Gabriel Bălaşa

Oare citi dintre noi nu sunt atit de destepti incit sa priceapa si sa inteleaga cum ar fi corect sa stea lucrurile, dar sfarsesc prin a sustine ceea ce este mai usor nu pentru ca ar crede in acestea ci doar pentru ca le este mai lesne sa se multumeasca sa declare ca sunt de acord, decat sa stea impotriva “curentului” si sa fie catalogati drept “Gica Contra”. Mai ales ca de cele mai multe ori aceasta <incadrare> nu te ajuta cu nimic, ci doar te marcheaza ca bun de neluat in seama.

 Nu vreau sa fiu un “Gica Contra”, chiar daca de multe ori asa sunt <luat>, imi asum insa riscul unor opinii, incercand sa semnalez atit lucrurile care pot fi puse in discutie cit si cele care merg prost.

Si vorbind iarasi despre LEGE, eu cred ca aceasta nu este decat o oglinda in care poti vedea cat de bine cunosc cei care adopta legile si chiar cei care le aplica, oamenii si societatea in general. Pentru ca azi, cu cit se adopta mai multe legi cu atit mai mult aceasta <oglinda> se abureste si da nastere atat la o confuzie exterioara cit si la una interioara. 

Scopul legii nu se mai poate vedea din pacate in aceasta <oglinda>, pentru ca acesta nu se poate rezuma doar la prescrierea unor reguli obligatorii, impunerera unei ordini sau pedepsirea oamenilor.

O lege buna inseamna in primul rand un scop bun(adica o oglinda curata), iar scopul acesteia cel mai important ramane manifestarea unor relatii normale intre oameni si o functionare corecta a societatii, prin obtinerea unei stari de bine pentru fiecare dintre noi cu speranta maxima a unei vieti fericite, in care sa fim multumiti de noi si de ceilalti.

Deocamdata legile pe care le avem s-au dovedit a fi un prost conductor, care ne despart de posibilitatea curgerii unei energii corecte atit prin  sistemul legislativ cit si prin cel juridic, si care mai mult le izoleaza pe acestea de increderea societatii in care traim. 

Cu legile pe care le avem in prezent societatea noasta pare ca a  pierdut cu totul controlul asupra unei functionari corecte si a ramas doar sa incerce sa se prefaca ca totul este in regula, bineinteles cu un rezultat dezastruos si cu o cheltuiala de energie care de cele mai multe ori sfarseste in neputinta .

 Din pacate nu vrem sa vedem ca o societate « cu picioarele intepenite »nu poate merge  prea departe, iar picioarele societatii noastre romanesti sunt legile destul de proaste in care si  dupa care aceasta functioneaza.

 Libertatea mea interioara eliberata de orice emotie sau rigiditate mentala, imi spune ca  LEGEA nu poate exista doar in sine si prin sine, pentru ca o lege astfel inteleasa care este despartita de elementul esential, si anume relatia, raportul ei cu realitatea, nu face decat sa nasca o perceptie gresita  si mai ales o aplicare la fel de eronata.

 Legea nu poate fi nici doar o constructie juridica abstracta care urmareste numai generarea unor efecte, pentru ca importanta legii trebuie sa o constituie insasi demersul de apropiere a obiectivelor generale ale societatii cu cele ale oamenilor din viata de zi cu zi traita de acestia.

Filozofia de la care ar trebui sa plece orice legiuitor atunci cind adopta o lege este aceea ca principiul il reprezinta nevoile societatii si mai ales intelegerea corecta a acestor nevoi si luarea lor in considerare la adoptarea oricaror legi, si  nu elementul de obligativitate, de impunere prin care obligi societatea sa se supuna acestora, pentru ca nu acestea din urma sunt cele care definesc cu adevarat legea ci, relatia ei cu nevoile oamenilor a caror rezolvare o constituie insasi acceptarea si respectarea legilor, ca facind parte din binele la care fiecare dintre noi aspiram.

 La fel cum folozofia de la care ar trebui sa plece orice judecator cind aplica o lege priveste aceleasi elemente, si trebuie sa mearga chiar mai departe prin sondarea profunzimii acesteia, renuntand  la superficialitatea unei aprecieri doar de suprafata, tocmai pentru a nu lasa acele nevoi ale oamenilor sa se scufunde sub <adancimile> uneori nebanuite  de catre legiuitor. 

Din pacate caracterul de generalitate al legilor nu garanteaza ca acestea sunt si folositoare oamenilor, iar orice manifestare a acestora face sa priveasca pina la <durere> sistemul, statul, societatea si pe fiecare om , asa cum lipsa  de coerenta a legilor, a devenit de mult un punct asupra caruia s-ar putea ajunge cel mai usor la un larg consens in societatea romaneasca.

Daca as fi un medic bun, atunci principala mea preocupare ar fi aceea de a cauta sa aflu unde este slabiciunea pentru a putea sa stiu apoi ce medicament sa prescriu, ca jurist sunt insa interesat  sa vad care este slabiciunea cea mai mare a sistemului de justitie, iar aceasta slabiciune este aceeasi pentru sistem ca si pentru stat in general, respectiv lipsa unor legi bune care sa plece de la un principiu al binelui pentru oameni. 

O lege intotdeauna disponibila, fara ostentatie si fara calcule, a carei eficienta sa provina din simplitatea cu care se doreste gasirea unui sens si a unui echilibru in societate si mai ales in vietile noastre.

Mie, imi place sa  cred ca un jurist nu trebuie sa fie doar o broasca testoasa inchisa intr-o carapace de legi,  pe care alti i-au construit-o si din care nu trebuie sa-si scoata capul, nici macar putin pentru a vedea incotro se indreapta. Pentru ca daca  cumva ne aflam pe marginea unei prapastii in care am putea cadea,  iluzia ca vom  fi aparati de niste legi pe care desi le cunoastem  slabiciunea preferam sa o ignoram, nu ne va salva si nici nu ne va ajuta sa ignoram durerea provocata de o astfel de cadere.

Iar daca legiuitorul este intelept si invata masura ARMONIEI, el poate face din lege paine pentru cei carora le este <foame> si sabie pentru cei carora depasesc orice <limite>, dar mai ales poate sa transforme societatea in OAMENI.

Balasa Gabriel 

Am trait putina vreme pe muntele singuratatii inimii mele, si datorita “aerului” rarefiat de liniste, vorbele mi-au inghetat in clipe  mari de gand, acum insa cind m-am indepartat de acesta incep parca sa simt atingerea clipelor marunte din cimpia cuvintelor si descopar iar placerea miscarii acestora, ca intr-un joc pe care nu l-am jucat niciodata pina la capat.

Si intrand in acest joc imi inchipui ca daca as fi un “JUDECATOR” cu adevarat ar trebui sa pot gasi drumul spre un consens al ideii de dreptate, pentru ca niciodata aceasta nu v a putea fundamenta o justitie care nu numai ca utilizeaza destul de rar acest cuvint, dar care nici nu face eforturi pentru a-l scoate din sfera unor simple notiuni si nici nu cauta sa-l umple de un continut asupra caruia sa existe o acceptare cit mai mare din partea tuturora.

Din pacate eu nu sunt un “JUDECATOR”, eu sunt doar un functionar care trebuie sa rezolve “conflictele” prin incadrarea  acestora in tiparele, uneori prea strimte si nefolositoare, ale unor legi si care foloseste dreptatea mai curand ca un fals argument pentru crearea unei aparente de obiectivitate, aparenta ce  devine uneori mai importanta decat insasi dreptul. Chiar daca nu sunt insa un “JUDECATOR” am pastrat  in mine visul unei dreptati, si mai ales dorinta de a o implini, pentru ca imi place sa cred ca as putea sa-i fac si pe alti sa zboare cu aripile mele.

Si de aici, de jos, din campia clipelor mele marunte, realizez ca am invatat la facultate, cum trebuie sa separ adevarul de adevarul judiciar, pe urma in instanta m-am vazut nevoit sa separ legea de spiritul ei, interesul reclamantului de interesul paratului, activitatea mea intreaga de  practica judiciara unitara  si nu de putine ori am ajuns chiar sa separ dreptatea de lege.

Din pacate insa niciodata in toate aceste separari nu cred ca au contat bunele intentii pe care le-am avut, pentru ca ceea ce a contat cu adevarat a fost doar aceasta “marcare” a separarii prin aplicarea de multe ori stricta a legii pentru a nu incalca principiul constitutional al “suprematiei legii”.

 Numai ca intr-un context limitat al “suprematiei legilor”  de multe ori se renunta la rolul activ al judecatorului care doar cauta sa gaseasca legea aplicabila spetei si nu sa spuna dreptul, sa-l creeze si sa perfectioneze astfel uneori legile pe care le aplica,  perfectionare ce consta de fapt in adaptarea lor la conditiile concrete in care sunt aplicate.

De fapt eu cred ca dreptul nu este legea, ci dreptul este ceea ce judecatorii proiecteaza cu ajutorul legilor asupra societatii, proiectie al carei continut nu poate fi decat dreptatea, pe care de multe ori oamenii  o simt ca pe un sentiment ce le echilibreaza fiecaruia balanta din pieptul lor, si in care pun pe o parte ceea ce este si pe cealalta parte ceea ce ar trebui sa fie.

Dreptul este viata acestor legi dupa ce ele sunt publicate, si aceasta este de fapt lucrul cel mai important, esenta si motivatia pentru care aceste legi exista, iar dreptul pe care judecatorii il spun nu duce la anihilarea lor ci din contra la o existenta cat mai indelungata si echilibrata cu viata oamenilor.

In justitie, vorbim de multe ori despre spiritul legilor si consideram gasirea acestuia ca pe o sarcina fundamentala , uitam insa de multe ori ca in fata legilor stau oameni adevarati
si ca trebuie sa incercam sa gasim si spiritul acestor oameni, sa-i intelegem cu toate gesturile lor normale sau anormale, cu toate faptele lor bune sau rele, cu toate emotiile lor traite sau doar inchise in frustari ce le depasesc propria capacitate de intelegere si de actiune.

Iar dincolo  de orice incercare de a fi un “JUDECATOR” , eu cred ca adevarata baza de putere a justitiei o reprezinta tocmai asezarea dreptului in contextul actual al vietii pe care o traim cu luarea in considerare mult mai evidenta a  “OMULUI”, tocmai pentru ca dreptatea face parte din dimensiunea spirituala a  acestuia, o dreptate care  nu este curajul de a spune altceva decat altii ci, doar lumina care te impaca cu ceilalti si caldura care-ti odihneste sufletul departe de orice separare a ta  de oameni si de tine insuti.

Balasa Gabriel

 “Statul se organizeaza potrivit principiului separatiei si echilibrului puterilor – legislativa, executiva si judecatoreasca – in cadrul democratiei constitutionale ”

Din aceasta fraza inscrisa in Constitutia Romaniei  eu extrag mai inainte de a privi spre definitia relationala a celor trei puteri, esenta statutului nostru, care este functionalitatea si utilitatea unei puteri privita insa in mod unitar si care trebuie sa reprezinte interesele poporului roman, tocmai pentru a se putea asigura ordinea si coerenta interna pentru un guvernamant bun si acceptat de oameni .

 Revenind la separatia si echilibrul celor trei puteri, nu pot decat sa observ ca in Romania accentul s-a pus mai intotdeauna pe separarea acestora si mai putin pe echilibrul dintre ele, probabil considerandu-se ca importanta este aceasta separare in timp ce echilbrul nu reprezinta decat un efect al acestei separari.

Dupa mine insa, echilibrul puterilor constitutionale nu este un simplu efect al separarii acestora, ci echilibrul este un element la fel de esential ca  si separarea, daca nu si mai important decat aceasta.

Mai mult, echilbrul reprezinta chiar elementul integrator ale celor trei puteri intr-un sistem functional care defineste sau ar trebui sa defineasca statul roman.

Numai ca la o analiza mai atenta, cele trei puteri constitutionale sunt doar doua:

 1) puterea politica constituita din executiv (presedinte+guvern) si legislativ ,

2) si justitia alcatuita din puterea judecatoreasca,

iar din aceasta relatie putem extrage faptul ca avem de-a face cu o putere majora – respectiv puterea politica si o putere minora apolitica prin esenta ei – respectiv puterea judecatoreasca, ceea ce face ca  un echilibru sa fie  destul de greu de obtinut, daca nu chiar temerar.

Si totusi echilibrul trebuie sa existe, oricat de grea ar parea sa fie atingerea acestuia, el trebuie sa intervina nu pentru ca este prevazut in constitutie ci mai ales pentru ca datorita acestuia, statul capata stabilitate si eficienta functionala.

Echilibrul constitutional nu trebuie sa fie neaparat doar rezultatul unui compromis, el chiar trebuie sa mentina o balanta printr-o distribuire egala a puterilor in vederea asigurarii unei stabilitati si ordini sociale in statul roman. 

 De aceea o incercare de explicare a naturii si a functionarii echilibrului constitutional ca o “balanta” de puteri cred ca ar putea sa ne ajute in evaluarea si aprecierea utilitatii acestuia in mecanismul constitutional al statului.  

In vremurile de azi, echilibrul nu mai este demult doar o simpla atitudine, din ce in ce mai mult acesta se transforma intr-o lupta  strategica  prin care sa se obtina un anumit control dupa care se poate accepta si un anumit echilibru care sa fie insa valorificat doar in favoarea unei anumite puteri.

 Un echilibru il poti realiza atit la un nivel inferior, asa cum poti sa realizezi un echilibru la un nivel superior, iar asemanarea dintre aceste echilibre este mult mai mica decit diferenta dintre acestea. 

In timp ce asemanarea lor se opreste la o anumita stabilitate pe care acestea o aduc, diferenta o fac situatiile care sunt stabilizate prin aceste echilibre, pentru ca una este sa stabilizezi o situatie de rahat in care toti se multumesc sa piarda cat mai putin, si alta este sa stabilizezi o situatie de exceptie in care toata lumea are de castigat.

 Diferenta intre un echilibru inferior si un echilibru superior  consta in faptul ca in echilibrul inferior totul pare sa se faca pentru ca lucrurile sa se pastreze asa cum sunt si pentru a nu se mai inrautati, in timp ce in echilibrul superior totul se face pentru ca lucrurile sa functioneze, iar aceasta diferenta este esentiala pentru ca noi sa intelegem prezentul nostru  in care ne batem cu fantomele trecutului si suntem bantuiti de grijile viitorului.

Din pacate chiar si echilibrul constitutional al celor trei puteri din statul roman este un echilibru inferior care se doreste obtinut prin actiunea fiecareia dintre puteri impotriva celorlalte, lucru ce duce mai mult la o lupta, iar echilibrul oricarei lupte nu poate fi decat unul inferior.

 Pentru ca orice lupta presupune o fortare, o presiune pe care o aplici nu pentru a crea un echilibru in primul rind, ci mai ales pentru a obtine un cit de mic avantaj in fata celorlalti.

Cu siguranta ca Romaniei ii lipseste azi o modalitate noua si corecta de obtinere a unui echilibru superior intre cele trei sau doua puteri constitutionale.

Un echilibru strategic al acestor puteri in stat trebuie sa presupuna in primul rind ca fiecare sa aiba o strategie de functionare proprie si care sa cuprinda un scop vizibil pentru celelalte puteri, tocmai pentru a le putea integra si a obtine un echilibru a carei principala caracteristica sa nu fie inghetarea si rigidizarea unor pozitii, ci mai degraba functionarea acestor puteri impreuna, printr-un factor echilibrator care sa faca statul roman sa functioneze asa cum vor romanii si in asentimentul asteptarilor pe care acestia le au de la cei care le guverneaza destinele intr-un fel sau altul.  

Din pacate sunt destule cazuri in care strategia declarata a unei puteri este una iar exercitiul acesteia este total diferit, sau cind una dintre puteri nu are nici o strategie si se multumeste doar cu strategiile facute de catre celelalte puteri sau chiar  cu declaratiile protectoare pe care acestea le fac.

 Si daca privim bine spre aceste puteri, vedem ca singura care se lasa dominata, ramane puterea judecatoreasca, care ca organism social ramane mai departe destul de apatica.

 Justitia pare in imposibilitate de a se acomoda statutului de putere minora, si convinsa ca acest statut  nu-i va permite niciodata obtinerea unui echilbru in raport cu puterea majora(puterea politica), incearca in  schimb sa devina o balanta de putere intre puterile politice prin potentarea neutralitatii sale, lucru care nu este in acord cu echilibrul prevazut de Constitutie.

Nu stiu daca justitia poate deveni cu adevarat o putere echilibratoare in mecanismul statal, observ insa ca “jocul” echilibrului de putere impinge de multe ori justitia in corzi, iar aceasta in loc sa atraga atentia asupra totalei lipse de echilibru intre puterile constitutionale, 

 incearca sa transfere aceasta presiunea spre gestionarea problemelor din sistem de catre judecatori.  Numai ca judecatorii luati individual nu pot sa gestioneze problemele din justitie,  si majoritatea dintre acestia se lasa marcati de acest esec al echilibrului care de fapt apartine sistemului si nu lor.

 Pentru ca un echilibru perfect nu se poate obtine decat prin colaborarea celor trei puteri constitutionale si nu prin presiuni exercitate de una asupra celorlalte, iar semnul  unui echilibru perfect este functionalitatea corecta a statului si a institutiilor acestuia.

Cautarea echilibrului puterilor constitutionale trebuie sa inceapa prin stabilirea si identificarea “punctului fix de echilibru” al statului roman,  si  care nu poate fi decat fericirea si prosperitatea poporului roman, iar de modul in care cele trei puteri constitutionale inteleg acest punct fix de echilibru depinde soarta noastra si a Romaniei.

Puterea judecatoreasca ar trebui sa arate ca un echilibru nu se poate obtine prin asezarea ei la mijloc intre celelalte doua puteri politice constitutionale, ci doar prin asezarea unei balante intre o putere politica si o putere apolitica, intre o putere al carei sens consta in a guverna si o putere al carei sens este doar acela de a veghea la siguranta si stabilitate relatiilor sociale dintre cetateni si dintre acestia si stat, si de a nu interveni decat in cazurile de exceptie, tocmai pentru ca siguranta si stabilitate ar trebui asigurate in primul rand prin guvernare de catre puterea politica . Pentru ca echilibrul poate insemna si folosirea puterilor constitutionale in acord cu scopul pentru care acestea au fost instituite,  fara a incerca depasirea limitelor trasate de catre Constitutie dar si fara a renunta la actiunile necesare care le revin potrivit legii fundamentale prin care au fost constituite. 

Prezentul ne arata insa ca atunci cind situatiile de exceptie devin regula, echilibrul se limiteaza doar la un calcul teoretic care nu poate sa indeplineasca niciodata rolul unui instrument de corectare al relatiilor dintr-un stat, si care potenteaza slabiciunea acestuia aducind prejudicii tuturora de la simpli cetateni la institutii.

Pentru ca esenta oricarui echilibru consta tocmai in posibilitatea de corectare a erorilor prin care puterile par sa se departeze de cadrul unui stat de drept.

Balasa Gabriel 

Recunosc ca nu sunt un specialist in drept constitutional, dar am o mare nelamurire pe care doresc sa v-o impartasesc:

– Din ce putere face parte Curtea Constitutionala ?

Pentru ca potrivit art.1 alin.4 din Constitutie se arata clar ca in statul roman exista 3 si doar 3 puteri :

– puterea legislativa

– puterea executiva

– puterea judecatoreasca

Or, Curtea Constitutionala nu  face parte din autoritatile publice prevazute de Titlul III din Constitutie, titlu care reglementeaza cele trei puteri constitutionale prevazute in art.1 din Constitutie, ci din Titlul V.

 Curtea Constitutionala care in mod gresit cred eu, este vazuta ca fiind apropiata de  puterea judecatoreasca nu face parte din aceasta putere, si acest lucru cred ca este simplu de vazut din Constitutia pe care o avem.

Atunci nu pot sa nu     ma      intreb, Curtea Constitutionala este o structura care se afla deasupra celor 3 puteri constitutionale si careia Constitutia i-a acordat de fapt intr-un mod indirect dreptul de a controla statul roman prin controlul ce-l  poate exercita asupra puterilor legislativa, executiva si judecatoreasca ?

Sau poate ca trebuie sa vedem cine numeste judecatorii de la Curtea Constitutionala pentru a vedea apoi  care dintre puterile constitutionale sunt cele reprezentate in aceasta Curte Constitutionala ?

Din pacate nu gasesc inca un raspuns clar la aceasta problema, raspuns care cred eu ca ar lamuri putin actele si  deciziile Curtii Constitutionale, precum si jocurile care se fac cu ajutorul acesteia.

Iar de aici incolo am putea sa ne intrebam daca avem intr-adevar nevoie de o asemenea Curte Constitutionala, sau daca nu cumva este nevoie de o reglementare mai clara in ceea ce priveste statutul acestei curti, statut care da pina la urma si sensul in care trebuie sa  functioneze   aceasta Curte Constitutionala.

Si  mai important decat cele aratate mai sus, cred eu ca este stabilirea unui principiu potrivit caruia orice putere trebuie sa aiba o limita, limita constituita in primul rind din conformitatea acesteia cu scopul si vointa societatii din care face parte, si care pina la urma trebuie sa legitimeze  exercitarea oricarei puteri constitutionale.

Balasa Gabriel

La bilantul instantei ,o colega se intreba :

– De ce trebuie sa intram cu 100 de dosare pe sedinta?

– Cum de  nu se mai maresc schemele de judecatori pentru ca sa putem judeca cu adevarat lipsiti de presiunea unor sedinte asa de mari?

– De ce nu avem legi mai clare care sa nu se contrazica intre ele?

……. lucru care  mi-a prilejuit ca de obicei cateva reflectii.

Astfel, de mult timp ma gandesc ca justitia a devenit mai mult o expresie publicitara prin care cei mai multi cauta obtinerea unei aprecieri personale. Toti se grabesc sa vorbeasca despre justitie, sa dea retete si sfaturi, multumindu-se doar cu recompensele unei qvasi-autoritati conferite tocmai de “atacarea” acestei probleme, foarte putini  dintre acestia sunt interesati insa cu adevarat de crearea unei justitii cu adevarat eficiente.

 Majoritatea dintre cei care vorbesc despre justitie se supraestimeaza si isi ascund lipsa unor obiective si principii  reale si valoroase sub masca unor opinii inflamate si exagerate.

Justitia a ajuns sa depinda astfel mai mult de aprobarile sau dezaprobarile acestor opinii lipsite de orice baza structurala si sa se indrepte mai mult spre o autoaprobare a unei conformitati de conjunctura cu aceste opinii.

Este adevarat ca nu avem inca o justitie care sa functioneze perfect, ca aceasta la fel ca orice activitate umana are si erori.

Nu stiu insa daca o justitie socializata care sa depinda atit de mult de imaginea pe care societatea o accepta despre ea, poate fi o justitie eficienta.

Asa cum nu stiu daca esential pentru justitie este presiunea sociala.

 Stiu insa ca justitia ar trebui sa se foloseasca de aceasta presiunea sociala pentru a arata modul defectuos de organizare si care face vulnerabila insasi functionarea justitiei privita ca mecanism social.

La fel cum cred,  ca esenta justitiei depinde de un model motivational pe care aceasta trebuie sa-l stabileasca si sa si-l insuseasca.

Iar esential pentru functionarea unei justitii eficiente este existenta unei politici de justitie care sa fie facuta in primul rand de catre Puterea Judecatoreasca si nu doar de oamenii politici.

Tocmai din cauza faptului ca nimic nu poate bloca mai mult functionarea justitiei decat o politica a  justitiei care este facuta doar de guvern, parlament si presedinte, cu excluderea Puterii Judecatoresti, in timp ce acesteia din urma ii ramane doar responsabilitatea pentru aplicarea acestor politici cu care de  multe ori nu numai ca nu  este de acord , dar nici macar nu le intelege.

Problema mare in aceste relatii este ca Puterea Judecatoreasca nu prea exista, aceasta putere care este prevazuta in Constitutie se reduce la un CSM rigidizat intr-un nivel administrativ, la o Inalta Curte de Justitie si Casatie blocata de imposibilitatea constituirii unei practici judiciare unitare, si la instantele judecatoresti care nu au absolut nici o putere, in afara aceleia de a se pronunta in cazurile concrete pe care le judeca.

Puterea judecatoreasca  nu are la indemana nici macar instrumentul unei initiative legislative in ceea ce priveste organizarea si functionarea justitiei, iar la multe din aceste legi nu a fost nici macar consultata de forma.

Dupa mine, acordarea unei initiative legislative in materia organizarii si functionarii justitiei ar putea sa stea la baza unei fundamentari a responsabilitatii Puterii Judecatoresti, iar acest lucru ar duce si la eficientizarea unei politici a justitiei ale carei efecte ar fi simtite in primul rand de justitiabili.

Si mai trist decat lipsa posibilitatii unei politici a justitiei proprii, mi se pare faptul ca aceasta Putere Judecatoreasca nu are o filosofie a sa, care sa o orienteze spre modele motivationale si comportamentale ce pot crea la randul lor standarde interioare acestei profesii si care sa conduca apoi la responsabilitatea propriului sistem de valori.

“Fragilitatea” actualei inflatii legislative in domeniul organizarii justitiei nu face decat sa mimeze ipocrit importanta pe care uni par sa o acorde justitiei, iar opiniile acestora din ce in ce mai elaborate sunt greu de combatut de catre o putere judecatoreasca care este discreditata nu atat din cauza propriei sale ineficiente ci mai mult de catre functionarea datorata unei proaste organizari ce nu-i apartine.

Politica Justitiei trebuie facuta in primul rand de Puterea Judecatoreasca, acesta este raspunsul la intrebarile pe care si le punea colega mea, intrebari pe care mi le-am pus si eu si pe care sunt convins si le-au pus multi alti.

Balasa Gabriel

Stiu ca s-a vorbit si se vorbeste mult despre reforma in Romania, stiu ca de multe ori cei care vorbesc despre aceasta nu urmaresc decat sa spuna ceva interesant, la fel cum stiu ca nu este greu sa faci  azi o schimbare in numele unei reforme, greu este insa sa nu o regreti maine.

 De aceea, fara a judeca daca o reforma este corecta sau nu, daca exista modele mai bune sau mai putin bune, as vrea sa incerc acum, doar sa ma intreb cu sinceritate :

 – Ce  este aceasta reforma?

Reforma poate fi profunda dar nu poate fi permanenta, pentru ca reforma nu dureaza decat o singura clipa, ea are loc in momentul in care alegi sa nu te mai cramponezi de obisnuinte si te detasezi de acestea alegand normalitatea indiferent de disconfortul  renuntarii la cunostintele  pe care le-ai acumulat.

Reforma inseamna sa realizezi ca schimbarea  nu este nici buna nici rea, ca ea inseamna in primul rand neutralizarea mecanismelor care s-au blocat, sau care incep sa dizolve orice posibilitate de realizare a normalitatii.

Reforma inseamna constientizarea potentialului de care dispunem, ea nu trebuie sa ne ofere solutii sau dogme ci, doar sa ne poata asigura functionarea organismului social  inlauntrul caruia ne cream fiecare destinele individuale.

Reforma nu inseamna acoperirea unor pagini sau a unor vieti cu o groaza de cuvinte sub care sa ne incalzim “fericiti” sufocantele noastre mandrii, si sub care sa ingropam  impacati orice incercare de schimbare adevarata.

Reforma este in schimb cea care face sa curga din nou viata aceasta trecatoare, scapandu-ne de constipatia unei inteligente lacome si doritoare doar sa discute despre virtuti si nu sa le traiasca.

Reforma nu poate fi construita pe opinii sau pareri, oricat de majoritare ar fi acestea, pentru ca reforma nu se poate face cu simpla ridicare a acestor opinii la rangul de reguli, norme sau chiar legi, fara ca acestea sa fie asezate dincolo de orizontul limitat al unei supravietuiri prin automatisme.

 Pentru ca orice reforma inseamna sa incerci si sa poti vedea dincolo de aparentele standardizate ale unei realitati lipsite de esenta unor valori concrete.

Orice reforma inseamna  sa incerci si sa poti obtine  satisfactie pentru o existenta libera in spirit si acceptabila in plan material.

Orice reforma incepe mai intai cu o renuntare, si orice renuntare nu reprezinta decat un instrument de care te poti folosi pentru a invata sa accepti lucruri mai bune, si nu un scop in sine.

Orice reforma inseamna curajul de accepta noul, chiar daca la inceput ne lipseste o tehnica adecvata pentru acesta, intrucit de multe ori ne ajunge doar faptul ca ne-am dat seama ca suntem capabili de aceasta. 

Reforma nu trebuie sa fie o sperietoare, pentru ca reformele se petrec cateodata si fara sa ne dam seama, ca atunci cind are loc doar  o schimbare mica in interiorul nostru si care ne da senzatia ca totul ramane la fel, desi   aceste lucruri marunte duc uneori subtil la  o rasturnare de situatie radicala.

Si indiferent daca ne-am mintit sau am incercat sa spunem adevarul, indiferent daca am inteles sau nu, indiferent daca am fost tulburati sau incurcati de REFORME, trebuie sa intelegem ca atunci cind in interiorul nostru ceva se schimba,  acel ceva poate schimba la randul sau intreaga lume.

Pentru ca nu legile pot schimba o tara, un popor, sau oamenii, ci doar idealurile si credinta in acestea, iar orice reforma fara un ideal nu este decat o minciuna ce nu are valoare si care mai ales nu poate crea modele.

Daca privim justitia si puterea judecatoreasca vedem ca acestea  nu au putut gasi modelul unei reforme care sa aduca echilibru si incredere in societatea romaneasca, ramanand incremenita intr-o « suprematie a legilor », unde dreptul apare mai mult ca un suspin romantic si retoric al celor flamanzi de dreptate.

Poate ca este timpul sa vedem ca pretentia unei durabilitati absolute si aplicabilitati generale transforma de multe ori legea intr-o statuie rigida si care nu poate fi facuta sa se miste spre problemele concrete ale oamenilor daca nu ar exista « magia dreptului ».

Poate ca este timpul sa vedem ca « nebunia legislativa » de azi nu este decit un semn clar al unei lipse a dreptului autentic, drept, pe care modificarile legislative aproape zilnice incearca iluzoriu sa-l suplineasca.

Poate ca este momentul sa recunoastem ca legile sunt importante, dar ele nu sunt decit niste simple pietre, in timp ce dreptul este insasi templul pe care-l putem construi cu ajutorul acestora si la care adaugam si  dreptatea, morala si corectitudinea.

Legea poate fi semnul de la care justitia incepe, dreptul insa este drumul pe care noi il putem face de la semnul unei legi mai departe de aceasta pastrand o traiectorie ideala a justitiei, in orice situatie.

O lege fara drept poate fi legala, dar aceasta legalitate nu poate niciodata sa ne indrepte spre un ideal, acest lucru il poate face doar dreptul care este un ansamblu  functional alcatuit din legi, jurisprudenta, morala si dreptate.

De aceea reforma justitiei ar trebui sa inceapa dupa mine cu o simpla declaratie, cea a recunoasterii « suprematiei dreptului » inlocuind astfel acea « suprematie a legii » carei ii lipseste  calitate  dreptului de a fi mereu actual.

Pentru ca reforma nu trebuie sa fie doar un mod artificial de a schimba, astfel incit sa nu fi nevoit sa o experimentezi, reforma trebuie  sa fie un simbol perfect al evolutiei.

Asa ca nu va lasati inselati de orice schimbari, mai bine priviti direct la inceputul drumului unei reforme care este in acelasi timp si idealul ei.

Balasa Gabriel

Facatorii de legi sunt  si ei oameni supusi greselii, iar legile pe care  le fac nu pot fi perfecte. Aceste legi trebuie sa fie insa concepute a functiona pe perioade atit de lungi , in asa fel incat sa fie imposibil sa sti daca ele vor ajuta anumiti oameni mai degraba decat  pe altii.

Realitatea de azi insa ne arata ca legile noastre sunt totalmente lipsite de orice impartialitate.

Iar aceasta lipsa de impartialitate a legilor cred ca este cauza principala a crizei politice, sociale si chiar judiciare prin care trece Romania azi.

Pentru ca legiuitorul nostru foloseste in mod discretionar si fara discernamint puterea de a face legi, intervenind ad hoc pentru azi, maine sau poimaine, pentru mine, pentru tine sau pentru el, incercand sa dirijeze o activitate curenta de zi cu zi a societatii si rapindu-le astfel indivizilor posibilitatea de a-si trai liberi viata, tocmai pentru ca-i  lipsesc de posibilitatea de a prevedea cu o anumita certitudine modul cum “puterea”isi va folosi forta de elaborare a legilor si de constrangere.

Legile noastre actuale par sa depinda mai mult de imprejurarile de moment decat de stabilirea unor reguli generale fixate independent de circumstantele concrete, si astfel renunta la autenticitatatea lor pentru a se transforma in simple “ordine” rigide ce nu lasa loc nici unei alte posibilitati de libertate a indivizilor.

Impartialitatea legiuitorului nu inseamna ca acesta sa nu stie cu ce scop face legile, si cum vor actiona acestea.

 Impartialitatea legiuitorului trebuie insa sa fie acea nepartinire a tuturor oamenilor in fata unei legi, si mai ales lipsa de privilegiere a unor anumiti indivizi  fata de altii.

 Impartialitatea este aceea care presupune ca legiuitorul nu va sti cu anticipatie cui ii vor folosi legile, in timp ce lipsa de impartialitate presupune in mod clar si fara echivoc alegerea unor interese particulare ale unor anumiti indivizi particulari, creindu-le acestora un avantaj, sau mai bine zis lipsa de impartialitate se manifesta in acele legi facute expres pentru cineva anume.

Lipsa de impartialitate a legilor, este acea renuntare la caracterul general al acestora care poate fi de folos oricarui individ in urmarirea unor scopuri variate, si adoptarea unui caracter strict particular cu restringerea fireasca a ariei lor de aplicare in favoarea unor situatii concrete si scopuri particulare.

Avem nevoie de aceasta impartialitate a legilor in societatea romaneasca, asa cum avem nevoie sa stim ca nu tot  ceea ce nu este prevazut de lege este nelegal. De fapt nu putem sa incadram strict viata noastra intr-o legalitate stramta fara sa renuntam la principiile si valorile noastre. Iar legile noastre sunt atit de tocite de modificarile aproape zilnice incat forta lor mai sta doar in constrangere si nu in idealurile unor drepturi sau libertati spre care sa ne deschida drumul.Legiuitorul roman a devenit un carpaci care pune petice si la “hainele”noi, modificand legile intr-o dementa aproape senila.

El a renuntat la a fi un vizionar, un creator de modele prin care sa conduca indivizii si societatea spre fericire, si se multumeste doar sa faca pe administratorul unui “ospiciu” in care el este primul si cel mai mare nebun, si Doamne, cit de tare se mai bucura uni de aceasta nebunie in fiecare clipa pe care o traiesc !

Balasa Gabriel

Profesia de judecator cere timp si staruinta, si mai apoi rabdare pentru  a indura oboseala si stresul rezultate din greutatea luarii unei hotararii prin care el pretinde oamenilor si societatii sa urmeze un anume sens, sens pe care trebuie sa-l justifice atit pentru el cit mai ales pentru ceilalti. Aceasta profesie mai cere ca toata viata unui judecator sa fie echilibrata, astfel ca in greutatile cu care acesta se lupta sa-si cumpaneasca bine puterea de a razbi in cele bune si drepte.Numai ca uneori este greu sa ajungi la un echilibru in viata profesionala fara a trece printr-un echilibru al vietii personale, si nici usor nu este sa depui mereu eforturi bine masurate pentru fiece lucru fara sa sporesti sau sa micsorezi nimic peste masura si sa-ti pastrezi astfel o alcatuire armonioasa a vietii .

Pentru ca un judecator trebuie sa-si gaseasca singur drumul spre intelepciune, plecind de la realitatea in care exista si in care judeca, si mergind spre apropierea de idealurile societatii pe care o slujeste prin profesia pe care o practica.

 Intelepciunea judecatorului nu este o norma juridica,  ea poate fi insa descoperita prin atingerea unei aceleiasi lumini in mintea si sufletul sau, o lumina ce reprezinta un imperativ categoric spiritual al unui ideal in viata si nu doar al unei finalitati a judecatii pe care acesta o face.

 Intelepciunea unui judecator trebuie sa treaca peste greutatea ce o intampina in intelegerea a ceea ce este ascuns cu stiinta sau cu nestiinta in cele aratate si prezentate de parti pentru folosul castigarii  unei “dreptati personale”,  care nu se vad la o simpla” privire sau citire” a acestora, si fara de care nu se poate ajunge la o judecata cu adevarat dreapta.

Intelepciunea unui judecator trebuie sa masoare cu grija fara a spori sau micsora drepturile sau obligatiile vreunei parti si sa duca astfel la departarea oricarui echilibru in judecata pe care o face, pentru ca adevarata dreptate nu poate sta decat in echilibru si niciodata in dezechilibru, oricat de cautat sau acceptat ar fi acesta de catre oameni sau societate la un moment dat.

Intelepciunea unui judecator trebuie sa pastreze acest echilibru indreptindu-se spre o neluare aminte la tot ceea ce priveste propriile ganduri, sentimente si emotii, tocmai pentru a pastra toata grija si toata puterea pentru implinirea unei judecati corecte.

Intelepciunea unui judecator mai are nevoie si de o largime a mintii si inimii , in care sa incapa si cele obisnuite si cele neobisnuite ,  pentru a nu judeca un gand sau un adevar ce-i apartine lui, mai inainte de asezarea unei drepte judecati in procesele  celor ce simt trebuinta unei dreptati.

Intelepciunea unui judecator trebuie sa aiba puterea de a asculta si de a incerca sa inteleaga si lucrurile care nu-i plac sau nu-i convin, pentru a nu-si pierde echilibrul cu indoiala ca tot ceea ce face este in zadar.

Intelepciunea unui judecator cere nedejde si credinta in idealul unui echilibru al societatii, si in desavarsirea acesteia prin ridicarea si echilibrarea greutatilor pe care le intalneste in drumul oamenilor spre drepturile lor.

Intelepciunea unui judecator are nevoie si de liniste, pentru ca aceasta ii da puterea pentru osteneala oricarei judecati desprinse din lupta partilor, fara a mai ingadui ca judecatorul sa fie tulburat de lucrurile personale din afara procesului, si care exista in mod obisnuit in viata sa ca si intr-a fiecarui om.

Intelepciunea unui judecator mai cuprinde inlauntrul sau si putin har, adica acea lumina din sufletul sau care-i apare uneori si pe chip, lumina care arunca umbra nedreptatii si descopera adevarul din relatiile si raporturile asa de incurcate ale oamenilor, lumina care este o miscare spre intelegerea deplina a acestora, o intelegere fara condamnare, o intelegere desavarsita ce vine din iubirea pentru om.

Si cum am putea sa ne silim spre aceasta intelepciune? _ decat numai incepind mai intai cu fuga de o imprastiere a mintii spre nevoile noastre, si de cautare a acelei Intelepciunii care  incepe odata cu intoarcerea spre noi insine pentru a intelege slabiciunile celor pe care-i judecam si puterea apropierii de echilbrul spre care ne indreptam.

Balasa Gabriel

Avem un model in ceea ce priveste legile de organizare a justitiei care este deja consacrat indiferent de judecatile pe care uni sau altii le putem face asupra acestuia. Stim de asemenea ca cea mai cunoscuta metoda de schimbare a unui model este conflictul care functioneaza prin confruntarea unor idei opuse, aceasta insa poate genera o rigidizare a modelului existent care poate fi o frana in calea oricarei schimbari. De aceea eu propun sa incercam un mod nou de schimbare a modelului, care nu se face printr-un alt model din exterior, ci doar prin rearanjarea interna a informatiilor disponibile in modelul existent, restructurare care poate duce prin ea insasi la aparitia unui alt model.

Avem astfel lucruri care sunt blocate in vechile modele, si putem sa luam aceste lucruri pe care sa incercam sa le combinam  intr-o varianta noua a modelului.

 Eu nu sustin ca actualul model privind legile de organizare a justitiei este gresit dar nici perfect,  sustin insa ca nu trebuie sa acceptam pur si simplu o rigiditate aroganta a acestuia, si mai ales ca putem si avem dreptul sa incercam sa producem si alte modele alternative, pentru ca aceste legi nu reprezinta un scop in sine ci ele sunt importante prin efectul lor asupra justitiei si asupra societatii romanesti.

 Intrebarea pe care mi-am pus-o si pe care v-o pun si dvs. este:

 -chiar trebuie sa consideram ca modelul actual al legilor de organizare a justitiei este singurul model convenabil si posibil? 

Atunci de ce  este considerata, chiar de CSM,  necesara o modificare a legilor de organizare a justitiei daca prin aceasta nu se incearca indreptarea sistemului de justitie intr-o directie noua si utila obtinerii unei solutii optime?

Raspunsul meu este ca modelul existent nu prea mai functioneaza si indirect se cauta o imbunatatire a acestuia, dar nu pe calea unei restructurari ci mai degraba pe calea adaugarii unor elemente care nu fac decat sa  rigidizeze modelul existent, ceea ce imi pare impotriva oricarei logici de modificare sau schimbare, care a fost acceptata cel putin la nivel declarativ de CSM.

Sa luam Legea privind organizarea judiciara, si vom vedea ca nici o prevedere constitutionala nu  justifica si nu impune o obligatie a unei reglementari comune a organizarii puterii judecatoresti si a organizarii activitatii procurorilor, ba mai degraba se impunea o tratare separata a acestora doua. De aceea propunerea mea este  sa modificam legea privind organizarea judiciara, prin realizarea a doua legi separate, – o  Lege privind organizarea puterii judecatoresti, si – o alta lege privind organizarea activitatii Ministerului Public, lucru perfect realizabil si care s-ar constitui intr-o directie noua aplicata justitiei din Romania. Sunt lucruri care creaza confuzie in aceasta lege, pentru ca nu putem continua la nesfarsit sa spunem cetatenilor ca judecatorul este un fel de procuror si procurorul este un fel de judecator, ca nu exista de fapt nici o diferenta intre acestia, ca activitatea lor nu este diferita, nu, toate acestea sunt lucruri neadevarate, si din fericire le vedem noi si ceilalti din ce in ce cu mai multa evidenta avind la dispozitie numeroasele informatii ce ne vin de pe plan extern. Este de fapt o situatie din care trebuie sa iesim, si putem face acest lucru destul de simplu doar printr-o restructurare a modelului existent. 

In aceasta lege de organizare a puterii judecatoresti care se va referi doar la puterea judecatoreasca, putem sublinia in plus fata de prevederile existente ca :

– ” Justitia se realizeaza de cãtre judecãtori prin instantele judecatoresti”   

– “ Justitia se infaptuieste in numele legii având la bazã principiul supremaþiei dreptului”

– stabilirea ca “Adunarea generalã a judecatorilor este un organ permanent “situatie care este in fapt incomplet prevazuta chiar si de actuala lege.

Separat putind realiza o lege de organizare a activitatii Ministerului Public.

Si in ceea ce priveste Legea privind statutul judecatorilor si procurorilor lucrurile stau la fel. Si aici printr-o alaturare fortata a acestor doua profesii diferite, cu functii diferite, proceduri diferite, chiar si constitutional diferite (Constitutia vorbeste separat despre un statut al judecatorilor(art.125) si separat de un statut al procurorilor(art.132)), nu s-a reusit decat crearea unor confuzii nu numai in ce priveste perceptia cetatenilor, dar chiar si in ceea ce priveste functionarea lor .

Deci o Lege privind statutul judecatorilor, am putea sa o imbunatatim fata de prevederile existente cu urmatoarele prevederi:

– “Judecatorii sunt profesionisti care infaptuiesc justitia prin instantele de judecata in cadrul carora functioneaza, avind ca scop asigurarea suprematiei dreptului.”

– caracterizarea profesionalismului judecatorilor

– plecind de la acest statut de profesionisti crearea pentru inceput a unui “Corp profesional al judecatorilor ce  se  constituie la nivel national din judecatorii de la toate instantele de judecata, reprezentantul acestuia fiind Presedintele Inaltei Curti de Casatie si Justitie, care tine si evidenta membrilor acestui corp.”

Si separat o lege privind statutul procurorilor cu tot ceea ce tine de caracteristicile proprii acestei profesii.

In ceea ce priveste Legea privind CSM, nu as fi de acord cu marirea perioadei madatului, pentru ca in definitiv caracteristica principala a membrilor acestuia este calitatea de judecator sau procuror, calitate care trebuie pastrata neputind fi transformata intr-o calitate de functionar, de asemenea cred ca ar pute fi imbunatatit modul privind alegerile membrilor CSM, si am putea modifica citeva lucruri care sunt pe deplin acceptabile:

– In primul rand urmarind linia celorlalte legi de organizare privind distinctia clara dintre judecatori si procurori,  stabilirea  competentei fiecarei sectii pentru tot ceea ce inseamna cariera profesionala a judecatorilor sau dupa caz a procurorilor, Plenul avind stabilita prin lege in mod imperativ  atributia de a solutiona plingerile acestora impotriva hotararilor sectiilor, lucru care desi legal, nu este respectat in prezent, cind Plenul ia majoritatea hotararilor in locul Sectiilor.

– “   Consiliul Superior al Magistraturii este independent si se supune numai legii. Consiliul Superior al Magistraturii este partea componenta a autoritatii judecatoresti care garanteaza si asigura independenta si impartialitatea justitiei, a judecatorilor care o realizeaza, precum si independenta activitatii judiciare desfasurate de procurori.”

–  ” Consiliul Superior al Magistraturii asigura justitiei, in raport cu celelalte puteri constitutionale, un spatiu liber de ingerinte externe, presiuni si constrângeri politice,  economice, sau de orice alta natura, necesare unei independente reale a justitiei.

Consiliul Superior al Magistraturii si Ministerul Justitiei asigura conditiile necesare desfasurarii activitatii de justitie in Romania”

 Toate acestea nu sunt decat o incercarea de crearea a unei perspective noi, prin care sa incercam declansarea unei restructurari eficiente a justitiei. Multi dintre noi sunt constienti de faptul ca trebuie sa gasim idei noi, ceea ce trebuie sa acceptam este ca acestea nu trebuie neaparat sa insemne inventii inedite, de multe ori ideile noi se pot naste si in cadrul modelelor vechi prin restructurarea lor,  prin rearanjarea lor in alte feluri.            Si chiar daca uni vor mai mult , eu cred ca sunt importante aceste restructurari care le putem face fara mari inovatii dar care ne aduc in mod esential stabilirea unei alte directii in care se poate indrepta justitia, o directie care este nu numai corecta dar se poate dovedi si eficienta.

Balasa Gabriel

Toate lucrurile in aceasta lume tin de o anumita “ordine”, chiar si atunci cind aceasta arata mai mult a haos, pentru ca esentialul pentru orice ordine este ca mai intai sa ai, si apoi sa cunosti bine motivatia acesteia si scopul pe care vrei sa-l atingi prin impunerea ei. Da, este  corect impunere, pentru ca orice ordine trebuie impusa, incepind de la cea mai simpla pina la cea mai complexa, chiar daca multi dintre noi ar dori sa transforme reactia de acceptare intr-o adevarata participare.

Necesitatea existentei ordinei tine de o strategie de autoconservare a omului, de o acceptare a unui echilibru pe care noi luati individual inca nu l-am gasit.

Iar la nivelul societatii, avem asezate in cercuri concentrice mai intai : ordinea sociala cu cele mai mari limite, din care se naste ordinea politica, si din care la randul ei se naste ordinea de drept, punctul central al tuturor acestor ordine fiind  « individul », care in mod paradoxal este si singurul ce poate da adevarata masura a acestora, pentru ca el reprezinta temelia lor, adica scopul  esential.

Ordinea de drept fiind cea mai apropiata de individ, este si cea care il poate influenta cel mai mult, de aceea mi se pare interesanta analizarea acesteia.

Astfel orice ordine trebuie impusa prin forta, iar forta apartine unei puteri anume. Ordinea de drept care urmareste « conturul »unei ordine sociale,  ia nastere prin puterea legiuitoare, este executata si aplicata de puterea executiva si este administrata de puterea judecatoreasca. Echilibrul unei ordine de drept este dat in mod direct de echilibrul puterilor intre ele, prin  care se  incearca sa se pastreze conturul unei anumite ordine sociale in deplin acord cu drepturile si interesele individului.

O examinare atenta a ordinei de drept in Romania, ne arata ca aceste trei puteri :legislativa, executiva si judecatoreasca , nu sunt inca in echilibru, ca fiecare dintre acestea isi amplifica sau isi reduc activitatea fiind departe de orice echilibru.

De fapt puterea legislativa exagereaza prin umplerea a mii de pagini cu legi care nu-si au originea intr-o nevoie sociala autentica si care de multe ori se contrazic sau sunt considerate la putin timp de la adoptare ca fiind proaste si sunt iarasi schimbate, numarul mare al acestora anulind calitatea si eficienta lor.

Puterea  executiva exagereaza la randul ei prin emiterea de « norme metodologice »date in aplicarea si executarea legilor, care de fapt modifica legile, pentru ca aceste norme nu pot avea decat un caracter intern ce tine de organizarea executarii legilor, ele fiind insa in mod gresit transformate in adevarate parti ce complinesc legile adoptate de legislativ, si care sunt impuse indivizilor ca si niste legi, desi nu au deloc acest caracter.

 In timp ce puterea judecatoreasca este singura care si-a redus ingrijorator activitatea de administrare a ordinei de drept la o simpla aparenta de legalitate.      

Aceasta activitate de administrare, inseamna  “administrarea legilor”, adica urmarirea in permanenta a legitimitatii sociale care reprezinta in mod esential scopul pentru care acestea au fost adoptate si pentru care trebuiesc respectate si executate, si nu in ultimul rand activitatea de reglare a societatii in raporturile acesteia cu drepturile individuale ale oamenilor. Iar legitimitatea, este starea de conformitate a ordinei sociale cu ordinea politica, a ordinei politice cu ordinea de drept, si a ordinei de drept cu individul si drepturile fundamentale ale acestuia.

Daca aceste lucruri sunt reale, atunci este clar ca  echilibrul adus de puterea judecatoreasca lipseste din principiul unei ordine sociale in Romania.

.

Balasa Gabriel