Archive for the ‘Despre justitie’ Category

Nici o putere nu este obligata sa fie buna cu oamenii

Monday, June 22nd, 2009

Sunt multe lucruri care nu merg in societatea romaneasca, si este ceva atat de real incat multi dintre noi simtim inutilitatea oricarei incercari de schimbare.

Apoi, in fiecare zi ni se intampla lucruri pe care din comoditate sau din oboseala le acceptam in cea mai mare parte, chiar daca nu toate sunt bune, chiar daca nu toate sunt pe masura gandurilor si sentimentelor noastre.

Eu nu sunt un expert pentru lupta corp la corp cu haosul, care pare asa de batran in Romania ca am putea sa-i fim stra-stra-stra- stra-stra- stra-stra- stranepoti, dar nu mai  vreau sa iau zilnic ”otravurile” mentale pe care toti ni le servesc asa de binevoitori ca iti este si rusine sa-i refuzi.

De aceea incerc mereu sa privesc Romania in contextul paradigmei statului si a unui punct maxim de armonie a puterilor pe care acesta le are, pentru a putea invata ceva din lucrurile pe care ma straduiesc sa le inteleg, dar mai ales pentru a incerca sa scap dintr-un tipar al haosului, in care se pare ca am ramas blocati de prea multa vreme.

Daca intram ceva mai adanc in aceasta paradigma, vom vedea ca puterile constitutionale ale statutului nu sunt de fapt puteri separate si independente de statul in care functioneaza, ci ele sunt mai degraba doar nivele diferite pe care statul functioneaza, cu atributii specifice si urmărind scopuri si rezultate  diferite.

Numai ca aceste nivele au fost construite prin crearea unor autoritati carora statul le-a acordat o anumita putere, care de fapt a si creat perceptia unor puteri separate una de cealalta, o separare care dusa la limita face sa ne para uneori ca sunt separate chiar de statul pe care-l reprezinta si in numele caruia exercita puterea, fiind parca incapabile de orice urma de unitate.

Or, separarea oricum s-a facut sau s-a perceput nu poate duce decat la conflict, pentru ca in toate cazurile puterea incearca sa se pozitioneaze cat mai bine pentru a putea sa  controleze cat mai mult din statul pe care ar trebui doar sa-l reprezinte.

Azi, eu cred insa ca exista chiar mai mult decat o separare, exista o ruptura intre aceste  nivele ale statului, si pentru a stabili din nou  in mod corect legaturile dintre acestea, trebuie sa avem curajul de a pipai invizibilul nespus si evitat de toata lumea, care separa aceste nivele de putere ale statului roman, si mai ales de a reflecta asupra celui mai bun mod de a corecta aceasta stare de lucruri.

Semnificatia acestui straniu invizibil este cea a unei energii capabile sa inlesneasca functionarea aparatului specific fiecarei puteri, prin care aceasta incearca sa induca un anumit mod  de tratare a problemelor societatii si sa proiecteze un model capabil sa orienteze oamenii spre un anumit punct in care se doreste sa ajungem. Numai ca deseori acest spatiu este doar o protectie prin care puterea folosita ca un instrument devine ostila fata de orice ”teorie” care depaseste  nivelul acesteia sau care nu se incadreaza strict in modelul poiectat de aceasta.

Perceptia corecta a conceptului de putere ar trebui sa plece de la felul in care este identificata puterea, sau mai bine zis in raport cu ce sau cu cine este considerata aceasta putere. Din pacate in prezent perceptia puterii se face numai in raport de celelalte puteri, iar ceea ce defineste puterea azi nu este raportarea concreta a modului de exercitare a acesteia asupra oamenilor, ci doar o raportare abstracta la stat. De fapt este destul de convenabil pentru aceste puteri sa-si masoare gradul de putere in primul rand prin autonomia manifestata fata de stat si de oameni si in al doilea rand prin forta pe care sunt in stare sa o manifeste fata de celelalte puteri.

Tocmai aceasta dimensiune a puterilor constitutionale ar trebui sa ne faca, sa ne punem intrebarea daca puterea statului este folosita in interesul nostru al oamenilor sau doar pentru realizarea puterii ca instrument aflat in mana unor oameni ce devin stapanii acestuia.

Avem posibilitatea astfel de a descoperii ca:

-         nivelul puterii legiuitoare este  nivelul  statului care are atributul  unui creator, un creator care construieste infrastructura sistemului statal, si care in mod natural se ingrijeste de prezervarea modelului statal, acesta este efectiv nivelul puterii.

-         nivelul puterii executive este nivelul statului care are atributul unui administrator, el se îngrijeste de executarea intocmai a legilor, acesta este nivelul controlului.

-         iar nivelul puterii judecătorești este nivelul statului prin care se regleaza modul concret de actiune al celorlalte doua puteri asupra oamenilor si societății in general, acesta  este nivelul echilibrului.

 Dintre aceste trei nivele de putere, primele doua au interesul de a-si conserva fortele si nu de putine ori se simt amenintate de constientizarea pe care puterea judecatoreasca o aduce in societate, prin incercarea acesteia de a reduce dezechilibrele pe care puterea efectiva si cea care detine controlul le genereaza.

Adevarul este ca nu exista nici o obligatie pentru nici una dintre puteri de a fi buna cu oamenii simpli care traiesc experienta acestei vieti in statul roman.

Si mai trist este ca cele doua puteri care detin impreună aproape 90% din puterea statului, incearca sa-si mareasca autoritatea  prin ”desfiintarea„ pur si simplu a puterii judecatoresti, nesesizand ca prin acest lucru, nu fac decat sa slabeasca puterea generala a statului si implicit a lor. Pentru ca fara puterea judecatoreasca statul se va dezechilibra pana la autodistrugere.

Oamenii trebuie sa inteleaga, ca numai puterea judecatoreasca este cea care  da posibilitatea oricaruia dintre ei, de a privi lumea si statul in care traiesc, in felul lor, fara sa se lase inchisi in mecanica legilor care le macina vietile.

Aceasta putere este singura care le poate limpezi binele pe care si-l doresc, si care mai ales le poate restitui libertatile si identitatile, atunci cand acestea sunt incuiate in realitatea ce ii apasa neconditionat.

Pentru a intelege toate acestea, trebuie sa vedem ca forta puterii judecatoresti sta in independenta pe care aceasta trebuie sa o aiba in fata celorlalte puteri constitutionale, independenta care se manifesta prin puterea de a interpreta legile si aplicarea acestora avand mereu ca ideal dreptatea pentru oamenii carora li se aplica toate acestea. Caci fara puterea de a interpreta, puterea judecatoreasca se transforma doar intr-un simplu paznic al unor legi, fara sa aiba voie sa aprecieze justetea acestora in viata oamenilor, un rol pe care celelalte puteri il vor montat cat mai repede, pentru asta fiind in stare sa minta, sa jure si chiar sa planga, dar mai ales sa condamne la neincredere puterea judecatoreasca.

Numai ca oamenii vor incepe sa gandeasca si atunci vor realiza ca  puterea judecatoreasca este singura care protejeaza dreptul concret al oricarui om de a vorbi si mai ales de a cere si obtine, ceea ce el crede ca este just si drept.

Iar atunci vor vedea ca cineva minte, si ca valoarea acestei puteri nu sta in lupta pentru acapararea a cat mai multa putere din stat,  ci valoarea ei sta in forta de a se elibera de prejudecatile unor legi, de automatisme si de comoditatea aplicarii acestora pentru a ajunge la adevar, chiar daca pentru aceasta trebuie sa lupte pentru ca sa cladeasca din noua alte reguli.

Va previn ca am incarcat aceste cuvinte cu viata si iubire pentru ca toti cei care le citesc sa simta realitatea celor afirmate !

Balasa Gabriel

Legile si rationamentul sec al binelui si raului!

Thursday, June 4th, 2009

Dincolo de toate legile si judecatile pe care le facem ar trebui sa cautam si sa gasim un sens acestora in contextul acestei vieti pe care o traim. Fara aceasta cautare si fara acest sens oamenii nu se pot ridica deasupra intimplarilor experimentate de ei si de ceilalti. Trebuie sa gasim timp sa ne intrebam ce simtim fata de lucrurile si faptele facute de cei pe care-i judecam, sa ne intrebam care sunt sentimentele noastre fata de ei si fata de ceea ce au facut, sa ne intrebam in ce masura regasim aceste sentimente in judecatile noastre? Citi dintre noi isi permit insa sa gandeasca ca acestea sunt doar niste experiente ce se datoreaza unei lipse de constientizare, lipse de iubire si in principal unei anumite lipse? Citi dintre noi pot merge mai departe si sa se intrebe asupra acestei lipse, asupra naturii acesteia, asupra posibilitatii ca aceasta sa nu fie de fapt decat o perceptie eronata bazata pe rationamente si logici trase din presupuneri gresite si depasite? Cati dintre noi judecand nu se duc mai intai la raul pe care si-l imagineaza, la lipsurile create de faptele celor judecati, la abaterea si la incalcarea legii cu care suntem invatati sa le masuram actiunile?

Raspunsul la toate aceste intrebari ramane insa doar o mare tacere, si nimeni nu pare ca vrea sa-si asume ceva din aceasta tacere, motiv pentru care toti incepem sa repetam papagaliceste textele seci din legi ca si cum acestea ar fi adevaruri fundamentale ce stau la baza creatiei, a aparitiei si evolutiei vietilor noastre. Aceasta tacere nu este in fapt decat incercarea noastra de a evita responsabilitatea unor credinte si constiinte personale multumindu-ne cu acea medie satisfacatoare a unei constiinte sociale ce se bazeaza pe rationamentul sec al binelui si raului.

Eu vreau sa aleg altceva decat aceasta tacere tocmai pentru ca aceasta alegere a mea sa devina mai usoara pentru ceilalti, si tocmai de aceea spun ca…

Nici o lege ne este dreapta prin ea insasi si nici prin vointa celor care o fac sau a celor care o aplica. Ea poate fi insa dreapta prin sensul pe care-l descopera oamenilor, prin locul spre care-i indreapta pe acestia, prin urmarile pe care le are aplicarea ei indiferent de sentimentele, gindurile si conditionarile noastre. In acest punct insa, trebuie sa recunoastem ca este greu ca legea sa fie esenta unei intelepciuni, unei indreptari a oamenilor spre o evolutie spirituala, pentru ca legea se preocupa in general de partea materiala, ea nu-si asuma nimic din partea spirituala care totusi face parte din constitutia omului ca fiinta. Si atunci efectul este doar o polarizare si o separare a omului in om, a partii lui materiale cu toate cele ce se pot atinge si vedea, de partea spirituala, de credintele, de intrebarile, de gandurile si de incercarea de a evolua spiritual.

Ce putem noi face? Poate ca la aceasta intrebare cel mai bun raspuns ar fi tot o intrebare:
Ce suntem dispusi sa facem, suntem pregatiti sa renuntam la conditionari, sa facem ceva nou?
Avem increderea si viziunea ca putem sa redefinim legea de sub conditionarile invechite ale acesteia?
Putem crea modele noi?
Putem sa ne depasim teama si obiceiurile, sa ne gasim un scop din inoirea modelelor vechi?
Putem sa ne reamintim de partea spirituala care ne defineste?
Putem aplana violenta, ura si neintelegerile prin situarea pe un nivel superior aceluia la care au fost create toate aceste probleme?
Putem sa inpingem sensul legilor pina la limita la care se poate trezi dorinta de evolutie spirituala si in care din saminta sadita in fiecare dintre noi poate sa inceapa sa creasca acel suflu divin promis.

Ce putem noi face? Poate ar trebui sa recunoastem ca Legea este doar lege, ea nu este o judecata ci doar o conditionare a felului in care trebuie sa privim omul in lume, o conditionare a regulilor pe care trebuie sa le respectam, a separarii dintre ceea ce este considerat bine si ceea ce este rau. Poate ca aceasta conditionare a legii este depasita, poate ca ea trebuie schimbata sau cel putin redefinita. Poate ca nu aplicarea legii este scopul justitiei ci asigurarea respectarii dreptului, si a suprematiei acestuia fata de orice lege.

Ce putem noi face? Putem sa ne intrebam si sa constatam daca regulile si liniile directoare ale legilor mai sunt valabile pentru descoperirea unui sens spiritual al evolutiei omului, unui om intreg si neseparat de ceilalti si de sentimentele sau de gandurile lui. Din aceasta perspectiva putem apoi alege sa ne ridicam deasupra oricaror conditionari, deasupra “nevoii de a reprima” tot ceea ce nu este corespunzator acestora.

Pentru ca Dreptul nu inseamna doar lege, nu inseamna doar dreptate el este mai inainte de toate egalitate si echilibru pentru toate dreptatile personale, pentru toate alegerile si consecintele acestora, dreptul este insasi dreptul omului la evolutie spirituala mai inainte de orice altceva.

Ce putem noi face? Acum la acest moment singura solutie pare sa fie o redefinire a sistemului care sa puna cel putin la egalitate daca nu deasupra, elementul spiritual fata de cel material, sensul omului si al vietii pe care acesta o traieste, faptul ca in esenta suntem un spirit care are experiente materiale si nu doar un corp fizic ce poate avea din cind in cind experiente spirituale, si de aici toata perspectiva noastra, tot sensul vietii si chiar sistemul insusi s-ar putea schimba in mod categoric.

Trebuie sa recunoastem acest timp in care traim, ca un timp in care legile se straduiesc sa “apese pe cat mai multe butoane” ale conditionarilor, speriate de prea multele probleme si prea putinele solutii sau rezolvari. De aici poate si disperarea cu care se adopta aproape in fiecare zi o lege sau mai multe, dupa o lozinca “nici o zi fara o lege”, ce pare sa fi devenit motto-ul celor care nu stiu cum sa reactioneze altfel la experienta vietii. Si toate aceste sunt realitatea de azi, pe care vrem sa o ducem si maine.

Ce putem noi face? Putem face o noua alegere, o alegere de a privi dincolo de frica, ura si neincredrea oamenilor, o alegere care sa ne ridice deasupra circumstantelor in care suntem prinsi. Putem sa recunoastem ca logica, judecatile noastre, ca si legile sunt guvernate de inertie, ca ele functioneaza sub impulsul cel mai bine adaptat asteptarilor si conditionarilor unei societati, ca ele sunt totusi relative.

Ce putem noi face? Putem alege sa fim primii care trecem dincolo de caracterul reactiv al sistemului, dincolo de vechile moduri de reactie si de rezolvare a problemelor, si sa ne intrebam cit si cum ii este de folos judecata noastra celui judecat. Putem incerca sa descoperim omul in esenta lui sub faptele si murdaria cu care acesta se acopera. Putem Visa la momentul in care un judecator va sti sa asculte, va sti sa comunice cu cel din fata lui, iar cuvintele judecatorului vor fi de ajuns pentru a actiona asupra schimbarii acestuia, fara sa mai fie necesara nici o sentinta, sau daca se da o sentinta putem visa la acele sentinte in echitate, care sa nu urmareasca o pedeapsa razbunatoare sau ochi pentru ochi, ci intelegerea celui care a gresit, pentru ca locul in care a gresit sa poata deveni locul de unde incepe schimbarea pentru acesta.

Ce putem noi face? Nu este doar o intrebare ci si un raspuns care suna cam asa: Mai intai de toate intrebati-va cate nu putem noi face daca stim ceea ce vrem sa facem.

Individualismul profesional

Sunday, February 15th, 2009

Chiar daca pina  acum am avut incredere in  individualismul meu profesional, nu pot sa nu ma intreb ce nu este in regula cu acesta.

S-a transformat oare acesta intr-o armura ce ma copleseste cu greutatea propriei sale autojustificari?

 Poate acesta sa fie privit si altfel decat intr-un sens strict tehnic?

Este adevarat ca exista multe intrebari fara raspuns in societatea romaneasca, la fel cum exista si multe raspunsuri fara nici o intrebare de care se pare ca nimeni nu are nevoie.

  Dar mai ales exista un blocaj evident, pe care incercam sa-l depasim cu niste tertipuri de pareri personale pe care dorim sa le impunem tuturor ca niste perspective autolimitante, pentru a ne amagi ca totusi noi facem ceva.

Probabil ca toate acestea ne-au adus azi intr-o multitudine de confuzii, pe care le hranim cu lucrurile gresit intelese si sperante fara nici o substantialitate.

Problema pe care eu o vad,  nu este rezolvarea unor situatii, sau imprejurari, sau a  cauzelor care stau la baza acestora. Ci, doar ar trebui sa facem lucrul cel mai simplu posibil si sa ne eliberam de aceasta confuzie.

Numai ca procesul de inlaturare a confuziei nu este chiar asa de usor atita vreme cat la baza societatii noastre pare sa stea un individualism bolnav care a devenit starea noastra normala.

Un individualism instinctual si obsesiv care de cele mai multe ori se ascunde sub o falsa libertate de gandire si a unui drept nelimitat si autoritar la propria opinie.

Un individualism pe care societatea romaneasca l-a conceput ca un filtru ce ne separa de cele mai multe ori de o perceptie directa a realitatii in care traim.

Un individualism al lui ”eu stiu, eu cunosc, eu fac, eu spun” care nu ne poate feri totusi de indoiala pentru incertitudinea si dezordinea societatii in care traim.

Un individualism folosit ca un instrument pentru mentinerea cu orice pret a ideilor noastre, sau ca o arma pentru manipularea celorlalti.

Un individualism care nu reprezinta din pacate cautarea unei dezvoltari noi, ci doar efortul de a ne mentine la adapost de orice schimbare reala.

Un individualism a carei proprie existenta se limiteaza doar la o barfa mentala si manipulativa care ne invaluie egoul.

Un individualism care nu mai poate sa absoarba nimic si care incepe doar sa mimeze, de la acceptarea altor idei sau opinii la urmarirea unor teluri sau ideologii, ori de la  lucrurile cele mai simple la valorile cele mai mari.

Acest individualism se manifesta din pacate in toata societatea,  in economie, in politica si chiar in mediile profesionale.

Un individualism care doreste in primul rand sa se protejeze de ceilalti  individualisti.

Un individualism care vrea sa se impuna cu de-a sila si care se pare ca a luat-o razna, fiind incontrolabil.

Da, exista la noi in Romania un individualism profesional care incearca sa converteasca orice inspre propriul  folos, si care ne-a sedus prin crearea unei mistificari gigantice, aceea de dezvoltare a personalitatii umane.

In esenta insa, acest individualism nu ne ajuta cu nimic la construirea unei lumi mai bune, ci doar ridica si mai complicate ziduri de aparare in jurul fiecaruia dintre noi pentru a nu mai putea fi strapunse de ceilalti.

In justitie, individualismul profesional se manifesta sub forma independentei, in baza careia fiecare judecator se simte indreptatit sa pronunte solutia pe care el personal o crede cea mai buna.

Si acest lucru, in lipsa unui mecanism care sa aiba capacitatea de a ordona solutiile fara sa le limiteze, in tipare unitare de practica nu poate decat sa mareasca neputinta instantelor in crearea unei jurisprudente unitare.

Problema este ca acest individualism profesional ar trebui sa reprezinte doar expresia preciziei si claritatii in solutiile pronuntate, si nu sa fie distrugatorul sentimentului de dreptate din societate.

Pentru ca in partea lui buna, individualismul profesional  ar trebui sa se identifice doar cu imbogatirea dreptului prin toata cultura si ratiunea de a fi a judecatorilor care realizeaza justitia.

Daca ar fi sa evaluam situatia divergentelor de jurisprudenta ce se regasesc chiar in cadrul aceleiasi instante, fara sa ne incadram activitatea in clisee suprapuse, trebuie sa recunoastem ca  acest individualism profesional incalca grav principiul esential al echitatii care este punctul de echilibru al oricarei justitii intr-un stat de drept.

 Pentru ca fundamentul echitatii este alcatuit din ”principiul identitatii de judecata in uniformitate de speta si de principiul diversitatii de judecata in eterogenitate de speta”.

Individualismul nostru profesional trebuie sa se manifeste ca un tezaur de experienta prin punerea in valoarea a tuturor opiniilor si nu prin respingerea de plano a acestora.

 El trebuie sa ramana viu si sa accepte ”actualizarea” prin participarea la cunoasterea celorlalti, devenind in mod firesc o calitate a noastra si nu o simpla amagire a unei autoritati.

Daca vrem sa abordam direct sperantele si asteptarile pe care societatea le are, trebuie sa asezam acest individualism profesional pe calea cea buna a unei inteligente naturale, patrunzatoare, precise si directe care se deschide tuturor, renuntand la orice prejudecati.

Stiu ca suntem capabili de asa ceva, avem insa nevoie si de un mecanism care se poate crea foarte simplu prin modificarea regulamentului instantelor.

Pentru ca daca justitia se legitimeaza prin ordinea spre care tinde, ordinea se legitmeaza prin mecanismele functionale care ne ajuta sa o obtinem.

Putem astfel crea sub autoritatea instantei, sau sectiei o practica unitara pe baza discutiilor si a votului majoritar, care sa devina obligatorie pentru acestea, bineinteles cu pastrarea posibilitatii de schimbare atunci cand conditiile care au stat la baza adoptarii s-au schimbat.

De asemenea prin acelasi mecanism ( pana la o schimbare a  structurii institutionale si crearea unei Curti de Casatie)  putem stabili ca orice astfel de stabilire a unei practici unitare la nivelul unei instante sau al unei sectii sa fie adusa la cunostinta CA pentru o eventuala sesizare cu un recurs in interesul legii, tocmai avand in vedere ca opiniile divergente se creeaza de regula in jurul problemelor de drept ce necesita o reglementare unitara.

Balasa Gabriel

reforma flasca

Monday, January 12th, 2009

De multe ori am senzatia ca e prea greu pentru noi oamenii simpli sa ajungem sa luptam la un nivel de putere foarte înalt. Asta pentru ca ne lasam atrasi pe un teren dinainte pregatit de cei care stabilesc doar locul unde vom fi loviti, si pe cel in care ni se va acorda apoi primul ajutor, facandu-ne astfel sa le fim chiar recunoascatori.

Multora dintre noi insa nici macar nu ne trece prin minte sa incercam  sa  stabilim noi un teren pe care dorim sa ne luptam. Este adevarat ca nu suntem niste oameni asa de intilegenti ca cei de la aceste nivele inalte, si nici asa de sfinti ca acestia, si  mai ales ca  nu dispunem decat de puterea simpla a credintelor noastre. Asteptarea unui viitor mai bun, in care sa ajungem sa traim si noi mai bine si mai frumos insa, nu mi se mai pare de mult o optiune serioasa.

De fapt noi nu facem decat sa ne lasam in seama unei triste obisnuinte de acceptare a situatiei pentru ca: ”..asta este!”. Si asa ne amagim spunand ca nu avem ce face si invinuim trecutul, crezand ca oricum Romania va merge mai departe pentru ca romanii sunt descurcareti si daca nu mai au pe cine pacali se pacalesc uni pe alti.

Si uite asa de vreo 20 de ani ne pacalim cu reforma, numai ca nimeni nu vrea sa vada ca adevarata reforma nu se poate face niciodata doar in teorie (unde poti linistit sa bati campii cum vrei) ci, doar in practica. Pentru a exemplifica, un bun instrument didactic mi se pare a fi reforma in justitie. Mai intai rastignesti sistemul, il demonizezi pentru ca sa se perceapa cu adevarat, aproape la modul dureros nevoia de reforma, dupa care folosesti reforma ca pe o arma de atac si nu ca pe un instrument de desavarsire, proiectand un sentiment de vinovatie general prin care se dezvolta capacitatea noastra de a fi recunoscatori pentru masurile luate. Pe urma pasezi problema unor teoreticieni si aduci spre legiferare cateva coduri, ca dovada si justificare a reformei realizate.

Las la o parte lipsa unei consultari reale si adevarate a practicienilor in  construirea acestor coduri, nu pot insa sa nu observ faptul ca nimeni nu doreste sa inceapa reforma in justitie de la inceput, adica de la construirea unei structuri institutionale moderne si echilibrate prin care sa se stabileasca mai intai instantele, locul acestora in sistem, gradul lor si competenta, si de abia dupa aceea sa se treaca la realizarea unor coduri noi. Pentru ca altfel, o asemenea reforma nu face decat sa duca la crearea unei monstruozitati  care cu siguranta va mai avea nevoie de inca o mie de reforme.

Inchipuiti-va numai putin ca justitia ar fi un corp, atunci trebuie sa acceptam faptul ca structura institutionala este esentiala, pentru ca ea reprezinta chiar sistemul osos pe care sunt asezati muschii- codurilor noastre rereformate, care in lipsa unei bune sustineri,  nu vor fi decat o reforma flasca inutila.  

Oricum este enorm de multa rutina si foarte putina valoare in toata aceasta reforma, si este mai ales evident ca daca nu putem ajunge la performante deosebite, putem sa incepem sa gandim macar ca de multe ori buturga mica ajunge sa rastoarne carul mare, si sa incepem astfel chiar de la nivelul nostru mic sa schimbam perceptia despre realitatea aceasta in care traim.

gabriel balasa  

preemptiunea dreptului

Saturday, November 1st, 2008

Principiul preeminentei dreptului  a devenit un adevarat laitmotiv al deciziilor pronuntate de Curtea Europeana a Drepturilor Omului, chiar daca el nu  reprezinta pentru multi dintre noi inca o certitudine.  El este insa un concept foarte important pe care ma straduiesc  sa-l inteleg.

Plecand astfel de la sensul cuvintului preeminenta, am ajuns la a-l intelege ca fiind „mai inainte de” sau „mai presus de”, sau „superior”. Caz in care m-as putea aventura chiar in afirmatia ca dreptul este certitudinea unei masuri juste deja existente, care ne garanteaza drepturile inainte de orice lege sau reglementare pozitiva.

Culmea paradoxului este insa ca toti vorbim despre „suprematia legii”, incepind de la Constitutie la cel mai tanar student in ale dreptului,  desi o lege absoluta si totala nu exista si nu poate exista. Realizez in schimb ca in virful  constiintei noastre poate  locui dreptul, dreptul avind propria lui credinta, acea credinta simpla in fiinta omului si in locul natural al acestuia in orice societate.

Ma intreb atunci ce rost are  sa memoram sute de legi, daca nu suntem in stare sa patrundem inlauntrul acestora, unde sa putem vedea ca puterea lor nu sta in vointa legiuitorului ci sta in puterea dreptului pe care legile il cuprind.

Stiu ca dreptul si legea au impreuna cu justitia o legatura profunda, pe care insa nu am fost in stare sa o inteleg cu adevarat cum functioneaza pina ce      nu mi le-am inchipuit asezate pe o axa verticala incepind de sus: -legea, - justitia, si – oamenii, iar dreptul, dreptul este chiar legatura dintre acestea, substanta care exista in tot acest mediu, este de fapt planul care le sustine, pentru ca fara drept distanta de oameni si lege ar fi atit de mare incit de multe ori nici justitia nu ar putea sa o acopere.

Dreptul privit ca justa masura este tocmai acea experienta care se gaseste la nivelul personal al fiecaruia ca dreptate, iar incercarea de a situa legea si justitia pe planuri superioare acesteia nu face decat sa le indeparteze  efectiv de oameni, pentru ca dreptul reprezinta intotdeauna modul corect al oamenilor de a actiona in raport de ceilalti.

Ajuns aici, indraznesc sa spun ca dreptul exista mai inainte de orice reglementare, fata de care el are intaietate,  chiar daca azi suntem intr-o situatie in care toti se straduiesc sa reglementeze din ce in ce mai multe situatii, sub justificarea ca astfel se evita „luptele de jungla” dintre oameni care se bazeaza fiecare pe instinctul sau de supravietuire. Numai ca de fapt aceste reglementari de multe ori nu se vor inlocuitoare ale acestor instincte ci ele incearca chiar sa le suprime.

Este adevarat ca acum avem reglementari destule, dar din pacate nu avem simtul distantei dintre acestea si dreptatea pe care oamenii o simt. O distanta care nu se va putea calcula niciodata in mod matematic, si care ne poate arata indepartarea oamenilor de toate aceste legi.

Da, cred ca dreptul este inainte de orice lege,  ca dreptul este un urias printre miile de pitici reglementati legal, si mai cred ca acesta trebuie sa vegheze la integrarea legilor in vietile oamenilor, pentru ca acestea sa capete statutul de lucruri naturale si firesti ce legitimeaza  drepturile noastre in societate.

Daca reglementarile legale pot avea indrazneala ele au si precaritate, iar dreptul  este cel care ne va da intotdeauna masura corecta a acestora.

Daca legea este cea care vrea sa faca prin ea insasi justitie, dreptul este cel care reprezinta insasi ideea de justitie.

 In mod corect, daca exista legile,  exista si dreptul, iar ceea ce le diferentiaza  in mod esential cred ca este chiar nivelul de luciditate cuprins in acestea, luciditate ce este mereu mult mai puternica in drept decat in actele normative.

Si daca uneori vietile oamenilor se izbesc violent de legile pe care nu le cunosc sau pe care nu le inteleg, atunci dreptul este cel care functioneaza ca un airbag ce atenueaza toate aceste lovituri salvind de multe ori oamenii.

Din toata aceasta perspectiva sper sa fi prins putin din intelesul acestei “preemptiuni a dreptului”, acel drept care trebuie sa devina forma suprema a reflexului iubirii, griji si preocuparii pentru oameni. Pentru ca toate legile din lume nu inseamna nimic fara dreptul care sa le demonstreze legitimitatea in fata oamenilor.

Balasa Gabriel

Slabiciunea unei puteri

Tuesday, August 12th, 2008

Indiferent de cat de mult suntem bombardati cu aspecte controversate despre justitie, cu actiuni zgomotoase, sau cu opinii ferme  bazate doar pe sentimente sau informatii excesiv de patimase, trebuie sa recunoastem insa  ca putini dintre noi facem efortul de a intelege cum stau lucrurile cu adevarat. Si de multe ori fara sa cunoastem mereu adevarul ne bazam judecatile pe convenientele si obiceiurile ce ne scutesc de orice efort, sau pe simplul confort al insusirii unor  opinii deja construite si acceptate de ceilalti.

In modul cel mai simplu insa, justitia inseamna in primul rand sa devenim constienti de importanta constructiei unui mecanism simplu, bine definit si reglat, ca si de functionare a acestuia. Pentru ca justitia nu poate fi privita ca o realitate aflata dincolo de legile pe care Parlamentul le adopta, de statul in care aceasta trebuie sa se manifeste, de institutiile   prin care se poate face justitie, si de realitatea sociala in care traim, tocmai pentru ca aceasta in mod organic nu poate decat reflecta imaginea acestor realitati, iar o oglinda buna nu poate sa arate decat ceea ce este in fata ei si nu altceva, oricat de mult am dori noi ca realitatea din Romania sa arate mult mai bine decat cea de acum . 

Justitia asa cum este zugravita azi, tine mai degraba de sentimentele si faptele  noastre decat de mecanismul oficial institutional, iar noi nu vrem sa pricepem ca teoria care se face azi despre o functionare eficienta a justitiei acopera de fapt esentialul, si anume realitatea ca, cheia acestei functionari consta in crearea unor mecanisme institutionale simple, functionale si eficiente, si nu in functionarea oricum si in orice conditii a justitiei, sau pur si simplu fortind lucrurile desi stim ca   acest lucru nu este bine. De aceea, in mod corect posibilitatea, si atributia privind crearea acestor mecanisme institutionale sunt in mainile puterii politice si nu in cele ale puterii judecatoresti. Ganditi-va ca atunci cind la o masina pui piese proaste si motorul nu functioneaza, iar tu  te opresti si  incepi sa injuri motorul pentru ca acesta sa mearga mai bine, cind de fapt tu  nu trebuie decat sa schimbi acele piese cu unele bune care sa faca mecanismul sa functioneze, nu reprezinta in nici un caz o actiune eficienta. Iar acest lucru  nu face decat sa micsoreze realizarile justitiei, care sunt puse mereu in comparatie cu o situatie ideala ce este foarte departe insa de situatia generala reala in care traim. Este adevarat ca aceste realizari nu sunt inca destul de insemnate, ele exista insa si nu trebuiesc pierdute din vedere, pentru ca acestea reprezinta atribute importante in atingerea telului de catre justitie, si anume o functionare corecta, concreta  si echilibrata a societatii romanesti.

Pentru ca fie ca vrem sau nu, ne identificam sau suntem identificati cu roluri sau pozitii mai bune sau mai rele, de cetateni si institutii, recunoscute si acceptate, sau la fel de bine contestate de catre oricine intr-un mecanism general al statului roman . Si daca este sa percepem in mod realist justitia asa cum este ea azi, fara a incerca sa vedem ceea ce vor uni sau alti, ori ceea ce nu exista de fapt, nu putem sa nu descoperim o slabiciune a justitiei datorata lipsei unui statut real de putere asa cum este acesta consfintit de Constitutie.

Fiti siguri, ca o justitie buna are nevoie de reguli clare, si de mecanisme apte de o functionare normala, din pacate insa Romania sufera la ambele capitole. Pentru ca multi dintre noi inca nu au invatat ca mai mult nu inseamna mai bun, si astfel in loc de legi clare, avem o multime de acte normative care se adopta fara nici o coordonare, si mai ales fara grija construirii unui sistem legislativ care sa permita o functionare normala a justitiei. Aici este un punct de la care se poate incepe o adevarata reforma legislativa, nu prin adoptarea unor noi legi ci mai intai prin abrogarea multora dintre acestea care reglementeaza aceleasi lucruri si nu de putine ori chiar intr-un chip deosebit, restul este teorie lispita de orice etica.

Un alt punct, il reprezinta recunoasterea mecansimelor inca imperfecte pe care le are justitia si construirea unor modele functionale. Mecanismele actuale sunt atit de imperfecte, ca Inalta Curte de Casatie si Justitie, care reprezinta puterea judecatoreasca conform Constitutiei, nu are o lege de organizare si de functionare, ci doar un simplu regulament de functionare. Si trebuie sa va marturisesc ca este destul de ciudat cum se gasesc  resurse si interese pentru reglementarea prin lege a celor mai variate si neinsemnate domenii sau institutii, fara insa a se dori o Lege de reglementare pentru Puterea Judecatoreasca. Pentru ca daca vrem sa vedem cu adevarat lucrurile reale si sa gasim cauzele atunci o putem face, tocmai observand  ca uneori lipsa unui lucru, in acest caz, a legii de organizare si functionare a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, este mai semnificativa decat orice critica sau opinie despre slaba performanta a justitiei. Eu cred ca si acesta este un punct esential din  reforma care se poate face  in justitie, iar prin aceasta lege, daca se doreste, se  pot pune bazele unui mecanism cu adevarat esential al puterii judecatoresti, de la care sa construim pe urma o justitie eficienta. 

 Desigur ca semnificatia acestei lipse dintr-un mecanism ce trebuia bine construit nu poate sa explice totul, cind insa insa, prin aceasta se nesocoteste Constitutia care prin art.126 prevede ca, “ Compunerea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi regulile de funcţionare a acesteia se stabilesc prin lege organică”, nu poti sa nu te intrebi de ce de atitia ani de zile cei care critica justitia nu au vazut sau nu au vrut sa vada aceasta lipsa, si mai ales cite din lucrurile care nu merg azi bine ar fi putut functiona eficient daca exista o lege de organizare a Inaltei Curti de Casatie si Justitie prin care se putea asuma o anume  identitate de catre justitia romana.

Si daca lipsa unui mecanism se poate acoperi uneori cu destula greutate, in schimb atunci cind incepi sa distrugi o parte dintr-un mecanism (..si asa imperfect) lucrurile se pot complica si mai rau. Este ceea ce se intampla azi prin confuzia pe care o creeaza Curtea Constitutionala, care din ce in ce mai mult isi asuma in mod fortat din identitatea puterii judecatoresti, desi originea politica a acesteia o situeaza clar in afara acestei puteri. Chiar daca sistemul nostru constitutional prevede expres importanta si necesitatea FACTORULUI ECHILIBRU intre puterile statului, ceea ce inseamna ca nici una dintre aceste puteri nu trebuie sa devina mai puternica decat celelalte tocmai pentru a nu dezechilibra astfel statul si a nu „gripa” functionarea acestuia, asistam din pacate in prezent la o adevarata lupta pentru o sfera de influenta si putere cit mai mare care distruge in primul rand echilibrul constitutional.

Observam astfel, ca mai nou Curtea Constitutionala vrea sa devina si Curte de Casatie in Romania, si incepe sa dea interpretari ale legilor, sub o aplicare gresita a atributiilor sale, constatind nu neconstitutionalitatea unor legi sau texte legale ci neconstitutionalitatea unor eventuale si posibile interpretari legale, dezlegand astfel efectiv probleme de drept care sunt de competenta exclusiva a instantelor de judecata, si obligandu-le pe acestea acestea la o anumita interpretare si aplicare a legii, atributie care apartinea in mod evident insa Inaltei Curti de Casatie si Justitie.  

Si nu putem sa nu ne intrebam daca acesta nu este unul din efectele lipsei unei legi organice de organizare si functionare a Inaltei Curti de Casatie si Justitie.Putem citi ori de cite ori dorim Constitutia si legea de organizare a Curtii Constitutionale, si  fiti siguri ca nicaieri nu vom gasi vre-o atributie a acesteia de a da interpretari legale, iar daca se continua in acest fel sa nu ne miram daca se va ajunge si ca aceasta sa judece constitutionalitatea unor decizii sau hotarari judecatoresti, devenind astfel in mod fortat si neconstitutional instanta cu ultimul grad de jurisdictie in Romania, ceea ce ar insemna desfiintarea in fapt a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, dar mai ales o putere sau mai bine zis o noua modalitate de exercitare a puterii. 

 Cred ca statul roman este azi mai mult ca niciodata pus la incercare prin depasirea repetata a limitelor constitutionale, iar ce mi se pare ciudat este resemnarea  cu care societatea romaneasca imbratiseaza aceste practici, uitand ca nici o institutie nu poate functiona complet fara limite, iar limitele multor autoritati publice desi sunt clar stabilite sunt si la fel de vizibil depasite de catre acestea, fapt care nu face decat sa ne puna in si mai mare dificultate. Oare pe ce lume traim daca nu suntem in stare sa   observam capacitatea uluitoare, a puterii de a ne mintii pe noi insine ca totul este in regula si ca oricum lucrurile pot merge si asa.  Da pot merge si asa, dar merg prost iar asta o vedem si o simtim cu totii, si  nu este de ajuns doar sa spunem si sa recunoastem aceste lucruri ci, trebuie sa si construim ceva concret pentru a indrepta aceste situatii spre limitele normale .  

Asa cum nu cred ca este normal, sa  tratam justitia doar ca pe o masa de joc a dorintelor si intereselor celorlalte puteri, tocmai pentru ca Justitia trebuie sa fie o implinire a echilibrului in viata cetateanului si a  statului roman, iar lipsa unui mecanism eficient al acesteia nu poate decat sa lase intotdeauna mai putine drepturi pentru oameni,  aducand in acelasi timp mai multe servituti pentru acestia, pentru ca justitia reprezinta de fapt templul protector al drepturilor noastre de simpli cetateni.

Poate ca atunci cand vrei sa modernizezi  justitia, administratia, economia, sau orice alt domeniu important, trebuie sa devii constient de faptul ca cel mai bun mod de a o face este sa incerci sa modernizezi statul, care reprezinta ”SISTEMUL” in interiorul caruia functioneaza toate aceste rotite esentiale ce se invart si care pot face lucrurile sa mearga  in Romania si mai ales pentru Romania.  Iar atunci cind intr-adevar STATUL  functioneaza bine, institutiile, autoritatile publice si puterile constitutionale nu mai sunt separate si opuse ci, isi asuma  unitatea acestuia fara sa-si mai depaseasca limitele constitutionale, si mai ales, noi cetatenii traim mai bine.  

 Balasa Gabriel   

Neincrederea in legi

Sunday, June 1st, 2008

A presupune ca orice lege este buna doar pentru ca este lege, nu inseamna decat sa confundam autoritatea cu legitimitatea acesteia. Si daca ne-am intreba ce este dincolo de orice lege, ar trebui sa recunoastem ca dincolo, nu este decat o vointa. A cui ? In primul rand a celor care o propun si o voteaza. Iar dincolo de aceasta vointa este, sau ar mai trebui sa fie sustinerea reala a oamenilor si a societatii pentru lege si pentru efectele pe care aceasta le urmareste si le are in destinele noastre. In realitatea insa, dincolo de lege nu gasim decat neincrederea nascuta din indoiala cu care primim in viata noastra legile. De ce aceasta neincredere? Pentru ca nu putem sa fim altfel cind vedem cum sunt risipite si incurcate azi legile in toate directiile si pe toate planurile ca niste simple incercari, fara nici o sistematizare, fara nici o filozofie, fara nici o aplecare asupra nevoilor reale ale societatii. Poate ca multi vor spune ca nu este chiar asa un mare dezastru sa nu existe incredere in lege. Si totusi mie mi se pare important sa intelegem ca ceva nu functioneaza in felul actual de a fi si de a actiona al legii in Romania, tocmai pentru ca altfel orice incercare de schimbare sau reforma cum ne place multora, sa spunem, nu este decat un joc inutil si uneori dureros de experimentat in timpul scurt pe care il traim fiecare dintre noi. Aceasta neincredere ne impovareaza existentele asezind destule blocaje inaintea unei functionari normale a societatii, iar asta ne agita si ne acopera potentialul pe care il avem , lasindu-ne sentimentul unei simple constringeri. Pentru ca nimeni nu poate intelege un lucru, si cu atit mai mult o lege, daca aceasta nu are un sens pe care el sa-l fi acceptat. Iar o lege care nu reprezinta decat un text obligatoriu, fara a-ti descoperi un sens care sa te faca sa alegi ceva mai bine pentru tine, nu poate fi privita decat ca un arbitrariu ce-ti ucide orice libertate de actiune. O asemenea lege este ca o masina ce circula pe o strada cu sens unic in sens invers, ignorind semnele disperate ale oamenilor de pe margine care se feresc de ea. Este adevarat ca legile au defecte, cum si noi avem defecte, dar mai ales este adevarat ca ne-am obisnuit atit demult cu aceste defecte, incit ne este greu sa ne imaginam ca am putea vreodata sa traim fara ele. Numai ca trebuie sa privim cu atentie cusca acestei societati in care traim, si care are usa deschisa, acum nimeni nu ne mai opreste sa zburam in afara ei, nici macar defectele noastre, iar de afara putem observa mult mai bine diferentele dintre realitate si starile de aparenta pe care vor sa ni le impuna unele legi. Pentru ca o lege nu trebuie sa darime, sa distruga, ea trebuie sa construiasca binele pentru noi, oamenii si pentru societatea in care traim. Un bine care sa nu acopere lucrurile strambe cu niste “ziduri” in care dorintele sau ignoranta unora tin loc de realitate, ci care sa le indrepte spre acceptarea unei normalitati naturale la care cei mai multi dintre noi nu indraznesc decat sa viseze. O lege nu trebuie sa depinda de circumstante sau de momente privilegiate, ea trebuie sa fie o reactie potrivita la o necesitate a societatii, un raspuns la o provocare cu care ne confruntam si care doreste sa preintimpine si sa rezolve litigiile repetate. Adoptarea exacerbata si aproape mecanica a legilor este cel mai bun exemplu pentru suferinta provocata de dereglarea raporturilor normale din societatea noastra. O lege nu trebuie sa te supuna ci doar sa te influenteze in bine, numai asa ea poate contribui la echilibrul nostru si al societatii. O lege trebuie sa fie un liant al societatii care sa permita in permanenta oamenilor sa traiasca increderea in acestea impreuna, si nu un generator de tensiuni intre oameni sau intre acestia si autoritati. O lege nu trebuie sa fie impusa cu forta ci ea trebuie sa fie acceptata cu responsabilitatea unei corectii a lucrurilor pe care le-am gresit, pentru ca nu constringerea ne face sa o respectam cu adevarat ci increderea in ea. O lege nu trebuie sa ne dispretuiasca ci sa ne lumineze drumul spre o stare de bine, ea nu trebuie sa ne oblige doar prin autoritate ci mai ales prin natura ei de a fi un bine in sine. Iar solutia nu este sa ne leganam intre nervozitate si apatie, sau sa ne resemnam, lasind confuzia si toxicitatea unor asemenea legi si a modalitatii lor de adoptare sa ne spuna, “asta este, nu puteti face nimic”. Nu, solutia este sa identificam modalitatea prin care putem sa schimbam filozofia legilor si efectele acestora asupra societatii, prin care putem sa construim increderea oamenilor in legi, acea incredere izvorata din dorinta si vointa oamenilor de a-si implini destinele cu ajutorul acestora. De fapt totul este foarte simplu, legile sunt proaste datorita in primul rind lipsei unei corespondente adevarate cu realitatile sociale, realitatile individuale si mai ales cu asteptarile oamenilor. Si desi in legea nr.24/2000 se prevede clar ca “1) Elaborarea proiectelor de acte normative trebuie precedata, in functie de importanta si complexitatea acestora, de o activitate de documentare si analiza stiintifica, pentru cunoasterea temeinica a realitatilor economico-sociale care urmeaza sa fie reglementate, a istoricului legislatiei din acel domeniu, precum si a reglementarilor similare din legislatia straina, in special a tarilor Uniunii Europene. (2) Iniţiatorii proiectelor de acte normative pot solicita, pentru documentarea lor legislativă, informaţii suplimentare de la Consiliul Legislativ şi alte autorităţi sau instituţii cu atribuţii de informare în materia respectivă.” cred ca acest lucru nu s-a facut si nu se face intr-un mod profesionist . Este adevarat ca transformarea Consiliului Legislativ intr-un organism decorativ a contribuit cu prisosinta la toate aceste legi lipsite de elementul fundamental al aplicarii acestora, si anume increderea oamenilor ca acestea au legatura cu viata lor, si mai ales ca le-o influenteaza in bine. Solutia poate sa fie simpla daca stabilim obligativitatea efectuarii unui raport bazat pe o documentare serioasa si pe o analiza stiintifica in ceea ce priveste evaluarea motivelor si a consecintelor oricarui proiect de lege propus spre adoptare, pe care sa o faca Consiliul Legislativ ca organism specializat in materie legislativa, si al carei aviz sa nu poata fi ignorat decat daca exista o majoritate mai mare de ¾ care sa voteze propunerea respectiva. In rest ramane cum s-a stabilit, si cu siguranta avem de ales, mai ales acum cind se doreste schimbarea codurilor de procedura putem intreba daca exista o asemenea analiza stiintifica a evaluarii motivelor si efectelor pe care le au aceste schimbari. Balasa Gabriel

DREPTUL MUT

Thursday, May 22nd, 2008

Dreptul a fost vazut mereu ca un instrument principal in functionarea unui stat, iar acest statut a facut sa se urmareasca o continua dezvoltare a lui, dezvoltare inteleasa ca o fuga de la obicei spre pozitivitate precum si reglementari legale stricte unde obligatia este impusa prin forta de constringere a statului, cu argumentul ca intotdeauna o lege are o  greutate mai mare decat niste simple obiceiuri.

Si in acest fel a inceput progresul pentru drept. Numai ca intotdeauna lucrurile pot fi privite in mai multe feluri, iar fiecare fel de a privi lucrurile poate aduce pe linga schimbarile substantiale din jurul nostru si o marire a potentialului  de a ne gandi mereu si mereu la altceva mai nou .

 Dupa mintea mea, eu cred insa ca ne-am cam pacalit cu acest progres pozitivist al dreptului, si as tinde acum sa dau mai mult credit unor obiceiuri care sunt intemeiate pe anumite comportamente sociale, pe anumite conventii acceptate de catre societate, ca si pe o anumita morala, decat unor legi seci care nu au o straduinta interna spre un bine concret al oamenilor din societatea noastra, si care sunt facute doar dupa o matematica abstracta a unor momente politice ce nu fac decat sa nasca confuzie cu privire la acest instrument principal al unui stat de drept, si care mai ales, nu intrunesc macar o minima acceptare. Pentru ca un obicei acceptat de societate, un obicei valorizat de morala societatii este de o mie de ori mai puternic decat orice lege care nu raspunde unei nevoi reale a oamenilor.

Si de aceea ar trebui sa ne reamintim in permanenta ca morala reprezinta radacina oricarui drept, si ca poate fi mai mult decat O SPERANTA sa incerci aducerea moralei intr-un prezent in care dreptul   se vrea doar o LEGE , nici macar PERFECTA, uitand ca numai morala poate valoriza cu adevarat constinta unei societati.

Eu cred cã azi, cu toate discutiile care se fac asupra justitiei, cu toate cerintele si somatiile pentru schimbare, reforma precum si dorinta de a avea altceva, urmate de juramintele legislativului si politicului ca lucrurile s-au schimbat ca suntem in plan si ca avem realizari notabile, nu putem schimba cu  nimic realitatea ca Romania are din pacate un DREPT MUT.

Un drept ce reprezinta pentru cei mai multi un fel de „vestigiu” care nu poate decat sa se lase ingropat ca o samanta, si pentru a carei rodire ne rugam cu totii, asteptand curiosi sa vedem ce „animal” va iesi din acesta.

Un drept mut care are o singura dimensiune, cea legislativa si careia ii lipseste cu desavarsire dimensiunea sociala si filozofica a acceptarii acestuia si a efectelor urmarite in mod direct si concret de catre fiecare om, ce simte un anumit dezechilibru si care-l indeamna sa caute masura justului.

 Un drept in care lipsa vocilor judecatorilor il transforma intr-o pantomima jalnica lipsita de orice urma de expresivitate. Un drept greoi si agitat de pastrarea imposibila a unei practici unitare.

Un drept mut in care hotararile judecatoresti nu apar decat ca niste replici foarte lungi si plictisitoare scrise in alb/negru intre secventele unui film mut, fara sa reuseasca sa dea oamenilor sentimentul unei apropieri de realitatea vietilor pe care ei le traiesc.

 Tocmai de aceea, azi, in aceasta lume a dreptului nu pot sa evit regretul ca ceva s-a pierdut din maretia dreptului natural, care este poate mai vechi, sau mai depasit cum ar spune multi, dar care avea insa  in el atita „viata” si care iti putea aprinde usor pasiunile unei discutii juridice.

Din pacate un drept mut  ca cel de azi nu ne poate ajuta sa schimbam nimic cu adevarat, ci doar sa scriem mai departe niste legi, pe care sa le aplicam apoi ca pe niste obligatii a  caror falsitate este insa simtita de catre oamenii ce striga dupa ajutorul unei „juste masuri”  in viata lor reala si in cea a societatii.

Poate ca este timpul sa vedem ca nasterea „drepturilor omului” cu jurisprudenta specifica acestora nu este decat o incercare de renastere a unei morale in dreptul contemporan, si ca aceasta ar trebui continuata cu o extindere a principiilor sale la nivelul intregului drept.

Sa vedem ca pastrarea unei simplitati intr-un drept mut ca al nostru, este imposibila si ca desavarsirea acestei arte a binelui, tine de asezarea ferma si pastrarea fara nici un fel de efort a unei dimensiunii sociale in care nimeni nu este fortat si obligat, ci doar ajutat sa inteleaga avantajul unei stabilitati si continuitati a unei morale ce prefigureaza intotdeauna atit de evident perfectiunea naturala.

Balasa Gabriel

Specializarea judecatorului intre iluzie si confuzie

Sunday, May 18th, 2008

Exista azi o specializare a judecatorilor despre care vorbim, specializare care nu a fost definita inca si care produce mai multa confuzie in sistem decat sa ne aduca  limpezime in activitatea ce o desfasuram. Specializarea nu este decat o fragmentare a unui domeniu general cu scopul de a optimiza astfel eficienta unei activitati pe un domeniu limitat, mai mic si care poate fi cunoscut mult mai bine in acest fel

Astfel, infiintarea unor sectii specializate de civil, penal, comercial si contencios administrativ a fost un lucru bun, si urmarea normala ar fi trebuit sa fie infintarea acelor tribunale specializate, care continui sa cred ca se putea face simplu pe scheletul sectiilor fara sa ne intereseze atit de mult chestiile birocratice si locurile de sefi si de sefuti la aceste instante.

Nu s-au infiintat insa aceste tribunale specializate, in schimb au aparut completele specializate cel putin cite 3-4 in cadrul aceleiasi sectii, unde de fapt toti judecatorii apar specializati in toate aceste complete lasind astfel fara continut orice idee de specializare, si ca intr-o adevarata isterie acestea continua sa se infiinteze. Probabil cum va mai aparea o lege mai speciala vom mai infiinta si noi un complet specializat,  desi dupa mine acest lucru nu ar trebui sa se intimple, asa cum voi arata mai departe.

Lucurile se complica insa si mai mult daca ne gandim la procedura infiintarii acestora, unde se  prevede ca se infiinteaza numai prin hotararea CSM, si cum lucrurile sunt intotdeauna mai bine cunoscute de instantele care au facut propunerile decat de CSM te mai trezesti ca nu-ti poti organiza activitatea in sectie pentru ca lucrurile sa mearga bine si trebuie sa te multumesti cu mai putine complete fara a putea sa faci o repartizare echitabila a volumului de dosare.

In mod anormal azi specializarea nu are nici o relatie cu, competenta materiala prevazuta de catre codurile de procedura unde nu se face referire decat la instante, fara a se aminti nici macar sectiile ce sa mai vorbim de complete specializate.

Desi intr-o ordine fireasca, specializarea presupune o pregatire speciala a unui judecator ce-i confera acestuia o competenta intr-un domeniu special si in care specialitatea acestuia este legata in mod direct si intim si de competenta instantei in cadrul caruia acesta isi desfasoara activitatea.

De fapt completele specializate nu trebuiau infiintate cel putin in cadrul tribunalelor, si curtilor de apel unde exista sectii, iar acest lucru il spune chiar legea, care intr-o interpretare corecta arata ca (art.36 din L 304/2004) “in cadrul tribunalelor functioneaza sectii sau, dupa caz, complete specializate pentru cauze civile,cauze penale, cauze comerciale, cauze cu minori si de familie, cauze de contencios administrativ si fiscal, cauze privind conflicte de munca si asigurari sociale, precum si, în raport cu natura si numarul cauzelor, sectii maritime si fluviale sau pentru alte materii.” Iar pentru mine este destul de clar ca infiintarea completelor specializate se face numai daca nu sunt infiintate sectii, or, noi desi avem sectii comerciale, si sectii de contencios administrativ continuam sa cerem in mod cu totul eronat si pe linga lege, de la  CSM hotarari de infintare a completelor specializate in materie comerciala si de contencios administrativ.In ceea ce priveste specializarea judecatorilor privita ca activitatea desfasurata pentru o pregatire speciala numai intr-un anumit domeniu, eu cred ca suntem destul de departe de aceasta, iar o concretizare a specializarii nu se va putea face decat in cazul infiintarii tribunalelor specializate, bineinteles cu schimbarea in consecinta a procedurilor care sa prevada in mod expres competenta materiala a acestora.

Pina atunci specializarea este ca o bila prinsa pe o ata intinsa intre iluzia unei specialitati si confuzia unor complete specializate, cu care continuam sa ne jucam, lasandu-ne ametiti de viteza cu care se ating aceste extreme, si asa prinsi intre atitea specializari uitam de rolul integrativ pe care trebuie sa-l aiba un judecator in ce priveste cunoasterea si aplicarea dreptului.

Balasa Gabriel

Legea si masura Armoniei

Thursday, April 10th, 2008

Oare citi dintre noi nu sunt atit de destepti incit sa priceapa si sa inteleaga cum ar fi corect sa stea lucrurile, dar sfarsesc prin a sustine ceea ce este mai usor nu pentru ca ar crede in acestea ci doar pentru ca le este mai lesne sa se multumeasca sa declare ca sunt de acord, decat sa stea impotriva “curentului” si sa fie catalogati drept “Gica Contra”. Mai ales ca de cele mai multe ori aceasta <incadrare> nu te ajuta cu nimic, ci doar te marcheaza ca bun de neluat in seama.

 Nu vreau sa fiu un “Gica Contra”, chiar daca de multe ori asa sunt <luat>, imi asum insa riscul unor opinii, incercand sa semnalez atit lucrurile care pot fi puse in discutie cit si cele care merg prost.

Si vorbind iarasi despre LEGE, eu cred ca aceasta nu este decat o oglinda in care poti vedea cat de bine cunosc cei care adopta legile si chiar cei care le aplica, oamenii si societatea in general. Pentru ca azi, cu cit se adopta mai multe legi cu atit mai mult aceasta <oglinda> se abureste si da nastere atat la o confuzie exterioara cit si la una interioara. 

Scopul legii nu se mai poate vedea din pacate in aceasta <oglinda>, pentru ca acesta nu se poate rezuma doar la prescrierea unor reguli obligatorii, impunerera unei ordini sau pedepsirea oamenilor.

O lege buna inseamna in primul rand un scop bun(adica o oglinda curata), iar scopul acesteia cel mai important ramane manifestarea unor relatii normale intre oameni si o functionare corecta a societatii, prin obtinerea unei stari de bine pentru fiecare dintre noi cu speranta maxima a unei vieti fericite, in care sa fim multumiti de noi si de ceilalti.

Deocamdata legile pe care le avem s-au dovedit a fi un prost conductor, care ne despart de posibilitatea curgerii unei energii corecte atit prin  sistemul legislativ cit si prin cel juridic, si care mai mult le izoleaza pe acestea de increderea societatii in care traim. 

Cu legile pe care le avem in prezent societatea noasta pare ca a  pierdut cu totul controlul asupra unei functionari corecte si a ramas doar sa incerce sa se prefaca ca totul este in regula, bineinteles cu un rezultat dezastruos si cu o cheltuiala de energie care de cele mai multe ori sfarseste in neputinta .

 Din pacate nu vrem sa vedem ca o societate « cu picioarele intepenite »nu poate merge  prea departe, iar picioarele societatii noastre romanesti sunt legile destul de proaste in care si  dupa care aceasta functioneaza.

 Libertatea mea interioara eliberata de orice emotie sau rigiditate mentala, imi spune ca  LEGEA nu poate exista doar in sine si prin sine, pentru ca o lege astfel inteleasa care este despartita de elementul esential, si anume relatia, raportul ei cu realitatea, nu face decat sa nasca o perceptie gresita  si mai ales o aplicare la fel de eronata.

 Legea nu poate fi nici doar o constructie juridica abstracta care urmareste numai generarea unor efecte, pentru ca importanta legii trebuie sa o constituie insasi demersul de apropiere a obiectivelor generale ale societatii cu cele ale oamenilor din viata de zi cu zi traita de acestia.

Filozofia de la care ar trebui sa plece orice legiuitor atunci cind adopta o lege este aceea ca principiul il reprezinta nevoile societatii si mai ales intelegerea corecta a acestor nevoi si luarea lor in considerare la adoptarea oricaror legi, si  nu elementul de obligativitate, de impunere prin care obligi societatea sa se supuna acestora, pentru ca nu acestea din urma sunt cele care definesc cu adevarat legea ci, relatia ei cu nevoile oamenilor a caror rezolvare o constituie insasi acceptarea si respectarea legilor, ca facind parte din binele la care fiecare dintre noi aspiram.

 La fel cum folozofia de la care ar trebui sa plece orice judecator cind aplica o lege priveste aceleasi elemente, si trebuie sa mearga chiar mai departe prin sondarea profunzimii acesteia, renuntand  la superficialitatea unei aprecieri doar de suprafata, tocmai pentru a nu lasa acele nevoi ale oamenilor sa se scufunde sub <adancimile> uneori nebanuite  de catre legiuitor. 

Din pacate caracterul de generalitate al legilor nu garanteaza ca acestea sunt si folositoare oamenilor, iar orice manifestare a acestora face sa priveasca pina la <durere> sistemul, statul, societatea si pe fiecare om , asa cum lipsa  de coerenta a legilor, a devenit de mult un punct asupra caruia s-ar putea ajunge cel mai usor la un larg consens in societatea romaneasca.

Daca as fi un medic bun, atunci principala mea preocupare ar fi aceea de a cauta sa aflu unde este slabiciunea pentru a putea sa stiu apoi ce medicament sa prescriu, ca jurist sunt insa interesat  sa vad care este slabiciunea cea mai mare a sistemului de justitie, iar aceasta slabiciune este aceeasi pentru sistem ca si pentru stat in general, respectiv lipsa unor legi bune care sa plece de la un principiu al binelui pentru oameni. 

O lege intotdeauna disponibila, fara ostentatie si fara calcule, a carei eficienta sa provina din simplitatea cu care se doreste gasirea unui sens si a unui echilibru in societate si mai ales in vietile noastre.

Mie, imi place sa  cred ca un jurist nu trebuie sa fie doar o broasca testoasa inchisa intr-o carapace de legi,  pe care alti i-au construit-o si din care nu trebuie sa-si scoata capul, nici macar putin pentru a vedea incotro se indreapta. Pentru ca daca  cumva ne aflam pe marginea unei prapastii in care am putea cadea,  iluzia ca vom  fi aparati de niste legi pe care desi le cunoastem  slabiciunea preferam sa o ignoram, nu ne va salva si nici nu ne va ajuta sa ignoram durerea provocata de o astfel de cadere.

Iar daca legiuitorul este intelept si invata masura ARMONIEI, el poate face din lege paine pentru cei carora le este <foame> si sabie pentru cei carora depasesc orice <limite>, dar mai ales poate sa transforme societatea in OAMENI.

Balasa Gabriel