este atat de adevarat ce spuneti in acest articol. Imi doresc mult sa imi gasesc o clipa de liniste interioara, sa ma accept, sa ma iubesc, sa imi recunosc si meritele si reusitele si sa accept ca multa lume chiar ma iubeste. vreau sa simt ca traiesc si nu stiu cum si de unde sa incep. am mare nevoie de ajutor pentru ca nu vreau sa ma sting definitiv!! Va rog!!

Loialitatea, sinonimă cu probitatea, este un fapt psihologic de conştiinţă care se referă la observarea riguroasă a îndatoririlor morale, precum şi la respectarea unei conduite drepte, ambele conducând la încrederea reciprocă între membrii societăţii.
Prudenţa, constă în acel fapt psihologic de conştiinţă care determină persoana umană de a prevedea şi a evita greşelile şi pericolele.
Ordinea, ca fapt psihologic ce presupune canalizarea faptelor omului în limitele normelor stabilite în viaţa socială.
Temperanţa, o trăsătură a conştiinţei umane care moderează dorinţele şi pasiunile, limitându-le la ceea ce este permis de principiile eticii.

BUNA CREDINŢĂ - elemente morale cu impact juridic:31 - (bona fides)

Cele patru valori morale ale onestităţii descrise mai sus în conţinutul lor larg moral se structurează şi se traduc ulterior în plan juridic în următoarele elemente:
INTENŢIA DREAPTĂ - ca rezultantă a loialităţii sau probităţii, implică totdeauna absenţa dolului, fraudei şi violenţei, precum şi fidelitatea în angajamente; de asemenea, probitatea sau loialitatea antrenează lipsa îndoielii. Ignoranţa corectă şi justificată (eroarea) poartă numele drept de eroare scuzabilă (de aici şi teoria aparenţei ca o concesiune făcută bunei credinţe )
Diligenţa - corespondentă a valorii morale a prudenţei; determină săvârşirea de act sau fapte cu prevederea rezultatului circumscris în limitele legii.
Liceitatea - adică săvârşirea unor acte cu conţinut licit, este faţeta juridică a ordinii ca valoare morală.
Abţinerea de la vătămarea sau de la păgubirea altuia -cu ocazia instrumentării actului juridic sau cu ocazia perfecţionării unui raport juridic - ea derivă din valoarea morală a temperanţei şi este echivalentul perceptului roman “alterum non laedere”.

Detalii se pot regasi in :
http://avocatanghelus.blogspot.com/search/label/Paradigma%20Psihologica%20a%20Bunei%20credinte%20in%20Statul%20de%20Drept%20-%20DEONTICA%20BONA%20FIDES%20THE%20PSIHOLOGICAL%20PARADIGM%20GOOD-FAITH%20ON%20LAW%20ESTATE%20-LA%20PARADIGME%20PSIHOLOGIQUE%20DES%20BONNE%20FOIS%20DANS%20L%27ESTAT%20DE%20DROIT

b) TEZA BONA FIDES v. abusus (sau teza conflictului originar). Această teză vine ca o aplicaţie necesară a bunei credinţe ce trebuie să existe între părţile implicate într-un raport juridic contradictoriu, antagonist.
Ea se bazează pe acel principiu major de etică confirmat de istoria vieţii juridice şi prezent dintotdeauna în drept - combaterea abuzului ordinar, în general şi a abuzului de drept, în special - în virtutea generoasei idei potrivit căreia buna credinţă este şi trebuie protejată prin ea însăşi. Această teză numai prelungirea firească a ideii etico-juridice de prezentare a bunei credinţe (a intenţiei drepte, diligenţei, licitării şi a obţinerii de la lezare), ci este chiar spiritul imanent al celor două ştiinţe.
Etica şi Dreptul, care condamnă conduita deviată şi abuzivă a indivizilor încercând să impună o conduită morală adecvată cu principiile general acceptate în societate.
Verdictul dat de aceste două ştiinţe este foarte tranşant - comportamentul este adevărul.
Tocmai de aceea este important de reţinut, ideile pe care le consider fundamentale ale tezei bona fides versus abusus:
- Pentru că abuzul provine din reaua credinţă, trebuie ca buna credinţă să stopeze abuzul - şi faptul că - orice conflict este întreţinut în mod artificial numai prin reaua credinţă manifestă, care tinde la exercitarea abuzivă a drepturilor sau a obligaţiilor de către părţile implicate, creându-se cu timpul un cerc vicios din care nu se poate ieşi decât prin buna credinţă exercitată ca atare.
Modelul bunei credinţe vine în întâmpinarea spiritului marilor teorii moderne apărute sub influenţa raţionalismului sec. al XVIII-lea, respectiv teoria statului de drept (Kant), teoria separaţiunii puterilor în stat (Montesquieu) şi nu în ultimul rând teoria contactului social (J.J. Rousseau).
Aşa cum am afirmat în acest capitol, buna credinţă nu poate fi ignorată sub nici o formă în organizarea instituţională a statului de drept. Deoarece legea fără sprijinul voinţei umane, bazată pe buna credinţă, are toate şansele să fie anihilată de abuzul de drept, de perfidie, de ilicitate ş.a.m.d.
Să nu uităm formula celebră a lui Montesquieu, prin care acesta a consacrat principiul separaţiei puterilor în stat: „Pentru a nu se abuza de putere, trebuie ca puterea să oprească puterea”. (L’esprit de lois 1748).
Totuşi, în principiu, cum se realizează acest transpunerea acestui deziderat în fapt? Prin dol (viclenie)?, prin ilicitate?, prin abuz de drept?, prin fraudă?…
Nu, bineînţeles că nu, ci prin intenţie dreaptă, licitate, diligenţă şi abţinere de la prejudiciere.
Deci, regula este că acest control permanent între cele trei puteri egale ale statlui de drept (executivă, judecătorească şi legislativă) nu se realizează aşa oricum, la latitudinea oricărui om politic, ci numai pe baza legii în limitele deontologice ale bunei credinţe.
Pentru că altfel echilibrul societăţii civile ar fi grav afectat, prin înfrângerea legii, de chiar reprezentanţii acestor puteri care au obligaţia primordială de a garanta asigurarea legalităţii şi promovarea ordinei de drept (iar nu să o încalce ei înşişi prin implicarea iresponsabilă în luptele declanşate de tot felul de interese meschine (de grup) ale reprezentanţilor unei puteri în contra altei puteri statale).
Pentru că Jus, lex şi bona fides trebuie să prevaleze în faţa oricăror considerente subiective iscate de ideologiile de partid, vehiculate în viaţa politică de zi cu zi, iar manipularea şi reaua credinţă manifestă trebuie să apună în faţa preceptelor peremptorii ale dreptului.
Modelul bunei credinţe ne apare cu mult mai indispensabil dacă se ia în consideraţie şi baza contractuală pe care se structurează organizarea societăţii moderne a statului de drept.
Este deja un truism. Să reamintesc faptul că însuşi Kant (sub influenţa lui Rousseau) privea organizarea statului de drept ca având o bază contractuală în care trebuie să se presupună consensul şi acordul liber al componenţilor săi. El exprima cu claritate, înlăturând orice echivoc, că „statul trebuie să fie (nu că a fost) constituit conform ideii unui contract social”. Contractul este baza juridică ideală a statului, acesta trebuind să se organizeze bazându-se pe recunoaşterea drepturilor persoanei ca sinteză a libertăţii umane.
Kant vedea statul ca „reunirea unei multitudini de oameni sub legi juridice”, dar această multitudine de oameni trebuie concepută ca asociată în virtutea unui contract prin voinţa tuturor - În acest sens contractul devine un principiu regulativ, un criteriu de evaluare a legităţii unui stat (del Vecchio - op. cit. p. 114-115)

(…)Buna credinţă este puterea virtuală care mijloceşte actul de justiţie , este dreptul imprescriptibil al puterii judecătoreşti de a ţine cont de buna credinţă a justiţiabililor dar este şi obligaţia slujitorilor ei, de a crede în ea şi de a o aplica.

Buna credinţă este sabia cu două tăişuri, cu care justiţia retează “lanţul slăbiciunilor” umane şi cu care împarte dreptatea de zi cu zi, este instinctul ancestral de conservare al omului social privit sub specie juris şi este prin urmare singura cale către DREPTATE.