Gabriel Bălaşa

Ne place mult sa ne incredem in noi insine, si uneori chiar cind vedem oameni care traiesc greu, strangand fier vechi sau cersind, multi dintre noi ne gandim cu mandrie ca noi ne putem purta mai bine si singuri de grija, ca noi nu am ajuns in starea acestora, dar oare cat este de adevarat acest lucru.

Poate ca avem o locuinta buna, avem un salariu din care ne permitem sa cheltuim chiar mai mult decat ar fi necesar, si credem ca putem face multe lucruri cu puterea materiala de care dispunem, iar uneori chiar putem sa-i ajutam pe cei mai putin norocosi decit noi, insa din pacate nu vrem sa vedem slabiciunea sufleteasca in care suntem prinsi de comoditatea in care traim.  Putem avea toate lucrurile din lumea aceasta, numai ca valoarea lor adevavarata nu este decat cea pe care o putem simti cu sufletele noastre si nu cea mincinoasa pe care dorintele noastre incearca sa o mareasca cu pretuirea falsa a unei bunastari aparent linistitoare.

De prea multe ori faptele noastre vin mai ales din fricile pe care le avem si care se potrivesc cu aparentele acestei lumi, decat cu sufletele nostre uitate in colturile cele mai intunecate ale acestei luminoase ratiuni ce ne stapaneste.Suntem multi cei care nu am invatat inca adevarul singuratatii, pentru ca atunci cind trecem prin incercari grele sau depasim obstacole si ni se pare ca suntem singuri, de fapt adevarul sta in unitatea intregului din care vine sufletul nostru, si de acolo putem lua cu adevarat putere si pentru greutatile acestei vieti, si pentru forta de a usura greutatile celorlalti oameni.

Numai ca noi am pierdut de mult urmele inimii, si  incercam in mod ”genial” sa descoperim iubirea fata de aproapele nostru ca pe o inovatie sociala nemaipomenita, cind de fapt nu ar trebui decat sa ne intoarcem spre noi insine ascultindu-ne sufletul umbrit de prea multa lumina a cunoasterilor invatate pe de rost. 

 Balasa Gabriel

In adincul fiecaruia dintre noi exista ascunsa speranta unui bine care ne va scapa de toate durerile si relele si pacatele…si ne dorim o bucurie paradisiaca unde fiecare dintre noi sa ne luam dreptul de a cere totul de la acest bine la care de atita timp,  visam mereu.

De fapt noi nu suntem decat niste straini aflati mereu pe drumul mintii, asezat intre bine si rau, cautand obositi un  izvor al bucuriei  la care doar visam, acela de a ajunge in sfarsit  sa ne simtim „bine”.

Este adevarat ca uneori ne luam la bataie cu lumea intreaga si strigam peste toti si peste toate, ca noi vrem sa avem totul in aceasta viata. Si cind viata ne da tot raul si tot binele incepem sa ne plingem ca este prea mult si nu mai suportam, vrem inapoi la starea dinainte cind aveam linga noi doar speranta si nimic altceva.

 Inteligenta noastra nu este deloc rabdatoare pentru a vedea ca de fapt nimic in raul sau binele acestei vieti nu este vesnic, sau statornic, si ca totul se destrama dupa un timp mai scurt sau mai lung  oricat de mult ne-am purta noi de grija.

Din pacate dupa atitea mii de ani am ramas doar cu lucrurile, amagindu-ne cu o cunoastere iluzorie a acestora pentru a putea trai cu impresia unei vieti pe care singuri ne-o construim.

Da, noi suntem desteptii care ne invartim inca prin desertul acestei lumi, pentru ca nu suntem pregatiti  sa vedem in nevazutul ei intelepciunea unei rinduiri simple a singurului punct de sprijin care traieste in statornicie si nu se clatina.

Ce pacat ca nu stim sa ne intoarcem catre taria sufletului si a  bucuriei lui care ne asteapta rabdatoare sa ne vindece de raul si binele acestei lumi mereu trecatoare peste oameni.

Pentru ca binele si raul sunt acelasi lucru, pentru ca binele si raul sunt mereu doar depasirea punctului de echilibru pe care-l ratam, penduland mereu plini de importanta intre aceste extreme  umplute doar cu vorbe goale si pline de ceata ademenitoare a unei ratiuni ce doar pare ca o destrama, dar care de fapt nu face decat sa o pastreze, bine ancorata in logica si argumentele pe care le gasim peste tot in invataturile noastre.

Cat de ”mari” am fi sau cit de geniali, cit de ”mici” ne-am simti sau cit de neinsemnati, nu suntem toti decat nimic, un nimic care in sinea sa este tot nimic, dar care poate lasa lumina sa patrunda in el, sa-l strabata si astfel nimicul sa devina cu totul doar lumina, sau care dimpotriva se poate impotrivi acestei lumini, si intarindus-se nimicul in nimic sa incerce sa se inalte prin intunericul lui in aceasta lumina.

Priviti la noi, toti oamenii suntem ocupati, alergam, cautam, vrem mereu cite ceva, pentru ca toti ne simtim saraci, uni suntem saraci in lucrurile materiale pe care nu le avem si le dorim atit de mult, alti suntem saraci in firea noastra chiar daca avem bogatii materiale nemasurate, iar lipsa noastra  nu este  deloc reala, pentru ca de fapt nu viata trebuie sa ne dea ceva, ci noi suntem cei care trebuie sa daruim vietii lumina surpatoare a lucrurilor si ziditoare a sufletului nostru, mangaietoare lumina a spiritului care niciodata nu face pe desteapta cu noi, si mai ales care nu se plictiseste luminand in adincul nimicului din noi pe care fara nici o noima il intarim mereu.

Balasa Gabriel

Ati simtit vreodata iubirea fara ca aceasta sa fie agatata de vreo dorinta, oricit de frumoasa, spirituala, mareata sau de mica si perversa ar fi acea dorinta?

Iubirea- dorinta este aspectul cel mai cunoscut sub care noi oamenii incepem cautarile unei fericiri si sub care ne ingropam mai apoi resemnati ratarile, nu inainte insa de a le impodobi cu incintarea si vanitatea ce le fac sa luceasca, si de a ne lauda ca totusi am trait experiente care “ne-au imbogatit cunostintele si sentimentele si bla, bla….”.

Datorita acestei iubiri-dorinta noi oamenii ne casatorim, facem copii care vrem sa arate si sa se comporte numai cum am dori noi, alergam dupa sute de lucruri inutile pe care le cumparam, sau vindem minciuni frumos ambalate pentru a ne ascunde tulburarea, confuzia si indoiala.

 De fapt  construim si distrugem relatii tesand o pinza de paianjen in societatea in care traim si in care singurele victime prinse suntem noi, traind totusi cu speranta ca aceasta iubire-dorinta este veritabila.

 Dincolo insa de aceste vorbe, iubirea-dorinta nu este decat un mod simplu de a ne excita creierul cu ganduri nebunesti,  ea este ca  o lumina ale carei raze au plecat dar inca  nu au atins nimic .

Si totusi fiecare dintre noi a avut cel putin odata in viata un flash in care am simtit si o altfel de iubire, iubirea-profunda, pe care ne este aproape frica sa o si recunoastem.

Iubirea-profunda care nu se agata de nici o persoana si care vine mai degraba dintr-un tainic sentiment de implinire, liniste si impacare ce aduce cel mai mult si mai bine cu fericirea pe care o cautam.

Iubirea-profunda pe care am confundat-o de multe ori cu o stare plina de calm si in  care emotiile, sentimentele si gindurile noastre pot coexista intr-un mod atit de relaxant pentru persoana noastra, tocmai fiindca sunt scaldate de valurile limpezi ale unei intelepciuni relevate unde ajunge doar sa fim si atit, nimic mai mult, fara nici o zbatere, fara nici un efort, fara nici o fuga dupa nu stiu ce lucru sau realizare.

Gasiti aceasta iubire-profunda si traiti perfectiunea acelei clipe in care de fapt sunteti intregi si in care orice urma de polaritate a disparut si v-a facut sa uitati de orice femeie sau barbat.

 Dupa care incercati sa oferiti parfumul acesteia si celei/celui de linga voi, pentru ca este cel mai frumos dar pe care il puteti face, pina cind veti putea sa traiti impreuna perfectiunea unei astfel de clipe de iubire-profunda.

Balasa Gabriel

Nu stiu daca lumea era mai buna inainte, cred insa ca multi dintre oameni aveau mai multa simplitate si ganduri mai bune.

Azi intr-o epoca in care cunoasterea s-a transformat doar intr-o simpla informatie, toti avem impresia ca stim foarte multe lucruri, ca suntem foarte inteligenti si incercam sa ne masuram vietile si tot ceea ce se petrece in acestea numai cu mintea.Iar viclenia mintii consta in construirea unor aparente prin discutii si argumentari, cu singurul scop de acceptarea doar a unei singure perspective ca fiind cea corecta si buna, cea proprie. Pentru ca indiferent cit I-am asculta pe ceilalti, mintea noastra va continua sa spuna mereu ca totul este asa cum ne spune ea.

Daca ar fi sa ne putem adormi mintea, am vedea ca aceasta ne-a smintit indepartandu-ne de ochiul inimii care este sufletul si cu ajutorul caruia de multe ori simtim mult mai bine decat gandim cu mintea.

Starea normala a mintii noastre este insa agitatia continua, care ne da impresia de viteza dar care ne si oboseste peste masura si ne indeparteaza de pacea adinca a unei inimii ce ne tine in viata indiferent de prostiile pe care le gandim sau le facem

Ma intreb, dacă ar trebui să mor azi ce as putea sa spun  despre viata mea de pina acum?As avea oare puterea sa inving frica de a-mi pierde obisnuintele, de a vorbi cu ceilalti oameni,  de a fi cu ei, de a ma intrece cu ei, de a incerca sa cistig cit mai mult, sa fiu cit mai bun, sa maninc, sa alerg, sa privesc, sa vorbesc, sa iubesc, sa gandesc si sa visez? Deci asta este viata mea?  Cat de mult am respectat eu pina acum aceasta viata? Cit de mult sau cit de putin am facut eu pentru aceasta viata? Si pina la urma ce anume am facut eu cu aceasta viata?Nu am cautat decat sa strang cat mai multe drepturi pentru mine, la fel cum face oricare om din ACEASTA SOCIETATE. Numai ca drepturile la care nu vrem sa renuntam, mai  sunt ceva daca nu mai avem viata, daca noi numai suntem ?Si ce daca traim? Ce daca strangem lucruri? Ce daca ne bucuram? Cu ce suntem noi atat de buni si ce am facut pentru a merita  aceasta viata care ni s-a dat? Din pacate nu am constientizat ca viata pe care o avem este un dar, un dar miraculos si nepretuit de care nu trebuie sa ne batem joc si pe care l-am instrainat cu totul de spiritul unui dar, si nu l-am transformat in darul nostru catre ceilalti ci doar intr-un instrument prin care sa castigam putere pentru noi, cit mai multa putere pentru a putea face ceea ce vroim.Poate ca ar fi bine ca atunci cind avem greutati, cind avem necazuri, cind plangem si suntem raniti, cand ne este foame sau cind ne simtim umiliti, sa ne gandim cit de mult ar mai conta toate acestea daca am sti ca azi murim? Da, cu adevarat nimic din toate acestea nu ar mai conta, si asta este valoarea adevarata a tuturor problemelor din vietile noastre.Pentru ca nu ar mai conta nimic din nemultumirile pe care le-ai avut pentru ca fiul tau nu te-a ascultat, ca te-ai certat cu un vecin, ca la serviciu cineva ti-a facut mizerii, ca nu ai reusit la un examen de promovare, toate acestea ar fi nimic, pentru ca ele nu ar mai avea loc in viata ta, sau mai bine zis in clipele vietii tale care ti-au mai ramas.Asa am intelege poate ca tot ceea ce stim nu inseamna de fapt nimic cu adevarat pentru aceasta viata si pentru ceea ce poate va urma.Ambitii, orgolii, mandrii, toate acestea mi s-ar parea pietre de moara care-mi ingreuneaza sufletul in aceste clipe cind as avea nevoie ca sufletul meu sa fie usor, sa poata zbura sus, dincolo de viata aceasta unde eu nu voi mai fi.Mi-ar pare rau ca nu m-am gandit la viata aceasta ca la cel mai mare miracol, un miracol de care nu trebuie sa ramanem straini, un miracol pe care nu trebuie sa-l transformam in solutii pragmatice  ce nu ne vor ajuta cu nimic sufletul nostru pe care nimeni nu l-a vazut dar in care cu totii credem.Oare as putea sa ma gandesc cu multumire la ceea ce am trait? La  greselile si  lucrurile bune pe care le-am trait? Ar fi toate acestea de ajuns?Am avut viata aceasta la dispozitia mea, am putut sa fac cu ea ce am vrut, am gresit de multe ori, am iertat de prea putine ori, am iubit, si am urat, am condamnat si am lovit dar am si ajutat, am strans putere si am construit, am avut copii si m-am inselat cind am crezut ca acestia sunt doar o continuare a mea, am facut rau dar am facut si bine, am vrut sa plac altora si am renuntat de multe ori la mine. Si totusi, cu toate acestea mi se pare ca pina in acest moment am dormit. Am fost ca un somnambul, si numai acum cind mi-am pus aceasta intrebare m-am trezit cu adevarat. Iar viata pe care poti sa o traiesti treaz, chiar daca nu dureaza decat citeva clipe valoreaza mai mult decat toti anii in care  ”dormim” si doar credem ca  traim. Pentru ca in clipe ca acestea poti sa intrezaresti cine esti cu adevarat.…………. un suflet care are nevoie de viata pentru a se perfectiona.Un suflet caruia i-ar place sa spuna copiilor  ca-i iubeste, ca niciodata nu a fost suparat cu adevarat pe ei si ca ar fi dorit mult, foarte mult sa-i inteleaga, la fel cum ar fi dorit mai mult ca ei sa-l cunoasca, sa stie ce simte si ca daca a asteptat ceva de la ei, a gresit, pentru ca ei insisi erau miracolele pe care viata i le-a dat si pentru care el trebuia doar sa se bucure, nu sa incerce sa-i schimbe asa cum credea  ca este mai bine.Un suflet care ar simti nevoia sa stranga mina celei de linga el cu care si-a petrecut ani multi din viata, sa-i multumeasca pentru toate clipele cind a stat pur si simplu linga el, clipe pe care nu le-a apreciat la adevarata valoare, dar care i-au dat siguranta si pace, sa-i spuna ca in viata aceasta a iubit-o si ca dincolo de viata i-ar place sa se intilneasca.Un suflet caruia i-ar parea rau de toate clipele in care a trecut grabit pe linga parintii sai fara sa se opreasca sa-i mangaie putin, sa-i imbratiseze si sa le multumeasca.Din pacate insa, viata noastra care este un infinit ce se coboara pe pamant in punctul acesta de suflet pe care noi il traim, ramine pentru cei mai multi dintre noi doar un punct.Si daca vrem sa reparam ceva in viata noastra, daca vrem sa conteze tot ceea ce traim in momentul acesta, trebuie sa  fim sinceri, sa iertam totul pentru ca totul se poate ierta, sa iubim totul pentru ca totul se poate iubi, sa-i ajutam pe toti ceilalti inainte de noi pentru ca pe noi ne ajutam de fapt, sa  nu judecam pe nimeni pentru ca pe noi insine ne judecam si mai ales sa multumim vietii ca ne da aceste ocazii minunate de a o trai, si pina la urma chiar de a o muri. Pentru ca in aceasta viata pentru a nu avea regrete nu trebuie neaparat sa cautam sa traim mult sau sa avem multe ci, doar sa traim cum trebuie, tocmai pentru ca oricat de multe am vrea sau am obtine ar fi extraordinar de putine pentru infinitul acestei vieti in adincul careia stau toate sufletele noastre. 

Balasa Gabriel 

Oare chiar este totul in regula cu viata noastra? Nu cumva ceea ce stim noi acum este despre cu totul altceva decat despre viata? Multi dintre noi credem ca acum mai mult decat oricand cunoastem foarte multe despre viata, pentru ca informatia despre aceasta este disponibila oricui la orice nivel. Si aproape in mod firesc, fiecare dintre noi credem ca viata este ceea ce ni se intimpla, experientele si greselile pe care le acumulam, felul cum reactionam, ne comportam si ceea ce gandim, dorim si realizam prin actiunile noastre.

 Si totusi, daca viata este altceva?

Poate ca si noi oamenii suntem la fel ca albinele, care desi produc mierea, cred ca habar nu au ce este aceasta, poate la fel si noi oamenii producem viata, ca pe un produs ce nu ne apartine cu adevarat si care este folosit de altcineva.

Imi place sa privesc lucrurile altfel pentru ca in acest fel am impresia ca este posibil sa inaintez pe o cale revelatorie, cale pe care as putea avea parte de o dezlegare brusca a unor intelesuri noi pentru toate aceste lucruri vechi de cand lumea.

Poate ca viata adevarata nu este nicidecum acest ”mers pe fringhie” al oamenilor, poate ca noi nu facem decat o munca de albine iar ”munca noastra” nu reprezinta decat ceara cu care cautam sa astupam crapaturile dintr-un univers  infinit pentru noi.

Poate ca viata adevarata este doar “mierea”  un produs uimitor pe care altcineva il recolteaza si-l desavarseste.

Poate ca acesta este destinul si  ”exercitiul” nostru in creatie, sa fim albine, sa nastem stupul-societate sa muncim si sa traim, sa murim, dar mai ales sa producem “mierea-viata” care, fara sa stim, ne motiveaza si ne defineste existentele, acea viata-miere ca  o materie prima din care se hraneste DUMNEZEU. 

Balasa Gabriel

Noi oamenii, am inventat multe lucruri doar pentru a ne usura traiul , numai ca vine o vreme cind toate aceste lucruri inventate pentru ajutorul nostru se transforma in greutati si obstacole ce incep sa ne deranjeze si sa ne faca sa dorim sa scapam de ele, dupa care  vine o  munca grea prin care ne straduim  sa le indepartam de noi si sa ne castigam un pic de spatiu pentru linistea noastra. 

Noi oamenii, am inventat atitea masini incit am facut sa se nasca o dependenta periculoasa fata de acestea, indepartandu-ne in acelasi timp de simtirea unei inimi ce doar bate, si nu ne mai incalzeste gandurile cu dogoarea emotiilor.

Noi oamenii, vorbim azi despre iubire si despre compasiune, dar in fapt inimile noastre nu mai “lucreaza”, s-au facut de fier si atunci cind simtim o durere mergem sa le reparam ca pe niste piese stricate, fara sa vrem sa vedem  ca pentru sufletele noastre nu exista piese de schimb.

Noi oamenii, traim azi intr-o casa de nebuni pe care singuri ne-am construit-o si in care s-a pierdut orice urma din linistea dupa care fiecare tinjim.

Noi oamenii, azi nu mai avem rabdare, vrem sa mancam rosii iarna, si vrem zapada vara, ne incantam de lucrurile frumoase pe care le vedem, numai ca frumusetea acestora este numai pe dinafara, iar pe dinauntru toate acestea sunt lipsite de gust, si chiar si viata noastra nu mai are gust, iar putini dintre noi mai reusesc sa se bucure de viata lor, restul multumindu-ne cu bucuria trecatoare si goala data de lucrurile pe care le strangem.

Noi oamenii,  ne uitam azi la toata lumea si vedem tot ce ne transmit televiziunile,  si ramanem cu gurile cascate, uni se minuneaza de ceea ce vad, alti se enerveaza, multi se cearta luand fiecare faptele asa cum le convin, numai un lucru nu mai vedem cum trebuie, pe noi insine, si de aceea ni se pare ca toate sunt fara rost, si incepe sa ne chinuiasca chiar si comoditatea dupa care atita am alergat.

Noi oamenii am adunat azi atitea probleme ca pina si pamantul ni se pare neincapator pentru multele noastre nelinisti care se invartesc ca niste roti nebune in jurul vietilor noastre ametindu-ne. Degeaba incercam sa ne linistim cu calmante si cu psihoterapie, pentru ca mihnirea noastra vine din faptul ca singuri ne-am izgonit din noi insine si asta  face sa ne chinuie la nesfarsit singuratatea traita impreuna cu ceilalti, pentru ca doar inlauntrul noastru nu sumtem singuri, pentru ca  acolo il gasim pe DUMNEZEU .

Degeaba ne invartim ca niste roti scapate din axul dintre cer si pamant, pentru ca numai o miscare pe acest ax ne poate da lumina si scopul pentru vietile pe care le traim, si daca azi ne tulburam mult, este findca ne lispeste acest punct de sprijin al CERULUI, asa ca de sarbatoarea pastelui care vine deschideti-va inimile spre lumina lui Dumnezeu si indepartati-va putin de acest rationalism tocit, pentru ca  asa cum spunea cineva ” Dumnezeu ciocane la inima si diavolul ciocane la cap”.

Sa aveti lumina, si credinta si iubire, intr-un cuvint sa-l aveti pe Dumnezeu !

Balasa Gabriel

Ma intreb cum de am devenit ce sunt acum. Poate ca atunci cind m-am nascut am fost doar om, pe urma insa omul din mine a fost acoperit de copilul care se straduia sa faca pe placul parintilor sai, de elevul care incerca sa para destept, de adultul care dorea sa fie precum cei mari si tari, de functionarul care incerca sa dovedeasca ca nu a invatat degeaba si ca merita mai mult pe plan profesional, pina ce am avut la rindul meu copii. Din pacate insa, intre timpul acesta de la om la masca, am uitat de omul care ma nascusem, si nu m-am desteptat decat intr-o zi cind copii mei crescusera la rindul lor acoperindu-si omul  din ei cu o groaza de masti.

 Poate ca aceste masti par folositoare, pentru ca mastile pe care le port  ma tin departe de intrebarile celorlalti, si le da acestora confortul  aparentelor linistitoare, tocmai  pentru ca dincolo de mastile mele nu se afla nici un om ci doar alte masti si alte masti. In aceste masti insa ne inchidem sufletele pe care le ferim de lumina cunoasterii sinelui nostru. Caci ce sunt mastile noastre daca nu chiar strambaturile sufletului nostru chinuit de iluziile si constrangerile unei realitati minuscule rupta din singuratatea intregului.

Si doamne, tare greu e sa renunti la o masca care este sudata de tine prin slabiciunea ambitiilor care-ti umfla ignoranta intr-un fel de balon-mindrie frumos colorat si pe care fiecare dintre noi incercam sa-l inaltam mai sus decat ceilalti.

Privindu-ma in oglinda insa, nu vad decat masca unui bou, a unui bou care accepta jugul si chiar il iubeste in ascuns pentru ca sa aiba de ce se plinge celorlalti, este boul care se crede puternic desi forta lui nu sta decat in comparatiile pe care le face cu cei mai mici decat el, iar aceasta masca sunt sigur ca o voi parasi la prima ocazie de a-mi pune o masca noua pe care ceilalti nu o cunosc inca si pe care ar putea sa o admire.  

Acesta este un adevar care trebuie rostit nu pentru a fi cunoscut ci pentru a fi inteles, pentru ca numai atunci pot incerca in linistea sufletului meu  sa scap de mastile pe care omul din mine le-a purtat de-a lungul vietii. Acestea insa se  rascoala si incep sa  strige la mine ca ele imi acopera uratenia chipului si ma feresc de dispretul celorlalti, iar  celelalte masti de linga mine incep sa strige si ele ca sunt nebun, numai ca eu stiu deja ca nebunia aceasta s-ar putea transforma atunci in pretul platit pentru ca omul din mine sa fie din nou liber.

 Oare  care a fost prima mea masca, sincer nu mai imi amintesc si poate nici nu este asa de important, pentru ca mai important mi se pare sa  reusesc sa scap de toate mastile pline de inchipuirile unor impliniri care nu exista cu adevarat in omul din mine.

Si pentru asta stiu,  ca mastile nu pot sa suporte prezentul , ca ele nu traiesc decat in spatiul dintre un trecut care nu mai exista si un viitor pe care nu putem inca pune mina, asa cum stiu ca toate mastile iubesc insemnatatea lor, si ca nu pot fi distruse decat de umilinta si nestiinta omului din noi, un om care acum este orb si surd si mut dar care are maini ce pot imbratisa oamenii simpli fara nici o masca, si poate ca aceste imbratisari si strangeri de mina ne pot ajuta sa intelegem ca pina la urma omul este dincolo de orice masca doar ceea ce Dumnezeu a creat pentru ca sa poata sa ajunga la mine si la tine.  

Balasa Gabriel

Vine Craciunul si este sarbatoare !

Sub semnul acestei bucuri,  nu pot insa, sa nu recunosc umbrele unor indoieli ascunse sub sentimentele banuitoare ale unei  lipse de cunoastere.

………… …Ce este Craciunul pina la urma ?

Este Craciunul, viata?

 Viata aceasta daruita noua, daruita fiecaruia dintre noi, care ne invata o multime de lucruri, si totusi in care nu de putine ori ne trezim ca suntem “deranjati”, si ne plingem ca nu suntem tratati bine incercand sa ne situam mai sus decat propriile noastre puteri si sa stopam toate acestea, fara sa ne dam seama ca de fapt noi incercam sa oprim chiar ”viata”.

Poate ca Viata este o operatie de urgenta asupra sufletului nostru pe care vrem sa-l imbunatatim cu efectele  creari unei realitati materiale, uitand ca scopul  ramane mereu unul pur spiritual indiferent de ceea ce experimentam fiecare dintre noi.

Poate ca Viata este chiar Dumnezeu, si este pacat ca uneori o gasim asa suparatoare, pentru ca viata nu poate fi bagata cu forta in sufletul nostru, si citeodata nu poate face nici prea multe in lumea materiala, iar esenta ei este ca niciodata, ea nu devine un obstacol in calea noastra, indiferent de modul nostru de a privi si de a simti lumea.

Poate ca Viata este cea care ne deschide tacerea mintii pentru a putea sa atingem adevarata viata a sufletului nostru, numai ca noi ne speriem si incepem sa vorbim,  si asta pentru ca nu trebuie sa ceri voie nimanui atunci cind vrei sa vorbesti sau sa te prefaci ca gandesti, sau pur si simplu sa spui prosti pe care speri ca ceilalti sa le creada, iar asta se intampla cel mai adesea cind ne este teama.

Teama de noi, teama de ceilalti, teama ca nu stim ce va fi maine si daca ne vom descurca…. . este de fapt cea mai cumplita alegere pe care o rupem in sute de bucati, este alegerea de a nu avea puterea sa credem pina la capat mai inainte de a vedea sau simti ceva.

Poate ca Viata noastra a fost impreuna cu magii cind Domnul nostru Isus s-a nascut, si a fost fermecata de steaua care a stralucit aducind intreaga cunoastere `pe care am putea-o avea  vreodata.

Poate ca Viata noastra a fost viata tatalui nostru, si viata tatalui lui, si a tatalui, tatalui, tatalui pina la TATAL NOSTRU AL TUTURORA.

Poate ca Viata aceasta  ne este data  pentru ca noi sa reusim sa transformam acest pamant in cer, chiar si atunci cind realizam ca cerul este prea mare pentru noi si incercand sa-l marginim sapam de fapt  adincul unui infern intr-o stea moarta dar care va renaste iara.

Poate ca Viata noastra este doar o piatra ce trebuie asezata ca un sigiliu peste sufletul nostru devenit o renastere perfecta a Uniunii cu Intregul.

 Poate ca Viata noastra este chiar atingerea cu forta deschisa a inimii de catre iubirea lui Isus, cel care s-a nascut pentru a incerca sa ne ridice intr-un univers unde Dumnezeu ne iubeste si ne asteapta in eternitate sa-i implinim iubirea.

De fapt Craciunul, este cel care ne aduce aminte ca  fiecare zi se naste cu iubire pentru toti oamenii de pe acest pamant, si ca cel mai important lucru este sa iubim , sa iubim mai inainte de a vorbi, mai inainte de a gandi, mai inainte de a ne judeca semenii, mai inainte de a ne lupta, mai inainte de orice altceva sa iubim,…pentru ca numai iubirea  ne poate apartine  tuturora la fel, fara sa ne simtim mai saraci, sau mai slabi, mai puternici sau mai importanti decat ceilalti.

Vine Craciunul si este sarbatoare!. … Dumnezeu sa va binecuvanteze cu lumina iubirii si intelepciunii sale, iar daca sunteti derutati, confuzi sau pur si simplu obositi incetati sa mai ascultati ceea ce ganditi si incepeti sa ascultati doar ceea ce simtiti, pentru ca Isus se naste de fiecare Craciun cu iubirea pentru noi toti, o iubire atat de mare ca ne putem hrani sufletele si sa ne saturam inimile indiferent de experienta realitatii in care traim.

Craciun fericit va doresc, cu iubire care sa va  schimbe viata in lumina !

Balasa Gabriel

 De multe ori in viata  am renuntat la sentimentele mele, pentru ca in prezenta lor aveam impresia ca nu puteam sa raspund cerintelor de “seriozitate” cerute de cei din jurul meu. De multe ori nu am crezut in sentimentele mele pentru ca ele sfidau orice logica si argumente rationale.  De multe ori am fost nevoit si a trebuit sa uit de sentimentele mele, pentru ca nu  acestea sa fie cele care judeca oamenii si faptele lor, dupa o masura subiectiva ce nu-mi apartinea decit mie si nimanui altcuiva. De prea multe ori poate am “rezistat”  unui exercitiu autentic de traire pe care mi-l ofereau intotdeauna gratuit sentimentele mele, dar  alaturi de aceste multe sentimente pe care le-am ocolit de teama ca ar fi  ”impracticabile” , am avut si bucuria si satisfactia de a trai sentimente ce m-au apropiat atit de mult de mine insumi incit am putut simti fericirea calda a sufletului simplu si neamestecat nici cu lucrurile concrete, nici cu cele abstracte ale pseudo-libertatii de care dispun . De fapt acum imi dau seama ca trairea sentimentelor pe care fiecare din noi le avem nu este niciodata usoara, sau rapida si de multe ori nu-i nici prea “ieftina”, pentru ca sentimentele nu vin din superficialitatile cu care ne hranim in mod cotidian, si nu sunt nici manifestarile unor ineptii ce ne apartin numai noua, pentru ca sentimentele vin din profunzimile fiintei noastre, ele ne aduc in starea de gratie, cind atingem esentialul vietii noastre, indiferent ce inseamna acest esential in realitatea pe care o traim si cum este acesta valorizat sau devalorizat de noi si de ceilalti oameni. Calitatea esentiala a sentimentelor noastre este aceea ca ele nu pot fi vindecate.  Nu pot fi vindecate pentru ca ele nu reprezinta o “boala”pe care am mostentit-o sau am dobindit-o, nu, dimpotriva ele sunt semnul cel mai evident al sanatatii fiintei noastre, a spiritului care se lasa chinuit si ingramadit intr-un corp ce isi construieste o personalitate si care de cele mai multe ori ne subjuga toate energiile noastre. Sentimetele sunt cele care ne transforma, sunt cele care nu se termina niciodata, sunt cele care ne imbata, dar care din pacate sunt mereu gonite de profunda inertie a societatii in care traim. Sentimentele mele sunt ca un pian, un pian pe care nu l-am avut niciodata, dar la care va jur ca am cintat, minat de tristetea clipelor inghesuite pe clapele stinghere. Si este greu sa nu auzi in muzica sufletului tau, o greutate care de fapt iti ameteste  viata, rostogolindu- ti ganduri-le ca niste valuri ce-si poarta batranetea din spuma alba a unor ingrijorari si sub apasarea carora din pacate cedam de prea multe ori. Daca va temeti de sentimente, daca uitati de ele, sau daca renuntati la ele, si  va ganditi ca totul este perfect in viata voastra, atunci sa stiti ca, ceva nu este in regula! Balasa Gabriel