu esenta acesteia pe care am reusit sa o construim fiecare dintre noi in interiorul nostru, ea poate exista doar daca noi insine avem incredere in corectitudinea noastra fata de ceilalti.  

 Balasa Gabriel  

Noi ne aflam intotdeauna la mijlocul existentei, dar pentru ca nu putem suporta curgerea continua a acesteia, incepem sa delimitam bucatele de inceputuri si bucatele de sfarsituri ,alergand intr-o parte sau in alta, fortadu-ne sa prindem macar un pic din extrema acelei bucati de existenta pe care am delimitat-o in mod artificial din continuitatea unui tot ce ne sperie.

Punem intrebari, inventam teorii, creem scopuri si cauze noi iar nelinistea noastra a ajuns deja un ocean imens care ne inghite cu valurile lui furioase prin apasarea infinitului mic. Intrebarile si raspunsurile raman insa mereu acolo unde au fost dintotdeauna, adica in cel mai neadevarat loc unde totul se intampla de la sine.

Am trait in aceasta viata kilometri intregi de intamplari, apoi m-am trezit ca tineretea mea a plecat si pentru a uita ca nu voi mai fi am inceput sa ma gandesc la cum mi se intampla iubirea.

 Atunci ceva a cazut definitiv din mine, era revelatia lui ”a face”. Mi-am dat seama ca de fapt eu nu am reusit sa fac nimic, si ca totul doar s-a intamplat cat timp eu ma aflam la mijlocul existentei.

 In realitate, eu nu exist decat atunci cand curg pierzandu-ma pe mine insumi in mijlocul acestei existente.

Asa ca e paradoxal, dar se intampla: cu cat incerc sa traiesc asa cum VREAU EU,  cu atat mai mult ma aflu in pericolul de a pierde mijlocul acestei existente unde totul este intreg si perfect.

Ma intreb de ce nu ne nastem cu totii maturi, intelepti si plini de iubire?

 De ce oare trebuie sa trecem prin atit de multe incercari si intamplari care lasa asupra noastra atitea semne?

Poate ca viata noastra este o devenire, aceasta insa nu ne reprezinta pe noi ca fiinte, ci noi suntem chemati sa o reprezentam pe aceasta, si din pacate de multe ori suntem candidati mai slabi decat alte multe fiinte care nu se pot lauda cu atitea calitati ca noi, oamenii.

 Iar devenirea  incepe acolo unde se sfarseste multumirea noastra cu datul acestei vieti si incepe constientizarea unei vieti spirituale ce acopera minuscula viata materiala ce este lasata la vedere, dar care poate inseamna pentru multi dintre noi aproape totul.

 Cati dintre noi au insa puterea sa inteleaga viata aceasta pe care noi o traim azi ca pe o abatere de la ceva anume, cati dintre noi rezista in fata unei superioritati pe care oamenii si-au creat-o din lucrurile moarte ascunse intre cuvintele si gandurile acestei vesnice contradictii-personalitatea umana, pe care ne straduim sa o construim fiecare cat mai mare, pentru a o folosi impotriva celorlalti.

Nimeni nu pare sa inteleaga lucrurile confuze si semnele de intrebare, iar asta nu mai pare sa deranjeze pe nimeni asa de mult, atata vreme cat cineva se ocupa de lucrurile cu caracter obligatoriu care pot da un oarecare sentiment de siguranta pentru a nu ni se mai parea totul chiar asa o mare belea.

Mi-e teama ca toti ne grabim atat de tare incat nu mai vedem posibilitatea pe care o avem de a alege sa definim altfel viata pe care o traim azi, si continuam sa ne credem destepti doar pentru ca vedem cu ochii nostrii ceea ce noi numim realitate, uitand ca cine are ochi vede oricum ceva.

         Cine aude strigatul normalitatii? 

– Vreau sa-mi recunoasteti existenta! 

          Poate ca nimeni, pentru ca fiecare tipa cat mai tare pentru a-i putea acoperii pe ceilalti.

          Si uneori normalitatea chiar pare mai periculoasa decat toata aceasta anormalitate innebunitoare in care traim, incat nu pot sa nu ma intreb, chiar nu mai doreste nimeni NORMALITATEA. Eu cred ca da, sunt multi cei care asteapta dezvoltarea unei normalitati indiferent de vremurile pe care le traim.  

         Numai ca noi amanam aceasta recunoastere cat putem de mult, pentru a  putea sa ne obisnuim cu ideea de a avea o relatie adevarata cu normalitatea , pentru ca ne simtim stingheriti de aceasta, dar mai ales pentru a putea sa ne depasim teama de realitatea care este manifestata de societatea noastra ca un fel de  tehnica a indepartarii noastre de orice fel de speranta pentru existenta unei normalitati.

            Poate ca exista azi mai mult ca oricand o piata a normalitatii, da ati auzit bine o piata a normalitatii realizata insa din piese false, de unde fiecare se aprovizioneaza cu un pic de normalitate pe care doreste sa o puna in realitatea in care traieste pentru a-i da acesteia gustul normalitatii. Numai ca un pic de normalitate, si aceea trucata asezata intr-un context anormal pe de-a intregul nu poate sa schimbe nimic, sau poate ca dorul nostru neconstientizat dupa normalitate este atat de mare incat ne dorim sa ne lasam pacaliti pentru a putea trece mai departe in zilele ce vor urma.  

        Multi vor spune ca ne descurcam si fara normalitate, ca ne adaptam, numai ca tot ce facem este sa ne inselam singuri ca lucrurile par sa mearga bine, pentru ca noi stim si simtim ca nu este deloc asa.  Ne ferim uneori prea mult de recunoasterea anormalitatii in care traim, fara sa realizam ca numai atunci cand ne acceptam aceasta anormalitate se naste si pentru noi posibilitatea intoarcerii la normalitate, acolo unde nebunia realitatii in care traim incepe sa para imposibila.

          Normalitatea nu este neaparat ceea ce uni sau alti doresc sa ne prezinte, normalitatea este adevarul care ne deschide fata de ceilalti si fata de noi. Atunci cand noi mai mult ne inchidem si cautam sa-i pacalim pe toti,  atunci cu siguranta aceasta nu este decat o falsa normalitate in care nimeni nu va crede desi va fi acceptata probabil de majoritatea oamenilor. 

        Normalitatea nu este tacerea fortata in problemele care ne separa uni de alti pe diferite criterii inventate sau mai degraba manipulate, normalitatea este strigatul adevarului pe care nu-l putem auzi decat daca avem curajul de a-l asculta.  

          Poate ca uni vor se ne creeze o normalitate in care ei sa fie cu totul si cu totul deasupra noastra si sa aiba puterea de a ne face sa avem temeri pentru a putea sa ne stapaneasca, numai ca pana la urma fiecare dintre noi va simti, si va vedea lipsa de sens in vietile noastre astfel conduse.  

        Normalitatea nu poate fi rezultatul unei gandiri bazate pe frica, ea ne arata ce reprezinta cu adevarat gandurile, vorbele si faptele oamenilor pentru aceasta lume in care traim.   

       Daca cineva face ceva gresit si noi acceptam acest lucru, invitam anormalitatea in vietile noastre pe usa cea mare a amagirilor. Degeaba il transformam pe acesta intr-un tap ispasitor, pentru ca si noi la randul nostru putem spune sau face ceea ce oricine spune sau face, si uneori intr-un mod pervers chiar ne place asta, pentru ca ne face sa credem in micsorarea distantei dintre cei puternici si noi. 

        Normalitatea nu poate fi cucerita, nu poate fi impusa ci doar traita de fiecare dintre noi, si mai ales exprimata prin comportamentul nostru cotidian.  

         Normalitatea nu este de fapt decat un canal de comunicare cu sinele interior al nostru si al celorlalti oameni care ne poate ajuta pe fiecare sa ne exprimam propriul potential fara a ne fi teama de gandirea ingusta care ne  sugruma uneori mintea.  

       Normalitatea nu inseamna perfectiune, dar inseamna cunoasterea greselilor si invatarea din acestea, inseamna acceptarea provocarilor pe care trebuie sa le transformam in ocazii de a evolua. 

        Normalitatea nu este o  simpla alternativa la realitatea pe care o traim, ci este chiar momentul cel mai potrivit pentru a cauta iubirea in inimile si mintile celorlalti.

         Normalitatea este modul in care noi putem sa punem problema unei constientizari a vietilor noastre, este cea care ne ajuta sa ne deschidem mai mult spre o recunoastere  a prezentei spirituale in lumea in care traim. 

        Cei care nu vad sensul normalitatii, sunt cei care percep lumea prin teama ca nu sunt intelesi . Ei nu stiu ca normalitatea nu limiteaza nimic, ci chiar ne ajuta sa renuntam la multe idei sau opinii fixe. 

        Normalitatea este cea care inlatura orice bariera care ne separa de adevarata noastra identitate, este cea care ne aduce o anumita ordine in viata noastra si in aceea a societatii.

          Normalitatea nu te obliga la cumintenie pentru ca ai primit o prajiturica, normalitatea te indeamna sa gandesti si sa simti constientizand totul ca pe o solutie reala la viata in care traiesti.  

       Si sigur va spun, normalitatea nu ingrasa,nu ingrasa ca nesimtirea cea plina de ea cu care suntem deseori tratati atunci cand ne dorim sa stabilim o legatura cu spiritul adevarului din lumea in care traim.  

      Normalitatea nu se manuieste, pentru ca este prea mare pentru a intra doar pe o singura mana, puterea ei vine din cunoasterea unei parti foarte mari din intregul in care traim, simtim si suferim.    

     Normalitatea nu este usoara pentru ca ea aduce cu sine greutatea unei responsabilitati pe care fiecare dintre noi trebuie sa o poarte singur.       

    Normalitatea nu este o usa pe care poti intra sau iesi, pentru ca usa este doar anormalitatea vietii in care traim azi, normalitatea este chiar sursa de unde ne putem lua energia pentru evolutia fiintei noastre. 

       Normalitatea nu inseamna libertatea nevrozata a realitatii in care traim, ci mai degraba alegerea completa a innoirii unei deschideri si a unui respect pentru adevarul valorilor morale si spirituale pe care le avem in comun.          

       Normalitatea trebuie sa fie relevanta si cu adevarat apropiata de fiecare dintre noi pentru a ne putea angaja la cel mai profund nivel al nostru asupra experientei din viata noastra.

        Normalitatea este constientizarea intregului si descoperirea a ceea ce este cu adevarat important pentru fiecare dintre noi si pentru societatea in care traim, dar mai ales este stabilirea acestui lucru ca prioritate si actiunea pentru ca acesta să se indeplineasca. 

       Este adevarat ca intotdeauna avem o alta alternativa, si daca noi renuntam la normalitate, alternativa nu poate fi decat viata trista si goala pe care o avem azi.

         Deci daca va doriti normalitatea nu mai asteptati, pentru ca niciodata nu ati fost mai pregatiti ca acum pentru trairea normalitatii, iesiti din aceasta realitate falsa care va tine prizonieri ai unei anormalitati ce doreste sa ne pastreze tematori fata de orice schimbare.   

     Normalitatea este castigarea de catre fiecare dintre noi a puterii de a ne crea o viata plina de sens. Este parasirea rolului de victima a celui care nu are nici o putere de a alege sau de a schimba ceva.  

     Normalitatea nu te lasa sa urmaresti ceea ce se intampla fara a te lasa implicat, nu te lasa sa privesti de la distanta fara sa participi.

       Normalitatea este  cea care ne arata neadevarul realitatilor in care traim!  

      Normalitatea inseamna schimbarea, la fel cum schimbarea este cel mai normal lucru care ni se poate intampla.

 Balasa Gabriel