Gabriel Bălaşa

      Traind in Romania, nu pot sa nu observ ca improvizatia este un exercitiu de zi cu zi din viata noastra a romanilor, aceasta devenind maximul unui fel de a fi al institutiilor, al legilor si chiar al statului. Am improvizat un stat de drept, asa cum am improvizat legi si drepturi pe care nimeni nu le respecta din convingere.   

     Improvizam de 20 de ani reforme, ca am ajuns sa nu mai avem economie, sa nu mai avem agricultura, si teama imi este ca daca improvizam si o reforma a statului vom ajunge sa nu mai avem nici un stat. Pentru ca toate aceste improvizatii de reforma nu au schimbat niciodata nimic cu adevarat ci , doar au falsificat nevoia noastra de normalitate.     

    Traim intr-o mare si perpetua improvizatie care se numeste ROMANIA.   

     Toata aceasta Romanie improvizata a inlocuit cu totul normalitatea, si se improvizeaza in continuare intr-un sablon de imaturitate si labilitate cu o perseverenta care ne face sa ne pierdem orice sperante, si sa ne abandonam unei neputinte impovaratoare.      

    Si totusi, nu pot sa nu ma intreb, de ce oare improvizam in halul acesta?    

    Cel putin eu, simt ca sursa acestei improvizatii este suplinirea unei lipse pe care nu putem sa o acceptam, parca am folosi improvizatiile ca pe o lupta impotriva unei necesare purificari pentru dreptul la normalitate.       

      Improvizatiile noastre nu sunt insa, decat nivelul inferior de modificare a unei realitati prin care nu creem cu adevarat nimic nou.    

      Improvizatiile noastre sunt vesnice inceputuri imediat sfarsite.       

     Improvizatiile noastre sunt lucruri care doar par sa mearga inainte, ele mergand insa de fapt inapoi, desfacand orice normalitate in bucatele amestecate lipsite de intelepciunea unui intreg.      

    Improvizatiile noastre au devenit ca o inteligenta fara minte, care vrea doar sa ia fara sa ofere nimic in schimb. Ele sunt o vesnica frica de a nu fi judecati pentru ca nu suntem ca ceilalti.     

   Improvizatiile noastre reprezinta negarea valorii unei normalitati a carei singura vina este ca ne rusinam cu ea.     

    Improvizatiile noastre nu sunt decat exemple de gandire falsa pentru a demonstra ca poti ajunge neaparat intr-un loc pe care altfel inca nu-l poti atinge.  

     Am inversat toate legile naturii si am facut din toate aceste improvizatii un scop, folosindu-ne in mod parsiv de normalitate ca de un mijloc pentru atingerea acestui scop, si bulversand astfel totul in noi si in

   Iar remediul cel mai simplu pentru vindecarea acestei Romanii improvizate ramane si este normalitatea.     

    O normalitate prin care sa recunoastem nivelul la care suntem, si locul in care suntem, oricat de slab sau de prost cotati am fi evaluati de catre altii.    

    O normalitate ce inseamna acceptarea a ceea ce suntem, ceea ce facem si ceea ce gandim acum, fara nici o incercare de poleiala sau de minciuna.     

    O normalitate  care ne poate oferi puterea de a ne trai vietile noastre asa cum ne dorim.      

    O normalitate care este modul natural si simplu de a ne iubi fara sa ne batem joc de noi si de ceilalti.       

    O normalitate care este puterea vindecatoare a noastra si semnul firesc de iertare a propriilor imperfectiuni pe care cu toti le avem.     

    O normalitate care ne poate scapa de cosmarurile in care traim, eliberandu-ne din inchisoarea iluziilor unei improvizatii continue       

   O normalitate ce poate deveni mecanismul cel mai simplu al unei ordini sociale si de drept, care sa functioneze prin capacitatea de a percepe intregul si nu doar ceea ce ne convine in mod selectat din acesta.      

    O normalitatea izvorata din puterea de a ne elibera de falsa senzatie ca trebuie sa fim neaparat intr-un anumit fel, ca trebuie sa facem neaparat un anumit lucru sau ca trebuie sa avem neaparat ceva.    

      Stiu ca improvizam pentru ca ne este frica sa recunoastem, ca nu suntem cei mai destepti, nu suntem cei mai harnici, nu suntem cei mai buni, dar astia suntem noi si este normal sa ne acceptam asa cum suntem fara sa-I mintim pe ceilalti si pe noi.   

        Si oricat de mult am incerca sa improvizam in continuare, sa falsificam sau sa strambam normalitatea, trebuie sa stiti ca aceasta nu se pierde niciodata.  Ea poate deveni invizibila, totul insa este o chestiune de perceptie ce poate fi corectata foarte simplu prin acceptarea acestei normalitati.         

     Poate tocmai de aceea totul merge azi asa de prost intr-o Romanie improvizata, iar desfacerea acestei improvizatii nu o putem face decat prin acceptarea normalitatii, care ne arata ca nu mai avem economie si trebuie sa ne construim una indiferent de ceea ce zice Europa, care ne arata ca suntem saraci si trebuie sa ne comportam ca atare, care ne arata ca nu avem drumuri bune si trebuie sa le construim, care ne arata pana la urma ca totul este in regula cu normalitatea si ca aceasta este drumul pe care trebuie sa mergem pentru a ajunge la o ROMANIE NORMALA.  

   Lumea aceasta in care traim si la care ne uitam mereu a ruginit, nu datorita ploilor si umezelii ci, datorita spiritului nostru rastignit pe crucea nemiscarii si a uitarii, intr-o incercare disperata de nastere a unei certitudini macar, chiar daca aceasta ne vine doar dintr-o absoluta nemiscare asezata frumos intr-un tablou al imobilismului care ne caracterizeaza azi.

         Nu mai avem curajul sa ne gandim si la ipoteza in care nu exista certitudini, in care totul nu este decat o potentialitate extraordinara aflata doar la limita curajului de a incerca sa fim noi insine, si atunci cand nu reusim sau nu ne mai place de noi, de curajul de a trece peste aceasta limita si de a incerca  sa ne reinventam asa cum ne-ar place sa fim.

         Suntem atat de ocupati in zilelele si noptile noastre ca am renuntat sa ne mai cautam lumea noastra prin aceasta lume mare in care ne simtim ca niste copiii pierduti.

        De fapt lumea noastra mica, cea  a fiecaruia dintre noi este o lume plina de buruienile ingrijorarilor care ne-au napadit vietile aproape sufocandu-le.

        Mai simtim ceva azi in afara de agitatia extraordinara a lumii mari in care traim, de anxietatea care fumega ca un semn de pericol deasupra gandurilor noastre ?

        Daca nu, atunci este trist si starea noastra este doar una plina de goliciunea care ne secatuieste mintile si ne raneste sufletele.

        Poate ca a sosit timpul sa facem mai mult decat sa existam in acest desert al unei obisnuinte, savurand o certitudine care nu exista de fapt, care este nereala.

       Sa ne oprim un moment si sa ne gandim la noi, sa nu ne mai blocam mintea cu ingrijorarile care ne rapesc din forta vietilor noastre, pentru ca avem puterea de a determina ceea ce gandim.

         Sa ne aducem mai intai in mintile noastre tot ceea ce ne dorim pentru ca numai astfel vom  aduce aceste lucruri si in lumea noastra, pentru ca de acolo sa le daruim cu totii acestei lumi mari in care traim hranind-o nu cu certitudini iluzorii ci cu ceea ce fiecare dintre noi este in stare sa gandeasca si sa faca.   Balasa Gabriel 

Ma straduiesc mereu sa rezolv situatiile, sa caut noi moduri de a gandi lucrurile, sa gasesc raspunsuri la problemele care ma framanta,  si imi dau seama ca sunt ca un copil care incearca sa aseze mereu jucariile in alt fel, pentru a experimenta noi fatete ale acestei existente ale mele pe acest pamant, chiar daca de multe ori acestea nu-mi convin deloc, sau chiar ma ranesc facandu-ma sa sufar .

       Si oricat de surprins as fi pe moment de tot ceea ce se intampla mereu in jurul meu, viata mea mi se pare ca ramane totusi ca o stire veche pe care am uitat-o doar.

        Ma simt prins in necunoscutul care ramane intotdeauna neatins de cunoscutul obtinut  asa de usor si fara intelepciune, si datorita caruia strang mereu atatea zdrente in sufletul meu.

       Am invatat insa ca existenta acestui necunoscut nu este niciodata acceptata foarte usor, pentru ca mai inainte de a ne deschide oricarei potentialitati, noi am invatat prea bine in a ne limita capacitatea de a concepe noi paradigme ce ne ciuruiesc pur si simplu obisnuintele noastre la care tinem asa de mult.

      Ce inseamna a exista si a trai pana la urma?

      Sunt ele unul si acelasi lucru, sau una este anticipata de cealalta?

      Eu cred ca Existenta ne este oferita in dar, iar a trai  este pana la urma doar  o hotarare constienta de a simti, luata in minte si in inima, si de a iubi neconditionat existenta  fara a tine cont de pretul acesteia, pentru ca adevarata valoare nu este nici acest pret si nici ce se obtine cu ajutorul lui, adevarata valoare o reprezinta doar iubirea si atat.

            Sunt vieti intregi de intrebari, care niciodata nu si-au gasit raspunsurile, iar pentru cei care inca ne chinuim sa raspundem la acestea trebuie intelegem ca si daca reusim uneori si credem ca am gasit toate raspunsurile,  viata vine  si ne schimba iarasi toate intrebarile.

               Si atunci ne intrebam din nou, ce avem noi in comun cu ceilalti in afara de iluzia unei societati in care fiecare traieste totusi o viata rupta de orice realitate comuna de socializare.

          Ne este atat de usor sa ne abatem viata noastra de la o existenta autentica, prin crearea unor tipare care ne conduc pana la urma la disfunctionalitati si blocaje.

          Si in acelasi timp ne este atat de greu sa renuntam la aceasta continua legitimare a vietii noastre prin gandurile si faptele noastre care cauta in continuu un scop anume.

         Un scop pe care am cautat mereu sa-l definim cat de bine am putut, un scop care sa ne  apartina numai noua, indivizilor care s-au trezit din somnul copilariei datorita galagiei pe care au fost invatati sa o faca pentru a-si antrena personalitatea. Si mereu identificam cand un scop, cand un altul, toate fiind indreptate spre ceva din exteriorul nostru, sa invatam, sa reusim, sa ajungem pe o anumita treapta, sa realizam lucrurile pe care ni le-am propus, sa facem ceva extraordinar, sau sa ajutam pe cineva.

        Numai ca simplitatea acestei existente pe care o ascundem in interiorul nostru, ma face sa realizez, ca  nimeni dintre noi nu a intrat in aceasta existenta pentru a construi lucruri marete  in aceasta lume exterioara noua si in care ne traim aproape 99% din existenta si la care visam fiecare cel putin odata in viata.

        Si nici sa ne reglam conturile cu cei care ne-au suparat,  sa luptam cu cei care nu gandesc ca noi, sau sa raspundem la toate intrebarile pe care ni le pun ceilalti ori pe care ni le punem singuri.

         Poate ca nu ceea ce gandim acum, ceea ce spunem sau ceea ce facem in momentul acesta ne reprezinta cel mai bine, ci ceea ce simtim. Pentru ca sentimentele noastre sunt cele care sunt capabile in a ne crea o realitate interioara pe baza careia sa avem cu adevarat o experienta exterioara autentica.

        In viata noastra de toate zilele ne impiedicam deseori de lucruri necunoscute, iar o parte importanta din acestea sunt tocmai sentimentele care de cele mai multe ori traiesc in noi singure si triste ca nu le acordam atentia necesara.

        Pentru ca sentimentele pot fi lucrurile cele mai apropiate, chiar in noi, pe care singuri le-am ales fara sa le transformam in ganduri pe care trebuie sa le induram sau pentru care sa ne luptam, ele pot fi in acelasi timp si existenta noastra si viata noastra.

         De aceea cred ca nimic nu este gresit daca lasam un moment la o parte prejudecatile sanatoase in care credem fiecare si pe care le purtam cu noi tot timpul pentru a ne intoarce fara nici un calcul spre ceea ce simtim acum, pentru ca mai degraba suntem ceea ce simtim decat ceea ce spunem sau aratam celorlalti !

Balasa Gabriel

Noi ne aflam intotdeauna la mijlocul existentei, dar pentru ca nu putem suporta curgerea continua a acesteia, incepem sa delimitam bucatele de inceputuri si bucatele de sfarsituri ,alergand intr-o parte sau in alta, fortadu-ne sa prindem macar un pic din extrema acelei bucati de existenta pe care am delimitat-o in mod artificial din continuitatea unui tot ce ne sperie.

Punem intrebari, inventam teorii, creem scopuri si cauze noi iar nelinistea noastra a ajuns deja un ocean imens care ne inghite cu valurile lui furioase prin apasarea infinitului mic. Intrebarile si raspunsurile raman insa mereu acolo unde au fost dintotdeauna, adica in cel mai neadevarat loc unde totul se intampla de la sine.

Am trait in aceasta viata kilometri intregi de intamplari, apoi m-am trezit ca tineretea mea a plecat si pentru a uita ca nu voi mai fi am inceput sa ma gandesc la cum mi se intampla iubirea.

 Atunci ceva a cazut definitiv din mine, era revelatia lui ”a face”. Mi-am dat seama ca de fapt eu nu am reusit sa fac nimic, si ca totul doar s-a intamplat cat timp eu ma aflam la mijlocul existentei.

 In realitate, eu nu exist decat atunci cand curg pierzandu-ma pe mine insumi in mijlocul acestei existente.

Asa ca e paradoxal, dar se intampla: cu cat incerc sa traiesc asa cum VREAU EU,  cu atat mai mult ma aflu in pericolul de a pierde mijlocul acestei existente unde totul este intreg si perfect.

…..intreaga lume mi se pare cazuta intr-o prapastie de durere nemangaiata,

Privim la smintelile acestei lumi, iar acestea se lipesc de sufletele noastre si nu ne lasa sa ne odihnim nici in afara si nici inlauntrul nostru.

Lipsiti de orice  prevedere ne rotim ca nebunii numai pentru a incerca mai apoi sa ne recuperam un echilibru relativ si precar din ameteala vietilor noastre.

Ne otravim singuri cu increderea copilareasca ca putem fi stapanii acestei lumi, in timp ce noi nu suntem decat niste trecatori prin aceasta lume pe care o abandonam mai devreme sau mai tarziu, plini de ratacirea unei slujiri  care ne mangaie tristetile . Nu avem insa puterea de a fugi de aceasta lume care peste tot se baga mereu cu sila in vietile noastre, si chiar cand ajungem sa o uram suntem atrasi de ea pentru ca acolo patimile noastre, si fierea si ranchiuna nu mai   sunt atat de otravitoare, acestea transformandu-se doar intr-o apa tulbure, si  in care doar sperantele mai raman vi, ca niste bacterii ce supravietuiesc miraculos  intr-o  otrava . 

Rugaciunile noastre nu sunt decat niste pietre cu care aruncam in pomul lui Dumnezeu pentru a misca din acesta binele pe care-l vrem pentru noi, acel bine care nu este amestecat cu raul,  fara sa realizam de fapt ca  si atunci noi vatamam pe cel la care ne rugam cu inchipuirea si amagirea lipsita de iubire a unui drept al nostru pe care credem ca-l avem in orice timp si in orice imprejurari. Drept care se misca si se transforma in drepturi, multe si vrednice de rasplati la care visam intr-una cu obraznicie, si care ne ingrasa slava noastra desarta.

 Muritori intr-o tara stearpa cu o morala trandava ce ne ia puterea de a lupta cu obrazniciile si minciunile acestei lumi, ne adapostim sub intunericul tristetilor tacand alaturi de constiinta noastra adormita de mult, de zborul fara aripi al patimilor nascute in tulburare si nedumerire.

In lumea acesta numele OMULUI este NEDUMERITUL, cel care are la temelia sa imprastierea desarta si trecatoare a unei lumi plina de neorinduiala, care ne amageste insa,  cu folosul de a lucra la punerea acesteia intr-o ordine ce nu face parte din insusirile acesteia.  Si cu cat ne straduim mai mult, cu atat ne indepartam mai repede si mai mult de sufletul nostru, care este chiar cerul acestei minti din care noi nu caram decat bolovanii grei si impietriti ai  gandurilor. 

Uitam de noi si de sufletele noastre, uitam de  Dumnezeu si  de vesnicie, uitam cat de schimbatoare si amagitoare este lumea, si cadem in intunecarea unei rautati pe care cu greu mai  putem sa o luminam din starea jalnica in care ne aflam.

Zadarnic incercam sa cucerim aceasta lume, zadarnic incercam sa ne facem dreptate, asteptam prea multe de la vointa noastra si de la puterea pe care o dorim.

Lumea este cunoasterea neputintei noastre si  semnul mincinos ce ne desparte cu hotarare de lumina intelegerii simple a unei invieri inainte de moarte, numai ca aici ne incurcam si mai mult, ce sa inviem daca suntem vi? 

Traim aceasta viata asa cum ne pricepem fiecare dintre noi, uni cu noroc alti cu speranta doar, multi dintre noi  insa o facem ca si cand nu am avea altceva mai bun de facut, adica parca obligati, fara pasiune si fara bucurie.

 De fapt, noi suntem aceia care nu stim cum sa traim pentru a fi multumiti cu aceasta viata,…… aflati mereu in cumpana cu un suflet ce cauta locul cel mai sfant din noi, ne trezim departati de viata  pentru ca nu intelegem ca aceasta nu inseamna eficienta sau satisfactie  ci doar exercitiul unei iubiri care este singurul ce ne poate invata sa traim omeneste..

Pentru ca viata aceasta nu a inceput cu mine sau cu el ori cu tine, noi ne-am urcat din mers intr-o statie pe care am uitat-o deja si care nu ne mai intereseaza. Ignorand faptul ca acea statie este  locul unde vom ajunge din nou candva pentru a ne intreba despre viata noastra, si la ce a fost buna aceasta.

Ce cautam  in aceasta viata?

Multi dintre noi ar spune ca - O viata mai buna. 

Hmm…  cam ciudat sa cauti in aceasta viata o viata mai buna. Viata este una singura si toata este la fel, numai noi ne pacalim cu  particelele pe care le simtim la un moment dat din aceasta.

….nu stim cum sa traim, dar asta nu ne impiedica sa ne dam mari cunoscatori sau chiar specialisti, ca si cum am fi mai trait nu stiu cate vieti inainte si avem atata intelepciune incat putem sa alegem lucrurile cele mai bune pentru noi dintr-o experienta pe care din pacate insa nu o avem, sau  poate ca de fapt nu ne-o mai amintim.

Nu stiu daca Viata asta  se traieste singura sau o traim noi, nu stiu daca existenta noastra inseamna doar viata, cu siguranta insa lumina si intunericul fac parte impreuna din aceasta viata. SI suntem  in viata atunci cand putem respira lumina acesteia, si ramanem in aceasta chiar si apoi cand incetam si trecem prin intunericul ei pentru a ne trezi din nou respirand o alta lumina mai profunda.

… Viataaaa nu ne paraseste, noi insa niciodata nu suntem siguri, si ne repezim la ea de frica sa nu o pierdem, iar de multe ori o ascundem chiar de noi.

Aceasta viata imensa este cea  in care am aparut, chiar daca noi o strangem lacomi in ghemuri mici de ganduri si fapte numind-o doar a noastra, si plini de naivitate ne inchipuim ca viata aceasta nu este decat o suma a dorintelor noastre, care poate trece odata cu disparitia noastra din aceasta lume. 

Din pacate marea noastra greseala este ca noi confundam aceasta viata cu lumea in care traim, ca si cand aceasta insasi ar fi viata noastra.

Numai ca totul este o iluzie, noi nu putem trai in afara vietii, iar lumea aceasta este doar ceea ce noi am putut faptui din aceasta viata, si atat, iar intre noi fie vorba lumea nu este prea reusita.

Viata aceasta nu este  o simpla intrebare pe care sa ne-o punem singuri, viata aceasta este doar unicul raspuns al universului  la iubirea lui  Dumnezeu.Si acest raspuns se afla mereu in inimile noastre, si este atat de simplu sa-l daruim si noi! 

Daca Dumnezeu este iubire si iubirea este viata, in aceasta lume rece si trista inseamna ca am uitat demult sa primim si sa daruim din aceasta  macar putin pentru noi insine si pentru ceilalti!

Pentru ca Viata fara iubire, asezata in afara noastra sau in noi, ramane stearpa ca o flacara ce ne arde in loc sa ne transforme in lumina adusa de aceasta.  

  Balasa Gabriel

Ne place mult sa ne incredem in noi insine, si uneori chiar cind vedem oameni care traiesc greu, strangand fier vechi sau cersind, multi dintre noi ne gandim cu mandrie ca noi ne putem purta mai bine si singuri de grija, ca noi nu am ajuns in starea acestora, dar oare cat este de adevarat acest lucru.

Poate ca avem o locuinta buna, avem un salariu din care ne permitem sa cheltuim chiar mai mult decat ar fi necesar, si credem ca putem face multe lucruri cu puterea materiala de care dispunem, iar uneori chiar putem sa-i ajutam pe cei mai putin norocosi decit noi, insa din pacate nu vrem sa vedem slabiciunea sufleteasca in care suntem prinsi de comoditatea in care traim.  Putem avea toate lucrurile din lumea aceasta, numai ca valoarea lor adevavarata nu este decat cea pe care o putem simti cu sufletele noastre si nu cea mincinoasa pe care dorintele noastre incearca sa o mareasca cu pretuirea falsa a unei bunastari aparent linistitoare.

De prea multe ori faptele noastre vin mai ales din fricile pe care le avem si care se potrivesc cu aparentele acestei lumi, decat cu sufletele nostre uitate in colturile cele mai intunecate ale acestei luminoase ratiuni ce ne stapaneste.Suntem multi cei care nu am invatat inca adevarul singuratatii, pentru ca atunci cind trecem prin incercari grele sau depasim obstacole si ni se pare ca suntem singuri, de fapt adevarul sta in unitatea intregului din care vine sufletul nostru, si de acolo putem lua cu adevarat putere si pentru greutatile acestei vieti, si pentru forta de a usura greutatile celorlalti oameni.

Numai ca noi am pierdut de mult urmele inimii, si  incercam in mod ”genial” sa descoperim iubirea fata de aproapele nostru ca pe o inovatie sociala nemaipomenita, cind de fapt nu ar trebui decat sa ne intoarcem spre noi insine ascultindu-ne sufletul umbrit de prea multa lumina a cunoasterilor invatate pe de rost. 

 Balasa Gabriel

In adincul fiecaruia dintre noi exista ascunsa speranta unui bine care ne va scapa de toate durerile si relele si pacatele…si ne dorim o bucurie paradisiaca unde fiecare dintre noi sa ne luam dreptul de a cere totul de la acest bine la care de atita timp,  visam mereu.

De fapt noi nu suntem decat niste straini aflati mereu pe drumul mintii, asezat intre bine si rau, cautand obositi un  izvor al bucuriei  la care doar visam, acela de a ajunge in sfarsit  sa ne simtim „bine”.

Este adevarat ca uneori ne luam la bataie cu lumea intreaga si strigam peste toti si peste toate, ca noi vrem sa avem totul in aceasta viata. Si cind viata ne da tot raul si tot binele incepem sa ne plingem ca este prea mult si nu mai suportam, vrem inapoi la starea dinainte cind aveam linga noi doar speranta si nimic altceva.

 Inteligenta noastra nu este deloc rabdatoare pentru a vedea ca de fapt nimic in raul sau binele acestei vieti nu este vesnic, sau statornic, si ca totul se destrama dupa un timp mai scurt sau mai lung  oricat de mult ne-am purta noi de grija.

Din pacate dupa atitea mii de ani am ramas doar cu lucrurile, amagindu-ne cu o cunoastere iluzorie a acestora pentru a putea trai cu impresia unei vieti pe care singuri ne-o construim.

Da, noi suntem desteptii care ne invartim inca prin desertul acestei lumi, pentru ca nu suntem pregatiti  sa vedem in nevazutul ei intelepciunea unei rinduiri simple a singurului punct de sprijin care traieste in statornicie si nu se clatina.

Ce pacat ca nu stim sa ne intoarcem catre taria sufletului si a  bucuriei lui care ne asteapta rabdatoare sa ne vindece de raul si binele acestei lumi mereu trecatoare peste oameni.

Pentru ca binele si raul sunt acelasi lucru, pentru ca binele si raul sunt mereu doar depasirea punctului de echilibru pe care-l ratam, penduland mereu plini de importanta intre aceste extreme  umplute doar cu vorbe goale si pline de ceata ademenitoare a unei ratiuni ce doar pare ca o destrama, dar care de fapt nu face decat sa o pastreze, bine ancorata in logica si argumentele pe care le gasim peste tot in invataturile noastre.

Cat de ”mari” am fi sau cit de geniali, cit de ”mici” ne-am simti sau cit de neinsemnati, nu suntem toti decat nimic, un nimic care in sinea sa este tot nimic, dar care poate lasa lumina sa patrunda in el, sa-l strabata si astfel nimicul sa devina cu totul doar lumina, sau care dimpotriva se poate impotrivi acestei lumini, si intarindus-se nimicul in nimic sa incerce sa se inalte prin intunericul lui in aceasta lumina.

Priviti la noi, toti oamenii suntem ocupati, alergam, cautam, vrem mereu cite ceva, pentru ca toti ne simtim saraci, uni suntem saraci in lucrurile materiale pe care nu le avem si le dorim atit de mult, alti suntem saraci in firea noastra chiar daca avem bogatii materiale nemasurate, iar lipsa noastra  nu este  deloc reala, pentru ca de fapt nu viata trebuie sa ne dea ceva, ci noi suntem cei care trebuie sa daruim vietii lumina surpatoare a lucrurilor si ziditoare a sufletului nostru, mangaietoare lumina a spiritului care niciodata nu face pe desteapta cu noi, si mai ales care nu se plictiseste luminand in adincul nimicului din noi pe care fara nici o noima il intarim mereu.

Balasa Gabriel

Ati simtit vreodata iubirea fara ca aceasta sa fie agatata de vreo dorinta, oricit de frumoasa, spirituala, mareata sau de mica si perversa ar fi acea dorinta?

Iubirea- dorinta este aspectul cel mai cunoscut sub care noi oamenii incepem cautarile unei fericiri si sub care ne ingropam mai apoi resemnati ratarile, nu inainte insa de a le impodobi cu incintarea si vanitatea ce le fac sa luceasca, si de a ne lauda ca totusi am trait experiente care “ne-au imbogatit cunostintele si sentimentele si bla, bla….”.

Datorita acestei iubiri-dorinta noi oamenii ne casatorim, facem copii care vrem sa arate si sa se comporte numai cum am dori noi, alergam dupa sute de lucruri inutile pe care le cumparam, sau vindem minciuni frumos ambalate pentru a ne ascunde tulburarea, confuzia si indoiala.

 De fapt  construim si distrugem relatii tesand o pinza de paianjen in societatea in care traim si in care singurele victime prinse suntem noi, traind totusi cu speranta ca aceasta iubire-dorinta este veritabila.

 Dincolo insa de aceste vorbe, iubirea-dorinta nu este decat un mod simplu de a ne excita creierul cu ganduri nebunesti,  ea este ca  o lumina ale carei raze au plecat dar inca  nu au atins nimic .

Si totusi fiecare dintre noi a avut cel putin odata in viata un flash in care am simtit si o altfel de iubire, iubirea-profunda, pe care ne este aproape frica sa o si recunoastem.

Iubirea-profunda care nu se agata de nici o persoana si care vine mai degraba dintr-un tainic sentiment de implinire, liniste si impacare ce aduce cel mai mult si mai bine cu fericirea pe care o cautam.

Iubirea-profunda pe care am confundat-o de multe ori cu o stare plina de calm si in  care emotiile, sentimentele si gindurile noastre pot coexista intr-un mod atit de relaxant pentru persoana noastra, tocmai fiindca sunt scaldate de valurile limpezi ale unei intelepciuni relevate unde ajunge doar sa fim si atit, nimic mai mult, fara nici o zbatere, fara nici un efort, fara nici o fuga dupa nu stiu ce lucru sau realizare.

Gasiti aceasta iubire-profunda si traiti perfectiunea acelei clipe in care de fapt sunteti intregi si in care orice urma de polaritate a disparut si v-a facut sa uitati de orice femeie sau barbat.

 Dupa care incercati sa oferiti parfumul acesteia si celei/celui de linga voi, pentru ca este cel mai frumos dar pe care il puteti face, pina cind veti putea sa traiti impreuna perfectiunea unei astfel de clipe de iubire-profunda.

Balasa Gabriel