Gabriel Bălaşa

Noi ne aflam intotdeauna la mijlocul existentei, dar pentru ca nu putem suporta curgerea continua a acesteia, incepem sa delimitam bucatele de inceputuri si bucatele de sfarsituri ,alergand intr-o parte sau in alta, fortadu-ne sa prindem macar un pic din extrema acelei bucati de existenta pe care am delimitat-o in mod artificial din continuitatea unui tot ce ne sperie.

Punem intrebari, inventam teorii, creem scopuri si cauze noi iar nelinistea noastra a ajuns deja un ocean imens care ne inghite cu valurile lui furioase prin apasarea infinitului mic. Intrebarile si raspunsurile raman insa mereu acolo unde au fost dintotdeauna, adica in cel mai neadevarat loc unde totul se intampla de la sine.

Am trait in aceasta viata kilometri intregi de intamplari, apoi m-am trezit ca tineretea mea a plecat si pentru a uita ca nu voi mai fi am inceput sa ma gandesc la cum mi se intampla iubirea.

 Atunci ceva a cazut definitiv din mine, era revelatia lui ”a face”. Mi-am dat seama ca de fapt eu nu am reusit sa fac nimic, si ca totul doar s-a intamplat cat timp eu ma aflam la mijlocul existentei.

 In realitate, eu nu exist decat atunci cand curg pierzandu-ma pe mine insumi in mijlocul acestei existente.

Asa ca e paradoxal, dar se intampla: cu cat incerc sa traiesc asa cum VREAU EU,  cu atat mai mult ma aflu in pericolul de a pierde mijlocul acestei existente unde totul este intreg si perfect.

…..intreaga lume mi se pare cazuta intr-o prapastie de durere nemangaiata,

Privim la smintelile acestei lumi, iar acestea se lipesc de sufletele noastre si nu ne lasa sa ne odihnim nici in afara si nici inlauntrul nostru.

Lipsiti de orice  prevedere ne rotim ca nebunii numai pentru a incerca mai apoi sa ne recuperam un echilibru relativ si precar din ameteala vietilor noastre.

Ne otravim singuri cu increderea copilareasca ca putem fi stapanii acestei lumi, in timp ce noi nu suntem decat niste trecatori prin aceasta lume pe care o abandonam mai devreme sau mai tarziu, plini de ratacirea unei slujiri  care ne mangaie tristetile . Nu avem insa puterea de a fugi de aceasta lume care peste tot se baga mereu cu sila in vietile noastre, si chiar cand ajungem sa o uram suntem atrasi de ea pentru ca acolo patimile noastre, si fierea si ranchiuna nu mai   sunt atat de otravitoare, acestea transformandu-se doar intr-o apa tulbure, si  in care doar sperantele mai raman vi, ca niste bacterii ce supravietuiesc miraculos  intr-o  otrava . 

Rugaciunile noastre nu sunt decat niste pietre cu care aruncam in pomul lui Dumnezeu pentru a misca din acesta binele pe care-l vrem pentru noi, acel bine care nu este amestecat cu raul,  fara sa realizam de fapt ca  si atunci noi vatamam pe cel la care ne rugam cu inchipuirea si amagirea lipsita de iubire a unui drept al nostru pe care credem ca-l avem in orice timp si in orice imprejurari. Drept care se misca si se transforma in drepturi, multe si vrednice de rasplati la care visam intr-una cu obraznicie, si care ne ingrasa slava noastra desarta.

 Muritori intr-o tara stearpa cu o morala trandava ce ne ia puterea de a lupta cu obrazniciile si minciunile acestei lumi, ne adapostim sub intunericul tristetilor tacand alaturi de constiinta noastra adormita de mult, de zborul fara aripi al patimilor nascute in tulburare si nedumerire.

In lumea acesta numele OMULUI este NEDUMERITUL, cel care are la temelia sa imprastierea desarta si trecatoare a unei lumi plina de neorinduiala, care ne amageste insa,  cu folosul de a lucra la punerea acesteia intr-o ordine ce nu face parte din insusirile acesteia.  Si cu cat ne straduim mai mult, cu atat ne indepartam mai repede si mai mult de sufletul nostru, care este chiar cerul acestei minti din care noi nu caram decat bolovanii grei si impietriti ai  gandurilor. 

Uitam de noi si de sufletele noastre, uitam de  Dumnezeu si  de vesnicie, uitam cat de schimbatoare si amagitoare este lumea, si cadem in intunecarea unei rautati pe care cu greu mai  putem sa o luminam din starea jalnica in care ne aflam.

Zadarnic incercam sa cucerim aceasta lume, zadarnic incercam sa ne facem dreptate, asteptam prea multe de la vointa noastra si de la puterea pe care o dorim.

Lumea este cunoasterea neputintei noastre si  semnul mincinos ce ne desparte cu hotarare de lumina intelegerii simple a unei invieri inainte de moarte, numai ca aici ne incurcam si mai mult, ce sa inviem daca suntem vi? 

Traim aceasta viata asa cum ne pricepem fiecare dintre noi, uni cu noroc alti cu speranta doar, multi dintre noi  insa o facem ca si cand nu am avea altceva mai bun de facut, adica parca obligati, fara pasiune si fara bucurie.

 De fapt, noi suntem aceia care nu stim cum sa traim pentru a fi multumiti cu aceasta viata,…… aflati mereu in cumpana cu un suflet ce cauta locul cel mai sfant din noi, ne trezim departati de viata  pentru ca nu intelegem ca aceasta nu inseamna eficienta sau satisfactie  ci doar exercitiul unei iubiri care este singurul ce ne poate invata sa traim omeneste..

Pentru ca viata aceasta nu a inceput cu mine sau cu el ori cu tine, noi ne-am urcat din mers intr-o statie pe care am uitat-o deja si care nu ne mai intereseaza. Ignorand faptul ca acea statie este  locul unde vom ajunge din nou candva pentru a ne intreba despre viata noastra, si la ce a fost buna aceasta.

Ce cautam  in aceasta viata?

Multi dintre noi ar spune ca - O viata mai buna. 

Hmm…  cam ciudat sa cauti in aceasta viata o viata mai buna. Viata este una singura si toata este la fel, numai noi ne pacalim cu  particelele pe care le simtim la un moment dat din aceasta.

….nu stim cum sa traim, dar asta nu ne impiedica sa ne dam mari cunoscatori sau chiar specialisti, ca si cum am fi mai trait nu stiu cate vieti inainte si avem atata intelepciune incat putem sa alegem lucrurile cele mai bune pentru noi dintr-o experienta pe care din pacate insa nu o avem, sau  poate ca de fapt nu ne-o mai amintim.

Nu stiu daca Viata asta  se traieste singura sau o traim noi, nu stiu daca existenta noastra inseamna doar viata, cu siguranta insa lumina si intunericul fac parte impreuna din aceasta viata. SI suntem  in viata atunci cand putem respira lumina acesteia, si ramanem in aceasta chiar si apoi cand incetam si trecem prin intunericul ei pentru a ne trezi din nou respirand o alta lumina mai profunda.

… Viataaaa nu ne paraseste, noi insa niciodata nu suntem siguri, si ne repezim la ea de frica sa nu o pierdem, iar de multe ori o ascundem chiar de noi.

Aceasta viata imensa este cea  in care am aparut, chiar daca noi o strangem lacomi in ghemuri mici de ganduri si fapte numind-o doar a noastra, si plini de naivitate ne inchipuim ca viata aceasta nu este decat o suma a dorintelor noastre, care poate trece odata cu disparitia noastra din aceasta lume. 

Din pacate marea noastra greseala este ca noi confundam aceasta viata cu lumea in care traim, ca si cand aceasta insasi ar fi viata noastra.

Numai ca totul este o iluzie, noi nu putem trai in afara vietii, iar lumea aceasta este doar ceea ce noi am putut faptui din aceasta viata, si atat, iar intre noi fie vorba lumea nu este prea reusita.

Viata aceasta nu este  o simpla intrebare pe care sa ne-o punem singuri, viata aceasta este doar unicul raspuns al universului  la iubirea lui  Dumnezeu.Si acest raspuns se afla mereu in inimile noastre, si este atat de simplu sa-l daruim si noi! 

Daca Dumnezeu este iubire si iubirea este viata, in aceasta lume rece si trista inseamna ca am uitat demult sa primim si sa daruim din aceasta  macar putin pentru noi insine si pentru ceilalti!

Pentru ca Viata fara iubire, asezata in afara noastra sau in noi, ramane stearpa ca o flacara ce ne arde in loc sa ne transforme in lumina adusa de aceasta.  

  Balasa Gabriel

Ne place mult sa ne incredem in noi insine, si uneori chiar cind vedem oameni care traiesc greu, strangand fier vechi sau cersind, multi dintre noi ne gandim cu mandrie ca noi ne putem purta mai bine si singuri de grija, ca noi nu am ajuns in starea acestora, dar oare cat este de adevarat acest lucru.

Poate ca avem o locuinta buna, avem un salariu din care ne permitem sa cheltuim chiar mai mult decat ar fi necesar, si credem ca putem face multe lucruri cu puterea materiala de care dispunem, iar uneori chiar putem sa-i ajutam pe cei mai putin norocosi decit noi, insa din pacate nu vrem sa vedem slabiciunea sufleteasca in care suntem prinsi de comoditatea in care traim.  Putem avea toate lucrurile din lumea aceasta, numai ca valoarea lor adevavarata nu este decat cea pe care o putem simti cu sufletele noastre si nu cea mincinoasa pe care dorintele noastre incearca sa o mareasca cu pretuirea falsa a unei bunastari aparent linistitoare.

De prea multe ori faptele noastre vin mai ales din fricile pe care le avem si care se potrivesc cu aparentele acestei lumi, decat cu sufletele nostre uitate in colturile cele mai intunecate ale acestei luminoase ratiuni ce ne stapaneste.Suntem multi cei care nu am invatat inca adevarul singuratatii, pentru ca atunci cind trecem prin incercari grele sau depasim obstacole si ni se pare ca suntem singuri, de fapt adevarul sta in unitatea intregului din care vine sufletul nostru, si de acolo putem lua cu adevarat putere si pentru greutatile acestei vieti, si pentru forta de a usura greutatile celorlalti oameni.

Numai ca noi am pierdut de mult urmele inimii, si  incercam in mod ”genial” sa descoperim iubirea fata de aproapele nostru ca pe o inovatie sociala nemaipomenita, cind de fapt nu ar trebui decat sa ne intoarcem spre noi insine ascultindu-ne sufletul umbrit de prea multa lumina a cunoasterilor invatate pe de rost. 

 Balasa Gabriel

In adincul fiecaruia dintre noi exista ascunsa speranta unui bine care ne va scapa de toate durerile si relele si pacatele…si ne dorim o bucurie paradisiaca unde fiecare dintre noi sa ne luam dreptul de a cere totul de la acest bine la care de atita timp,  visam mereu.

De fapt noi nu suntem decat niste straini aflati mereu pe drumul mintii, asezat intre bine si rau, cautand obositi un  izvor al bucuriei  la care doar visam, acela de a ajunge in sfarsit  sa ne simtim „bine”.

Este adevarat ca uneori ne luam la bataie cu lumea intreaga si strigam peste toti si peste toate, ca noi vrem sa avem totul in aceasta viata. Si cind viata ne da tot raul si tot binele incepem sa ne plingem ca este prea mult si nu mai suportam, vrem inapoi la starea dinainte cind aveam linga noi doar speranta si nimic altceva.

 Inteligenta noastra nu este deloc rabdatoare pentru a vedea ca de fapt nimic in raul sau binele acestei vieti nu este vesnic, sau statornic, si ca totul se destrama dupa un timp mai scurt sau mai lung  oricat de mult ne-am purta noi de grija.

Din pacate dupa atitea mii de ani am ramas doar cu lucrurile, amagindu-ne cu o cunoastere iluzorie a acestora pentru a putea trai cu impresia unei vieti pe care singuri ne-o construim.

Da, noi suntem desteptii care ne invartim inca prin desertul acestei lumi, pentru ca nu suntem pregatiti  sa vedem in nevazutul ei intelepciunea unei rinduiri simple a singurului punct de sprijin care traieste in statornicie si nu se clatina.

Ce pacat ca nu stim sa ne intoarcem catre taria sufletului si a  bucuriei lui care ne asteapta rabdatoare sa ne vindece de raul si binele acestei lumi mereu trecatoare peste oameni.

Pentru ca binele si raul sunt acelasi lucru, pentru ca binele si raul sunt mereu doar depasirea punctului de echilibru pe care-l ratam, penduland mereu plini de importanta intre aceste extreme  umplute doar cu vorbe goale si pline de ceata ademenitoare a unei ratiuni ce doar pare ca o destrama, dar care de fapt nu face decat sa o pastreze, bine ancorata in logica si argumentele pe care le gasim peste tot in invataturile noastre.

Cat de ”mari” am fi sau cit de geniali, cit de ”mici” ne-am simti sau cit de neinsemnati, nu suntem toti decat nimic, un nimic care in sinea sa este tot nimic, dar care poate lasa lumina sa patrunda in el, sa-l strabata si astfel nimicul sa devina cu totul doar lumina, sau care dimpotriva se poate impotrivi acestei lumini, si intarindus-se nimicul in nimic sa incerce sa se inalte prin intunericul lui in aceasta lumina.

Priviti la noi, toti oamenii suntem ocupati, alergam, cautam, vrem mereu cite ceva, pentru ca toti ne simtim saraci, uni suntem saraci in lucrurile materiale pe care nu le avem si le dorim atit de mult, alti suntem saraci in firea noastra chiar daca avem bogatii materiale nemasurate, iar lipsa noastra  nu este  deloc reala, pentru ca de fapt nu viata trebuie sa ne dea ceva, ci noi suntem cei care trebuie sa daruim vietii lumina surpatoare a lucrurilor si ziditoare a sufletului nostru, mangaietoare lumina a spiritului care niciodata nu face pe desteapta cu noi, si mai ales care nu se plictiseste luminand in adincul nimicului din noi pe care fara nici o noima il intarim mereu.

Balasa Gabriel

Ati simtit vreodata iubirea fara ca aceasta sa fie agatata de vreo dorinta, oricit de frumoasa, spirituala, mareata sau de mica si perversa ar fi acea dorinta?

Iubirea- dorinta este aspectul cel mai cunoscut sub care noi oamenii incepem cautarile unei fericiri si sub care ne ingropam mai apoi resemnati ratarile, nu inainte insa de a le impodobi cu incintarea si vanitatea ce le fac sa luceasca, si de a ne lauda ca totusi am trait experiente care “ne-au imbogatit cunostintele si sentimentele si bla, bla….”.

Datorita acestei iubiri-dorinta noi oamenii ne casatorim, facem copii care vrem sa arate si sa se comporte numai cum am dori noi, alergam dupa sute de lucruri inutile pe care le cumparam, sau vindem minciuni frumos ambalate pentru a ne ascunde tulburarea, confuzia si indoiala.

 De fapt  construim si distrugem relatii tesand o pinza de paianjen in societatea in care traim si in care singurele victime prinse suntem noi, traind totusi cu speranta ca aceasta iubire-dorinta este veritabila.

 Dincolo insa de aceste vorbe, iubirea-dorinta nu este decat un mod simplu de a ne excita creierul cu ganduri nebunesti,  ea este ca  o lumina ale carei raze au plecat dar inca  nu au atins nimic .

Si totusi fiecare dintre noi a avut cel putin odata in viata un flash in care am simtit si o altfel de iubire, iubirea-profunda, pe care ne este aproape frica sa o si recunoastem.

Iubirea-profunda care nu se agata de nici o persoana si care vine mai degraba dintr-un tainic sentiment de implinire, liniste si impacare ce aduce cel mai mult si mai bine cu fericirea pe care o cautam.

Iubirea-profunda pe care am confundat-o de multe ori cu o stare plina de calm si in  care emotiile, sentimentele si gindurile noastre pot coexista intr-un mod atit de relaxant pentru persoana noastra, tocmai fiindca sunt scaldate de valurile limpezi ale unei intelepciuni relevate unde ajunge doar sa fim si atit, nimic mai mult, fara nici o zbatere, fara nici un efort, fara nici o fuga dupa nu stiu ce lucru sau realizare.

Gasiti aceasta iubire-profunda si traiti perfectiunea acelei clipe in care de fapt sunteti intregi si in care orice urma de polaritate a disparut si v-a facut sa uitati de orice femeie sau barbat.

 Dupa care incercati sa oferiti parfumul acesteia si celei/celui de linga voi, pentru ca este cel mai frumos dar pe care il puteti face, pina cind veti putea sa traiti impreuna perfectiunea unei astfel de clipe de iubire-profunda.

Balasa Gabriel

Nu stiu daca lumea era mai buna inainte, cred insa ca multi dintre oameni aveau mai multa simplitate si ganduri mai bune.

Azi intr-o epoca in care cunoasterea s-a transformat doar intr-o simpla informatie, toti avem impresia ca stim foarte multe lucruri, ca suntem foarte inteligenti si incercam sa ne masuram vietile si tot ceea ce se petrece in acestea numai cu mintea.Iar viclenia mintii consta in construirea unor aparente prin discutii si argumentari, cu singurul scop de acceptarea doar a unei singure perspective ca fiind cea corecta si buna, cea proprie. Pentru ca indiferent cit I-am asculta pe ceilalti, mintea noastra va continua sa spuna mereu ca totul este asa cum ne spune ea.

Daca ar fi sa ne putem adormi mintea, am vedea ca aceasta ne-a smintit indepartandu-ne de ochiul inimii care este sufletul si cu ajutorul caruia de multe ori simtim mult mai bine decat gandim cu mintea.

Starea normala a mintii noastre este insa agitatia continua, care ne da impresia de viteza dar care ne si oboseste peste masura si ne indeparteaza de pacea adinca a unei inimii ce ne tine in viata indiferent de prostiile pe care le gandim sau le facem

Ma intreb, dacă ar trebui să mor azi ce as putea sa spun  despre viata mea de pina acum?As avea oare puterea sa inving frica de a-mi pierde obisnuintele, de a vorbi cu ceilalti oameni,  de a fi cu ei, de a ma intrece cu ei, de a incerca sa cistig cit mai mult, sa fiu cit mai bun, sa maninc, sa alerg, sa privesc, sa vorbesc, sa iubesc, sa gandesc si sa visez? Deci asta este viata mea?  Cat de mult am respectat eu pina acum aceasta viata? Cit de mult sau cit de putin am facut eu pentru aceasta viata? Si pina la urma ce anume am facut eu cu aceasta viata?Nu am cautat decat sa strang cat mai multe drepturi pentru mine, la fel cum face oricare om din ACEASTA SOCIETATE. Numai ca drepturile la care nu vrem sa renuntam, mai  sunt ceva daca nu mai avem viata, daca noi numai suntem ?Si ce daca traim? Ce daca strangem lucruri? Ce daca ne bucuram? Cu ce suntem noi atat de buni si ce am facut pentru a merita  aceasta viata care ni s-a dat? Din pacate nu am constientizat ca viata pe care o avem este un dar, un dar miraculos si nepretuit de care nu trebuie sa ne batem joc si pe care l-am instrainat cu totul de spiritul unui dar, si nu l-am transformat in darul nostru catre ceilalti ci doar intr-un instrument prin care sa castigam putere pentru noi, cit mai multa putere pentru a putea face ceea ce vroim.Poate ca ar fi bine ca atunci cind avem greutati, cind avem necazuri, cind plangem si suntem raniti, cand ne este foame sau cind ne simtim umiliti, sa ne gandim cit de mult ar mai conta toate acestea daca am sti ca azi murim? Da, cu adevarat nimic din toate acestea nu ar mai conta, si asta este valoarea adevarata a tuturor problemelor din vietile noastre.Pentru ca nu ar mai conta nimic din nemultumirile pe care le-ai avut pentru ca fiul tau nu te-a ascultat, ca te-ai certat cu un vecin, ca la serviciu cineva ti-a facut mizerii, ca nu ai reusit la un examen de promovare, toate acestea ar fi nimic, pentru ca ele nu ar mai avea loc in viata ta, sau mai bine zis in clipele vietii tale care ti-au mai ramas.Asa am intelege poate ca tot ceea ce stim nu inseamna de fapt nimic cu adevarat pentru aceasta viata si pentru ceea ce poate va urma.Ambitii, orgolii, mandrii, toate acestea mi s-ar parea pietre de moara care-mi ingreuneaza sufletul in aceste clipe cind as avea nevoie ca sufletul meu sa fie usor, sa poata zbura sus, dincolo de viata aceasta unde eu nu voi mai fi.Mi-ar pare rau ca nu m-am gandit la viata aceasta ca la cel mai mare miracol, un miracol de care nu trebuie sa ramanem straini, un miracol pe care nu trebuie sa-l transformam in solutii pragmatice  ce nu ne vor ajuta cu nimic sufletul nostru pe care nimeni nu l-a vazut dar in care cu totii credem.Oare as putea sa ma gandesc cu multumire la ceea ce am trait? La  greselile si  lucrurile bune pe care le-am trait? Ar fi toate acestea de ajuns?Am avut viata aceasta la dispozitia mea, am putut sa fac cu ea ce am vrut, am gresit de multe ori, am iertat de prea putine ori, am iubit, si am urat, am condamnat si am lovit dar am si ajutat, am strans putere si am construit, am avut copii si m-am inselat cind am crezut ca acestia sunt doar o continuare a mea, am facut rau dar am facut si bine, am vrut sa plac altora si am renuntat de multe ori la mine. Si totusi, cu toate acestea mi se pare ca pina in acest moment am dormit. Am fost ca un somnambul, si numai acum cind mi-am pus aceasta intrebare m-am trezit cu adevarat. Iar viata pe care poti sa o traiesti treaz, chiar daca nu dureaza decat citeva clipe valoreaza mai mult decat toti anii in care  ”dormim” si doar credem ca  traim. Pentru ca in clipe ca acestea poti sa intrezaresti cine esti cu adevarat.…………. un suflet care are nevoie de viata pentru a se perfectiona.Un suflet caruia i-ar place sa spuna copiilor  ca-i iubeste, ca niciodata nu a fost suparat cu adevarat pe ei si ca ar fi dorit mult, foarte mult sa-i inteleaga, la fel cum ar fi dorit mai mult ca ei sa-l cunoasca, sa stie ce simte si ca daca a asteptat ceva de la ei, a gresit, pentru ca ei insisi erau miracolele pe care viata i le-a dat si pentru care el trebuia doar sa se bucure, nu sa incerce sa-i schimbe asa cum credea  ca este mai bine.Un suflet care ar simti nevoia sa stranga mina celei de linga el cu care si-a petrecut ani multi din viata, sa-i multumeasca pentru toate clipele cind a stat pur si simplu linga el, clipe pe care nu le-a apreciat la adevarata valoare, dar care i-au dat siguranta si pace, sa-i spuna ca in viata aceasta a iubit-o si ca dincolo de viata i-ar place sa se intilneasca.Un suflet caruia i-ar parea rau de toate clipele in care a trecut grabit pe linga parintii sai fara sa se opreasca sa-i mangaie putin, sa-i imbratiseze si sa le multumeasca.Din pacate insa, viata noastra care este un infinit ce se coboara pe pamant in punctul acesta de suflet pe care noi il traim, ramine pentru cei mai multi dintre noi doar un punct.Si daca vrem sa reparam ceva in viata noastra, daca vrem sa conteze tot ceea ce traim in momentul acesta, trebuie sa  fim sinceri, sa iertam totul pentru ca totul se poate ierta, sa iubim totul pentru ca totul se poate iubi, sa-i ajutam pe toti ceilalti inainte de noi pentru ca pe noi ne ajutam de fapt, sa  nu judecam pe nimeni pentru ca pe noi insine ne judecam si mai ales sa multumim vietii ca ne da aceste ocazii minunate de a o trai, si pina la urma chiar de a o muri. Pentru ca in aceasta viata pentru a nu avea regrete nu trebuie neaparat sa cautam sa traim mult sau sa avem multe ci, doar sa traim cum trebuie, tocmai pentru ca oricat de multe am vrea sau am obtine ar fi extraordinar de putine pentru infinitul acestei vieti in adincul careia stau toate sufletele noastre. 

Balasa Gabriel 

Oare chiar este totul in regula cu viata noastra? Nu cumva ceea ce stim noi acum este despre cu totul altceva decat despre viata? Multi dintre noi credem ca acum mai mult decat oricand cunoastem foarte multe despre viata, pentru ca informatia despre aceasta este disponibila oricui la orice nivel. Si aproape in mod firesc, fiecare dintre noi credem ca viata este ceea ce ni se intimpla, experientele si greselile pe care le acumulam, felul cum reactionam, ne comportam si ceea ce gandim, dorim si realizam prin actiunile noastre.

 Si totusi, daca viata este altceva?

Poate ca si noi oamenii suntem la fel ca albinele, care desi produc mierea, cred ca habar nu au ce este aceasta, poate la fel si noi oamenii producem viata, ca pe un produs ce nu ne apartine cu adevarat si care este folosit de altcineva.

Imi place sa privesc lucrurile altfel pentru ca in acest fel am impresia ca este posibil sa inaintez pe o cale revelatorie, cale pe care as putea avea parte de o dezlegare brusca a unor intelesuri noi pentru toate aceste lucruri vechi de cand lumea.

Poate ca viata adevarata nu este nicidecum acest ”mers pe fringhie” al oamenilor, poate ca noi nu facem decat o munca de albine iar ”munca noastra” nu reprezinta decat ceara cu care cautam sa astupam crapaturile dintr-un univers  infinit pentru noi.

Poate ca viata adevarata este doar “mierea”  un produs uimitor pe care altcineva il recolteaza si-l desavarseste.

Poate ca acesta este destinul si  ”exercitiul” nostru in creatie, sa fim albine, sa nastem stupul-societate sa muncim si sa traim, sa murim, dar mai ales sa producem “mierea-viata” care, fara sa stim, ne motiveaza si ne defineste existentele, acea viata-miere ca  o materie prima din care se hraneste DUMNEZEU. 

Balasa Gabriel