Gabriel Bălaşa

Inconsecventele logice aparute in prevederile legale sunt de natura sa duca nu numai la neintelegeri, dar si la confuzii si dezorientare in ceea ce priveste semnificatia si atitudinea unor activitati esentiale pentru un stat de drept. Acest lucru poate aduce o perceptie gresita a oamenilor cu privire la rolul si  functionarea institutiilor ca si la aplicarea prevederilor referitoare la acestea, iar o perceptie gresita este de cele mai multe ori efectul unei neincrederi bazate pe lipsa unui rationament logic.

 In cazul de fata, eu ma simt confuz in privinta denumirii de magistrat.

 Ce este magistratura, ne spune art.1 din Legea nr.303/2004 “Magistratura este activitatea judiciara desfasurata de judecatori in scopul infaptuirii justitiei si de procurori in scopul apararii intereselor generale ale societatii, a ordinii de drept, precum si a drepturilor si libertatilor cetatenilor. “

 Aceasta definitie ar trebui sa ne conduca in mod logic la faptul ca magistratura reprezinta o functie (potrivit DEX/- FÚNCTIE, functii, s.f. (si în forma functiune) 1. Activitate administrativã pe care o presteazã cineva în mod regulat si organizat într-o institutie, în schimbul unui salariu).

Nu va grabiti sa “aruncati cu pietre”, pentru ca functia de magistrat nu este o inventie a mea, ci este prevazuta in lege  in mod separat alaturi de functiile de procuror si judecator,asa cum se arata in art.102 alin.2 din Legea nr.303/2004 “Judecãtorii Înaltei Curti de Casatie si Justitie cãrora le-a expirat mandatul pentru care au fost numiti ori, dupã caz, sunt eliberati din motive neimputabile îsi pãstreazã gradul dobândit în ierarhie si pot ocupa o functie de judecãtor la Înalta Curte de Casatie si Justitie si pot reveni pe functia de magistrat detinutã anterior sau pe o altã functie de judecãtor ori procuror sau pot opta pentru intrarea în avocaturã sau notariat, fãrã examen.” .

Nu exista insa in nici o prevedere legala si nici o reglementare a functiei de magistrat in ceea ce priveste atributiile, functiile, sau autoritate ei, aceasta ramanand o simpla extindere discreta a functiilor de judecator si procuror intr-una singura, ce duce pina la urma la o absurditate constitutionala.

Si de aici nedumerirea mea care se trage de la faptul ca asa cum se arata in Legea nr.303/2004 (vezi art.5, art.34, art.73) si chiar prin definitia data magistraturii exista in mod clar doua  functii separate potrivit atributiilor diferite ce sunt exercitate, functia  de judecator si functia de procuror, iar simpla alaturare de acestea a unei activitati de magistratura si a unei functii de magistrat fara nici o definitie legala sau autoritate logica care sa lamureasca intelesul,scopul, atributiile si functionalitatea acesteia,  este de natura a aduce o subminare in ceea ce priveste insasi existenta unei gandiri juridice logice a celor care trebuie sa fie niste profesionisti ai rationamentelor juridice. Ce incredere crede-ti ca pot avea oamenii intr-o justitie si activitate judiciara care accepta o  confuzie ce nu se sinchiseste defel de standardele logice,  si care nu face decat sa submineze autoritatea unor institutii ale statului ce sunt in mod separat definite si reglementate chiar de catre Constitutie?Increderea-lipsa, acesta este raspunsul acestei exemplificari. 

Si totusi, este preferata absenta unei clarificari a acestei ambiguitati ce a fost creata doar pentru a sustine o denumire, acea de Consiliu Superior al Magistraturii, pentru ca daca este sa mergem la sursa care a dus la crearea unei asa zise “functii de magistrat” putem observa cu usurinta ca aceasta a fost “inventata” in mod fals doar pentru a sustine un rationament la fel de fals al unei simple denumiri, pentru ca in definitiv acest Consiliu Superior se putea numi foarte bine si Consiliul Superior al Judecatorilor si Procurorilor daca se dorea, desi dupa mine functiile total diferite ale acestora necesitau doua organisme separate.

Intrebarea pe care am pus-o nu tine decat de  o etica profesionala ce trebuie sa ne impinga sa aducem la lumina unei ratiuni logice tot ceea ce apare ca lipsit de logica  intr-un text de lege pentru ca acesta sa fie inteles si sa functioneze fara a crea alegeri gresite, si m-ar bucura daca aceasta ar gasi cat mai multe raspunsuri din partea juristilor.

 Deci, exista oare functia de magistrat ?

BG

In mod normal, justitia trebuie sa fie orientata spre valorile care o fac sa functioneze eficient si corect, valori ce reprezinta nivelul cel mai inalt ce poate fi obtinut intr-o societate. Iar valorile cele mai importante  pentru justitie sunt : dreptatea, ordinea, libertatea. Acestea nu au insa o ierarhie anume pentru ca alegerea uneia in dauna alteia nu ar putea duce deloc la o evolutie, ele trebuiesc sa fie mereu in echilibru pentru ca mijloacele pentru atingerea acestora sa nu aduca haosul in societate, iar acest echilibru nu numai ca este greu de atins dar este si mai greu de pastrat.

Pentru a ajunge la aceste valori nu este de ajuns insa numai o definire filosofica a lor, ci ar trebui sa identificam mai intai scopurile pe care trebuie sa le urmarim pentru a ajunge la aceste valori, scopuri care reprezinta al doilea nivel de sub aceste valori, si care se traduc prin urmarirea anumitor obiective, obiective ce pot fi atinse si pe care eu le-as desemna ca fiind echitatea, securitatea, proportionalitatea. Aceste doua niveluri sunt sustinute la randul lor in mod practic printr-un al treilea nivel, cel al mijloacelor folosite pentru atingerea scopurilor si angajarea valorilor pe care le dorim in justitie.

 Astazi in justitia romaneasca insa, toate aceste trei niveluri nu sunt despartite si clar delimitate, si nici macar nu stiu cum ar putea fi facut acest lucru si sa fie impiedicata astfel o interferare a lor la nivelul practicii justitiei, motiv pentru care de multe ori mijloacele pe care le folosim pentru atingerea unui scop, ne obliga sa renuntam la alt scop, fiind in imposibilitate sa impacam aceste mijloace cu toate  scopurile si valorile pe care ni le-am propune.

Plecind de la toate  acestea si incercand sa analizez doar o singura valoare, indraznesc sa spun ca standardul dreptatii nu-l reprezinta legea ci increderea pe care judecatorul care infaptuieste justitia poate sa o transmita oamenilor ca ei sunt   importanti, ca ei sunt ascultati si ca pentru toti ceilalti conteaza ceea ce ei spun, tocmai pentru ca justitia care se  face sa conteze si pentru ei.

Pe linga acestea nu putem sa uitam nici de faptul ca si judecatorii sunt oameni care apartin societatii in care traiesc, ca si ei pot avea dorinte de onoruri sau dregatorii, care aproape intotdeauna sunt la fel cu dorintele cele obisnuite care nasc patimile ce inlantuiesc inimile renuntand la largimea unei libertati a sufletului nostru. Impartialitatea care reprezinta una din cerintele esentiale pentru profilul unui judecator, nu poate sa elimine personalitatea judecatorului, iar lucrurile privite din aceasta perspectiva fac ca justitia sa se bazeze destul de mult pe convingerile judecatorului, convingeri ce sunt determinante pentru o argumentare rationala si juridica a solutiei, si care pina la urma constituie sursa responsabilitatii acestuia, care ia asupra sa sarcina de a hotari intr-un anume fel.

Legea ca si dreptatea nu lucreaza de la sine, nu este de ajuns sa spun un text de lege si automat se face dreptate, nu este de ajuns nici sa gasesti o argumentatie logica pentru aplicarea unor texte de lege pentru a face dreptate, pina cind nu crezi in dreptatea pe care ai facut-o pentru oamenii ce au venit in fata justitiei, si in acelasi timp sa respecti si libertatea si securitatea celorlalti.

Orice om care vine in fata justitiei, nu doreste doar sa auda un text de lege si sa obtina o hotarare cu caracter de autoritate in litigiul pe care-l are, el vrea mai mult decat atit, el doreste  ca problema lui sa conteze pentru cel care judeca cauza lui, pentru ca dreptatea nu este acolo unde este mintea ci acolo unde este inima, acolo sta dreptatea si de acolo sunt luate si gandurile ce sunt analizate, justificate si argumentate si de minte.

Am putea spune ca ceea ce este pamantul pentru plante, este sufletul pentru dreptate, este dreptatea pentru justitie, si este justitia pentru legiuitor, pentru ca dreptatea apartine inimii nu mintii, pentru ca numai inima este cea care poate cuprinde dintr-o data dreptatea in timp ce mintea nu o poate decat analiza pe bucatele mici de rationamente.

De aceea ar trebui sa luam aminte la asemanarea dintre justitie si viata, pentru ca de trait poti sa traiesti dar conteaza ce fel de viata traiesti, la fel si justitia, poti face justitie dar conteaza ce fel de justitie faci, o justitie din datorie pentru functia pe care o indeplinesti, sau o justitie in credinta ca oamenii conteaza, si ca mai ales hotararea pe care o dai trebuie sa conteze pe increderea lor in dreptate.
BG

Ce mica este improvizatia vietii pe care o traim. Ne nastem dintr-o dualitate si continuam aceasta viata a dualitatii incercand sa gasim posibilitatea unui punct de echilibru in care doar sa fim. Ne copiem uni pe alti si totusi clamam dreptul propriu de a alege fara sa vrem sa alegem  insa mereu ceva diferit, iar schimbarea si transformarea ne inspaimanta pentru ca ne dau posibilitatea de a vedea “cutia” in care am intrat si din care nu mai stim cum sa iesim.

De atita vreme in societatea romaneasca se vorbeste despre reforma ca ai fi tentat sa crezi ca aceasta a ajuns pe culmi nebanuite. Adevarul este insa ca de fapt noi nu am facut altceva decat niste simple “exercitii” de reforma unde mai mult ne-am folosit “muschii” decit spiritul, si intre toate acestea trebuie sa recunoastem ca prea multa gandire nu ne foloseste. Pentru ca fiecare simte nevoia sa vorbeasca despre reforma, o data pe zi sau la o saptamana ori la o luna. Numai ca a vorbi despre reforma nu inseamna ca stim ceva despre cum ar trebui sa fie facuta reforma aceasta ci mai ales ca ne place sa visam la rezultatele ideale ale acesteia. 

Cred ca pina nu demult ne-am aflat la un nivel intelectual al reformei unde am citit carti, reviste si orice alte scrieri despre reforme, am discutat despre aceasta pina aproape am ajuns sa fim satisfacuti de noi insine si de reforma la care am inceput sa ne pricepem. Am trecut pe urma la nivelul emotional al reformei, unde fiecare isi manifesta fricile sau  isi ascunde  temerile, si unde toti se pregatesc de lupta incurajandu- se singuri, desi inca nu ne-am identificat foarte bine adversarul, care spre surprinderea multora nu va fi cineva strain, ci chiar noi. Probabil ca acum ar trebuie sa  urmeze un nivel fizic al reformei, cind aceasta ne va trezi din “visarea” noastra si ne va pune in fata problema esentiala, si   anume faptul ca reforma trebuie facuta nu in abstract ci conectata la viata de zi cu zi, ca reforma trebuie sa tina cont si de grijile si de viata noastra, ca reforma trebuie sa permita tuturora sa manince, sa aiba unde locui, sa se poata relaxa si asa mai departe. Pentru ca reforma la nivelul fizic nu mai poate reprezenta doar un confort sau disconfort intelectual ci efecte concrete in viata fiecaruia dintre noi.

Nu stiu cum vor fi pasii urmatori ai reformei, dar sper ca acestia sa aduca in intelegerea noastra cunoasterea faptului ca reforma trebuie sa insemne alaturi de binele tau si binele celorlalti , pentru ca nu poti sa ai grija de ceilalti daca nu sti sa ai grija de tine, nu poti sa vrei binele celorlalti daca tu nu sti care este binele nici macar pentru tine.

La acest nivel fizic al reformei eu cred ca nu trebuie sa fim severi cu ceilalti si nici cu noi insine, trebuie sa acceptam ca suntem intr-un proces in care incercam sa descoperim varianta cea mai buna a unei schimbari ale carei consecinte le dorim mai ales la nivel spiritual, trebuie sa acceptam ca putem face alegeri gresite si ca avem dreptul sa mai alegem si a 2 oara si a 3 oara, trebuie sa cream reforma tocmai pentru ca avem probleme majore in societatea romaneasca pe care nu le-am rezolvat de foarte mult timp, si mai ales trebuie sa constientizam ca nu suntem perfecti si ca putem cere ajutorul  oricand celor care au trecut prin incercari similare cu ale noastre, fara sa ne fie frica sa fim noi insine , orice ar putea insemna acest lucru odata inceputa schimbarea,

Pentru ca reforma inseamna in primul rand sa poti lua decizii pentru tine si nu pentru ceilalti, inseamna sa fi creator si nu un simplu copiator, inseamna sa renunti la mastile si rolurile care ti se potrivesc si sa inveti din propriile greseli pentru a putea face alegeri mai bune schimband ceea ce nu mai merge cu ceea ce merge si se potriveste azi pentru tine si pentru toti ceilalti

BG

Cineva spunea ca RASPUNSUL  estea cea mai mare capcana a intelectualitatii. Oare ce semnificatie are insa raspunsul in justitie?

In pronuntarea unei hotararari, raspunsul este reprezentat de solutie. Dar raspunsul in sens general nu este altceva decat o limitare a cunoasterii, pentru ca importanta  este calitatea  indoielilor pe care le ai si care te pot duce catre un raspuns. De fapt indoiala este acel efort intelectual creativ pe care mintea  il poate valoriza , raspunsul nu este decat plictiseala noastra de aceasta indoiala si punctul pe care ne grabim sa-l punem acesteia atunci cind obosim si vrem sa ne odihnim, sau cind vrem doar ceva simplu, care sa nu ne solicite asa de mult.

Ceea ce lipseste din hotararile judecatoresti este tocmai aceasta calitate a indoielii unui judecator, pentru ca indoiala este singura care ne permite sa dezlegam marile probleme de drept, sa gandim cu ajutorul principiilor si in definitiv sa creem DREPTUL. Ne grabim sa dam un raspuns repede prin solutia pe care o alegem (admite, sau respinge) si uitam sa mai cautam dreptul din spatele acestor solutii, iar daca noi ca judecatori nu reusim sa vedem acest drept, atunci cu siguranta nici justitiabilul nu va reusi sa-l vada in admiterea sau respingerea unei cererii.

Justitia noastra este o justitie clasica care pare interesata doar de solutia ce trebuie sa o aleaga, ea nu se ingrijeste sa comenteze si sa pronunte dreptul care produce solutia respectiva, si pe urma ne mai miram de ce nu exista incredere in justitie.

 Nu practica unitara este solutia pentru crearea unei justitii moderne, a unei justitii vii in care sa poata curge realitatea asa de schimbatoare a vietilor noastre, pentru ca preocuparea stricta doar pentru solutii nu poate duce decat la un drept fara chip, fara sens, care in loc sa aduca echilibru va aduce nelinisti si nesiguranta, in timp ce o crestere a celor care se straduiesc sa gandeasca cu propria lor minte, a celor care aleg sa-si lamureasca propriile indoieli in privinta legilor si aplicarii acestora nu face decat sa creeze idei, sa schimbe moduri de a gandi, sa contribuie la cresterea calitatii in justitie, si in ultima instanta sa “spuna”dreptul, adica sa adapteze legile la conditiile concrete ale realitatii cotidiene, renuntind la o judecata procustiana a oamenilor dupa masura  legilor.

Si primii care ar trebui sa faca acest lucru sunt chiar judecatorii de la ICCJ, acestia ar trebui sa renunte la cultivarea unor solutii si sa aleaga calea unor indoieli autentice ce ne pot duce la crearea unui drept care sa reflecteze  viata si interiorul mecanismului social in care ne ducem existenta cotidiana. Pentru ca a fi JUDECATOR inseamna sa creezi dreptul, si nu doar sa executi legea, a fi JUDECATOR  inseamna sa poti sa construiesti o motivatie pentru increderea in actul de dreptate si nu doar sa te grabesti sa judeci si sa ”condamni”!

BG

Justitia are visuri  mari si realizari mici, pentru ca noi judecatorii inca nu am reusit sa ne descoperim propria profesie in care ne aflam, datorita faptului ca am ramas  inchisi in tiparele pe care le ducem constienti sau nu mai departe, refuzand cu obstinatie sa acceptam ca acestea pot fi schimbate.

Am pus un calculator in fata fiecarui judecator, am umplut sute de pagini cu activitati de formare profesionala, dar nu am realizat faptul ca nu putem crea o lume artificiala pentru judecatori, nu le putem cere acestora sa aleaga izolarea, sa se ascunda in spatele unor texte de legi, sa -i transformam in masini de  judecata intr-un mod calculat fara sa greseasca, pentru ca viata in care totusi traim este prin esenta ei plina de contradictii si intr-o continua schimbare dinamica ce nu vrea sa tina seama de rigiditatea unor texte.

Prin toate acestea nu am facut decat sa obtinem judecatori instrainati deseori de realitatile concrete traite de oamenii ce vin in fata lor, judecatori care nu au timp si voie sa se gandeasca la viitor, judecatori care nu se pot simti entuziasti si care nu au proiecte de viitor, pentru ca viitorul este de fapt la fel ca prezentul si prezentul la fel ca trecutul. Justitia a devenit seaca, rece si fara sa mai iubeasca arta de a gandi de fiecare data cu mintea ei problemele pe care trebuie sa le solutioneze, multumindu-se cu ceea ce au gandit altii, limitandu-se sa priveasca pasiv la texte sau practici care nu pot fi schimbate.Judecatorii string probleme de practica judiciara, ba chiar sunt obligati sa le caute,  si daca nu le gasesc  le inventeaza, pentru ca sa se poata stabili aceea “practica unitara”ce a devenit un scop in sine, la fel de gresit uneori ca orice mod de a impune un anumit lucru fara sa lase si posibilitatea stimularii unor adevarate discutii deschise ce pot aduce o dezvoltare a jurisprudentei si care ar reprezenta cu adevarat un ajutor pentru cei cu probleme.

Si in aceasta justitie, nici nu este de mirare ca nimeni dintre noi nu a gasit o modalitate de a construi din hotararile pe care le pronuntam idei stralucite care sa ajute Justitia sa progreseze, sa cistige o incredere pe care  nu a avut-o niciodata in mod deplin.

 Pentru ca Justitia adevarata nu se poate construi doar in lumea din afara noastra  fara a cuprinde  si a construi si  lumea care este cu adevarat justitia, adica ideile, proiectele, viziunile judecatorilor si tot ceea ce poate sa ne ajute, pe noi si pe ceilalti care sunt judecati de justitie.

BG

Politica care se face azi, si probabil care s-a facut dintotdeauna nu mi se pare a fi decat un reflex al egoismului uman prezentat insa ca fiind singurul loc de unde poate incepe  esenta altruismului, adica binele pentru cetateni - nimic mai mincinos. De fapt traim se pare intr-o epoca a minciunii, cind pina si adevarul il spunem imbracandu-l in haina unei minciuni. Iar despre minciuna si adevar in politica se pot spune foarte putine datorita faptului ca acestea aproape se confunda, bineinteles nu intr-un mod intentionat, ci intr-unul aproape “natural”. Si totusi, am putea gasi o oarecare diferenta  intre ele, care  consta doar in faptul ca minciuna politica este cea care nu se implineste acum in prezent si a carei existenta o tot mutam cit mai in viitor, pentru ca esenta acesteia consta tocmai in faptul ca nu poate fi verificata la momentul cind o spui, in timp ce adevarul politic poate fi verificabil exact atunci cind il pronunti, chiar daca nu are vreo mare utilitate,  si fara sa te intereseze grija vreunei trageri de timp.

 Politica nu este decat un nume pentru NIMIC, un nimic care este umflat de cuvintele exagerate si mincinoase si care se vrea de necuprins. Politica nu are nici o legatura cu prezentul nostru care a devenit din ce in ce mai mic pentru politicieni de orice culoare ar fi acestia, ci doar cu iluzia unui viitor proiectat peste o realitate de cele mai multe ori mizera si suferinda, ca un afis colorat ce acopera un zid vechi plin de gauri.

In politica de azi poti sa dormi, poti sa visezi, poti sa spui prosti, poti face orice, nu conteaza daca oamenii recunosc sau nu in politica o legatura cu intelepciunea de a ne descoperi un sens pentru viata comuna pe care o avem si pentru spiritualitatea de care dorim sa ne apropiem.

Politica pare mai mult un joc neserios, in care cei care o fac nu trebuie sa renunte la nimic pentru ca ei sunt cei care creeaza regulile, si din care noi nu mai intelegem nimic, pentru ca aceasta pierde orice urma de sens.

Politica nu pare sa fie mai mult decat o incercare de construire a unei constiinte artificiale in care regulile create se vor transformate in adevaruri sub amenintarea ca altfel va fi haos, haos strigat si tipat cit mai tare si strident in urechile noastre.

Nu de aceasta Politica insa,  cred ca au nevoie oamenii, cred ca mai repede acestia  ar dori o politica umana, mai putin galagioasa, pasnica, iubitoare pentru evolutia oamenilor oricat de simpli ar fi acestia, si mai ales o politica relaxata si usurata de “constipatia” unei pareri de sine umflate.

De aceea, tot ce as putea sa spun in favoarea politicii este ca:  imi iau LIBER DE POLITICA, si nu mai am chef sa ascult pe nimeni care vorbeste despre ea.

BG

De mult timp ma gandesc la raportul dintre litera legii si spiritul sau, si mi se pare ca avem parte de o metafora a legii ce isi are o existenta in sensul cel mai propriu al acesteia prin alegerea pe care deseori o facem in favoarea unui spirit al legii. Nimeni nu ne spune cind si cum trebuie sa cautam spiritul unei legi, uneori se arata ca o lege clara trebuie aplicata asa cum este si numai acolo unde lucrurile nu sunt clare trebuie sa cautam spiritul acesteia identificat cu o esenta a acesteia. Azi insa legile sunt destul de clare si totusi cautam spiritul acestora. De ce?

 Poate pentru ca dreptul apare ca fiind o perspectiva intriganta a legii, o incercare prin care se vrea aratat ca nu a fost inca spus totul despre drept prin lege. Daca ar fi sa analizam ce este legea, am putea spune ca  Legea este “cuvintul” care trebuie ascultat, respectat si a carui incalcare se pedepseste intr-un fel sau in altul, el transmite intotdeauna o comanda chiar daca uneori acea comanda mimeaza dreptul la alegere pe care-l lasa acest “cuvint”.

De fapt legea ne arata etica si morala ratata, reducind spiritul acestora la un simplu instrument al puterii ce doreste sa mimeze acest spirit tocmai prin “cuvintul” legii, iar observatia cea mai importanta mi se pare aceea ca mai inainte de lege a existat etica si morala chiar daca la un nivel primitiv, insa in clipa cind acestea sau diluat legea a devenit necesara, pentru ca viata ar fi capatat un “joc”asa de mare care pur si simplu ar fi dus la destramarea si in final la distrugerea ei.. Desigur ca  mai tot timpul ne folosim de cuvinte, de aceea si “cuvintul” legii este usor de strecurat printre vorbele pe care am ajuns  sa ne sprijinim intreaga viata.

Dar sa revenim la acest raport intre lege si spiritul sau, si sa trecem peste definitia lui ca fiind cautarea sensului dorit de legiuitor, pentru ca la o analiza logica aceasta nu ar rezista, tocmai avind in vedere absurdul acesteia, cum sa consideram ca legea este o “comanda”ce trebuie respectata, prin care legiuitorul doreste sa spuna clar ce anume doreste sa impuna, si totusi sa vi pe urma si sa spui ca sensul si dorinta legiuitorului a fost cu totul alta. Pentru ca nici un legiuitor nu doreste cel putin la nivel constient sa dea niste legi care sa fie doar parabole carora oamenii trebuie sa le ghiceasca sensul. Si atunci de unde vine acest raport, care este semnificatia lui, ce anume doreste sa ne arate acesta?

Parerea mea este ca acest raport trebuie privit cu totul altfel decit unul de la formal la esential. De exemplu litera legii reprezinta fixitatea unor comenzi care raspund dorintei legiuitorului de a impune anumite conduite, acestea sunt insa facute pentru oameni care trebuie sa le respecte, sa le” äsculte” si atunci cind acestia nu pot fi convinsi, trebuie pastrat ceva din lege, nu se poate ca oamenii sa vina si sa spuna: sunt niste legi proaste, jos cu ele, va dati seama ce ar insemna aceasta pentru putere. Si uite asa litera devine sursa pentru un spirit, un spirit al celor carora li se aplica legea si care o inteleg in primul rind prin efectele pe care aceasta le are asupra lor si nu doar printr/un concept teoretic si rational, un spirit care renunta la fixitate in favoarea unei largiri comode a regulilor ce trebuiesc respectate, care sa se potriveasca situatiilor cotidiene si reale in care oamenii traiesc. Acest spirit nu apartine insa cuvintului, el apartine acceptarii si asteptarii celor carora le este adresat, iar de aici a aparut si necesitatea Dreptului, pentru ca totusi trebuia ca tot o putere sa vina si sa spuna care este “spiritul”unei legi, si aceasta este puterea judecatoreasca, care nu apartine judecatorilor ci misiunii acestora de a mentine echilibrul intre oameni si intre acestia si creatiile lor institutionale.

De fapt spiritul unei legi nu este decat o metafora prin care incercam sa aducem  echilibru in aplicarea legii, sa pastram legitimitatea acesteia uneori chiar cu pretul negarii ei, pentru ca sunt cazuri cind legitimitatea aplicarii unei legi cere ca spiritul acesteia sa se indeparteze total de litera ei, spiritul legii nu este sensul ascuns al acesteia, ci este imitatia cea mai buna a unei legi care nu functioneaza, iar modelul acestei interpretari al spiritului unei legi este in primul rind conditionat de adevarul percepetiei sale de catre cei care trebuie sa o respecte. 

Pentru ca spiritul unei legi trebuie sa fie in primul rand recuperarea atit cit se poate a unei etici si moralitati normale, normalitate care nu se incadreaza intr-o valoare ideala ci doar intr-o realitate inerenta acestora si care deseori impune conditiile vietii in care traim. Daca spiritul legii  se trage in totalitate din valorizarea aplicarii ei raportate la acceptarea acesteia de catre cei care suporta si aplicarea legii, atunci am putea spune ca legea trebuie sa se spijine in afara de puterea statului si pe  justificarea legitimitatii acesteia prin gasirea unui spirit de aplicare echilibrata si spre binele celor carora li se aplica. Spiritul legii devine astfel mai mult decit o metafora a legii, el este chiar crearea unei alte reguli in interiorul unei legi cu intentia clara de a se legitima chiar conceptul de lege.

BG

Legea dupa mine, este un cuvint a carei incarcatura trebuie sa cuprinda pe langa conditionarile pe care le are, si semnificatia pe care oamenii i-o dau in aplicatia si manifestarea practica a acesteia in viata lor de toate zilele. Caracterul legii implacabil de neschimbat, al unui lucru care trebuie sa se intimple orice ar fi  fara ca nimeni si nimic sa i se poata opune, nu este unul real, si asta vedem azi foarte bine cind o lege nici nu apuca sa fie publicata ca se si schimba, iar aceasta usurinta in “facerea”si in “”conditionarea” oamenilor cu legi se simte si o traim din plin prin “respectul”pe care il avem noi romanii fata de lege. Daca ar fi sa fac pe avocatul apararii as spune totusi ca respectul nu tine doar de valorizarea proasta sau buna pe care noi o facem, el tine insa si de adevarata “valoare”care nu trebuie impusa pentru ca fiind adevarata o regasesti mereu in tine insuti. Legile care sunt insa devalorizate prin chiar filosofia crearii lor, este greu de crezut ca pot reprezenta cu adevarat valori ce pot sa fie respectate de oameni fara a fi impuse.

Daca ar fi dupa mine, legea ar trebui sa fie modalitatea perfecta prin care sa se ofere oamenilor nu cele mai bune conditii si circumstante, ci cel mai valoros sens al unei vieti care sa-i conduca pe acestia la o stare de bine generala ce cuprinde pe linga aspectul material si pe cel spiritual.

 In prezent insa, cred ca a trecut de mult ocazia ca Legea sa mai fie considerata o modalitate miraculoasa care printr-o respectare stricta si conditionala sa ne conduca la acea stare de bine. Si cu greu mai poate fi folosita  ca o schema de tratament care sa ne vindece daca ne ingitim ascultatori “hapurile”oferite de aceasta.

Legea de azi incearca sa pastreze acel caracter al compensatiei, prin care ti se cere sa renunti la ceva pentru a primi altceva, de cele mai multe ori insa aceasta renuntare este inutila pentru ca ceea ce primesti in schimb nu-ti doresti si nu ai la ce sa-l folosesti. Mult mai corect ar fi ca legea sa urmareasca un caracter al atractiei, care sa ne faca sa atragem in vietile noastre lucrurile bune pe care legile ar trebui sa ni le arate.

Daca insa, natura legilor este inteleasa gresit de catre cei care le fac atunci manifestarea lor nu poate sa conduca decat la nemultumiri . Acestia ar trebui sa stie in primul rand ca Legea ar trebui sa exprime in cel mai inalt grad, inainte de orice conditionare sau restrictionare, necesitatea manifestarii ei, necesitate care nu trebuie niciodata despartita de starea de bine a oamenilor, pentru care care trebuie creata si aplicata si care reprezinta insasi scopul real de a fi al unei Legi. Pentru ca, dupa mine:

-  Orice Lege care corespunde unei necesitati, este o lege a carei valoare se impune in primul rand prin rezolvarea esentiala a problemelor cu care oamenii se confrunta in viata de zi cu zi.

- O Lege care se doreste mai mult un obstacol decat un ajutor pentru oameni nu poate sa aiba legitimitate.

- O Lege care este data pentru situatii de exceptii si nu pentru reguli nu poate sa aiba niciodata o interpretare si o aplicare unitara.

- O Lege care este folosita doar ca un instrument de control nu poate sa castige respectul nimanui, ci poate doar sa-i invete pe oameni sa se prefaca.

- O Lege care nu se concentreaza pe o stare de bine la nivel general, ci doar pe sanctionari ale unor acte individuale, nu poate sa aduca niciodata o stare de bine in societatea unde functioneaza.

- O Lege care inlocuieste dreptul, chiar printr-o suprematie exprimata constitutional este departe de orice dreptate sau daca vreti sentiment de dreptate al celor carora li se aplica.

- Si nici o Lege nu poate controla toate circumstantele unei vieti dintr-un motiv foarte simplu, pentru ca intotdeauna vor apare circumstante noi care nu sunt controlate de nici o Lege aceasta fiind esenta de manifestare a vietii care nu poate fi controlata prin nici o Lege de nici un legiuitor.

Acestea sunt Legile, si de aceea intotdeauna deasupra lor trebuie sa stea DREPTUL.

- Iar DREPTUL  despre care foarte multi dintre noi vorbim nu este pina la urma decat o corelatie intre Lege - interpretarea si aplicarea ei - efectele acestei aplicari - si echilibrul, starea de bine care trebuie sa reprezinte scopul  oricarui DREPT pentru ca acesta sa fie cu adevarat o “valoare”.

BG

Incerc de ceva vreme sa ies din tiparele unui judecator care conteaza doar pe adevarul judiciar (a se citi adevarul relativ al legilor ce trebuiesc respectate neconditionat) si ma trezesc intrebandu-ma :

-De ce trebuie sa judec intr-un anumit fel si nu in altul?

- De ce trebuie sa tin cont de o lege chiar si atunci cind simt ca nu este dreapta?

- De ce trebuie sa-mi repet intr-una ca judecata mea este rationala, logica, si fara nici o emotie?

- De ce ma simt deseori nesigur pe judecata pe care o fac?

- De ce incerc mereu sa ma conving singur ca exista intotdeauna un spirit al legii care este mai presus de orice litera a acesteia?

- De ce sunt mereu sfasiat de neincrederea in dreptatea legilor, de indoiala ca judecata mea este intr-adevar cea dreapta?

Raspunsurile la aceste “de ce-uri” pot sa fie foarte diferite pentru fiecare dintre noi, nu ma pot insa abtine sa nu incerc sa sper, sa caut si poate sa gasesc un fir comun care sa ne explice perspectiva noastra asupra justitiei pe care o infaptuim zi de zi cu toate indoielile, gandurile si problemele pe care ni le facem in legatura cu aceasta profesie a noastra.

In primul rand cred ca trebuie sa acceptam faptul ca odata cu aceste intrebari noi putem renunta la un tipar care a creat un anumit automatism in profesia de judecator, automatismul unei dreptati al carei  standard este legea (si nu vorbesc de lege ca principiu, ci de legile concrete care se adopta zi de zi si pe care noi trebuie sa le aplicam zi de zi), automatism care actioneaza la un nivel profund nu numai in profesia noastra ci si la nivelul mentalitatii sociale si care iese la iveala sub diverse tipare ce se inscriu sub o oportunitate a condamnarilor tuturor lucrurilor ce nu-ti convin la un moment dat, dar pe care esti gata sa le uiti daca vezi ca acestea te afecteaza direct in interesul tau trezindu-ti un sentiment de injustitie pe care ti-l versi de obicei sub forma unor indicatii sau cerinte pe care le exprimi printr-o opinie sociala sau chiar politica.

Nu cred ca exista un raspuns acceptabil la toate intrebarile pe care mi le-am pus, dar poate exista un raspuns al fiecaruia in functie de rezonanta acestor intrebari in activitatea proprie de infaptuire a justitiei. Iar firul comun pe care eu as alege sa-l aduc in fata ar fi acela ca oricat am vrea noi sa nu vorbim despre emotii atunci cind judecam, sa ne pastram profesia doar intr-un mod “rece”de judecata, rational, logic, legal si chiar stintific daca se poate, nu putem sa nu recunoastem semnificatia emotiilor unui judecator. Stiu ca aceasta poate complica si mai mult lucrurile intr-o justitie aflata intr-o reforma ale carei rezultate doar se ghicesc in intentiile si proiectele celor care vorbesc despre ea, stiu ca acest lucru poate fi uimitor pentru uni si cumplit pentru alti, dar cred ca a sosit timpul sa nu mai ascundem dreptul doar dupa niste legi ale caror texte nu au uneori nimic de-a face cu vietile incurcate ale oamenilor ce se desfasoara sub privirile noastre, poate ca a venit vremea sa spunem ca dreptul inseamna pina la urma acel “sentiment de justitie” pe care oamenii il simt si il apreciaza, sentiment care alaturi de gindurile logice si rationale are intotdeauna o parte esentiala si subtila- “emotia”, ca un fel de energie neconventionala a societatii pe care oamenii trebuie sa o redescopere pentru a  putea iesi intr-un fel sau altul din automatismele unei gandiri ce i-au adus pina in acest punct din evolutia lor, si care nu este in nici un caz unul perfect. Emotia, daca vreti, este cea care asigura acea preeminenta a dreptului  pe care o instanta ca CEDO o aplica atit de natural si de eficient in judecarea unor cauze tocmai avind in vedere acest sentiment al justului in societate. 

Pentru mine cel putin, alegerea intre un automatism al dreptatii si un sentiment al justului, este incepind de azi putin mai clara.

BG

La noi nu conteaza cit de simpla sau de complicata este o propunere legislativa, pentru ca principala obsesie a noastra este sa vedem repede cit mai repede rezultatul sau  daca se poate imediat. Suntem de fapt obsedati de un fel de graba timpita care nu-si are rost, parca ne-ar fi frica ca nu ne mai ajunge timpul sau ca acesta este deja  pe sfarsite. Acest lucru ne-a privat insa intotdeauna de o calitate buna a proiectelor legislative si a legilor adoptate, la care s-a adaugat si aparentele pe care stim sa le ridicam noi Romanii in calea unor dezbateri reale in care sa se ia cu adevarat in seama si alte puncte de vedere, sau poate datorita cultuturii individuale pe care o avem si datorita careia fiecare se simte cel mai bun sau fiecare simte ca numai el are dreptate.

Si rezultatele pe care le avem datorita acestei grabe le vedem si le simtim noi aproape in fiecare zi in care judecam cauze pe baza unor legi deloc bune. De fapt dorinta noastra mare de a avea cit mai repede niste legi cu care sa ne mindrim si sa aratam ca ne preocupa reforma, ne-a facut sa imbratisam neconditionat o perspectiva cantitativa si sa renuntam neconditionat la o latura calitativa a reformelor legislative, iar acest lucru a fost observat foarte bine de occident (vedeti hotararile CEDO cu privire la inconsecventa si incoerenta legislativa) .

Nu ar fi mai bine oare  ca noi sa incepem a dezbate proiecte legislative serioase, fara graba, avind drept calitate rabdarea de a-i asculta pe toti cei care au o idee sau o propunere, pentru a ne mari sansele. De a contrapune acestei cantitati de legi ce nu au nici un pic de consideratie pentru    efectele concrete asupra vietii oamenilor, o calitate a acestora care sa aiba in vedere calitatea efectelor legislative concrete asupra oamenilor ce vor suporta consecintele acestora. Iar aceasta nu trebuie sa ne duca cu gindul ca inseamna sa facem mai putin sau sa tragem de timp, ci doar sa cautam mai mult perfectiunea, sa ne concentram mai mult pe detaliile carora daca    nu le acordam importanta se vor razbuna prin sute de probleme ce ne vor impiedica sa avem o eficienta asa cum ne-am dori-o de fapt. Poate ca a venit vremea sa ne oprim si sa spunem ca scopul principal ar  trebui sa fie cel al calitatii, pentru ca numai in acest fel putem spera si la o calitate a sistemului de justitie.

Si pentru a incepe o asemenea dezbatere, haide-ti sa discutam despre o reforma reala a sistemului judiciar care sa se ocupe de restructurarea institutionala reala a acesteia si nu numai a organelor de reprezentare. De fapt acest lucru a fost amintit si in strategia de reforma pe 2005-2007, insa s-a pierdut in cuprinsul acesteia prin luarea in considerare a altor directii de actiune. Numai o restructurare institutionala reala alaturi de o calitate a legilor  ar putea duce cu adevarat si la imbunatatirea actului de justitie,iar aceasta ar putea fi cuprinsa in viitoarea strategie de reforma a sistemului judiciar.

Concret propunerea mea de restructurare a sistemului judiciar cuprinde in primul rind

 1.desfiintarea Curtilor de Apel. Argumentul este clar nu avem nevoie de 3 cai de atac, nu avem nevoie de 16 Curti care sa stabileasca o practica divergenta in nenumarate cauze pentru ca apoi ICCJ sa incerce pe o cale indirecta, administrativa sa stabileasca o jurisprudenta unitara, si toate acestea fara a avea prea mari sanse de izbanda. Problema de personal se poate rezolva, ori prin acordarea unei posibilitati de iesire la pensie ori prin acordarea de posturi la celalte instante.

2. Stabilirea Judecatoriilor ca instante de fond  care sa judece majoritatea cauzelor, pentru cele de importanta redusa urmand a se acorda decat o cale de atac a unui recurs in legalitate, in timp ce pentru cele considerate mai importante sa se poata acorda si calea de atac a apelului si calea de atac a unui recurs in legalitate.

3. Stabilirea Tribunalelor in principal ca instante de apel, si in unele materii (ex.contencios admin) ca instante de fond, pentru sentintele pronuntate ca instante de fond urmind a se acorda decat calea unui recurs in legalitate.

4. Stabilirea ICCJ ca o adevarata curte de casatie care sa judece doar recursul in legalitate si care sa aiba in acest fel posibilitatea de a stabili intr-un mod elegant si sigur o jurisprudenta unitara si constanta la nivelul tuturor instantelor de judecata din Romania. Recursul in legalitate urmind sa aiba un filtru de admisibilitate care sa nu permita decit judecarea cauzelor care sunt recurate doar pentru motive de legalitate.

Eu cred ca posibilitatea de a schimba ceva in sistemul judiciar se gaseste nu la legislativ ci in puterea de a dezbate problemele intr-un mod real si fara graba care sa ne conduca pina la urma urmei la o concluzie cit mai aproape de perfectiune, si mai ales intr-o departare de o cultura individuala si o apropiere de o cultura colectiva in care sa ne simtim implicati cu totii, incepind de la propuneri, luarea deciziilor si suportarea efectelor, pina la increderea si solidaritatea acceptarii unei asemenea schimbari. 

Gabriel Balasa