Archive for October, 2007

Trupul spiritual al sufletului

Sunday, October 28th, 2007

Multi oameni de stiinta se intreaba si cauta cu pasiune posibilitatea prelungirii vietii. Apar diferite ipoteze si lumea  incepe sa spere, desi daca ar fi sa ne intrebam de ce vrem sa traim mai mult, tare mi-e teama ca putini dintre noi ar avea un raspuns sprijinitor al acestei cautari.

 Este adevarat ca toti am vrea sa traim mai mult, dar uitam de orele si zilelele intregi in care ne-am plictisit si in care trupul nostru nu ne-a ajutat cu nimic.

 Si cu toate acestea suntem multi care visam la nemurire si care ne lasam tulburati de emotiile ce ne leaga de viata acestui trup.

  Este adevarat ca poate pentru unii dintre noi viata este scurta, dar trebuie sa intelegem ca viata nu este numai pentru trup ci si pentru suflet. Sa intelegem ca pentru unii dintre noi viata sufletului nostru imbatraneste mai repede decat trupul, in timp ce pentru altii viata trupului imbatraneste mai mult decat cea a sufletului, iar tot ceea ce traim noi se reduce doar  la o cautare a unui echilibru perfect, atata vreme cit acestea sunt impreuna.

 Numai ca vine o vreme cind aceasta unitate de viata corp-suflet se dezechilibreaza totalmente si ne este imposibil chiar a mai spera la un echilibru macar relativ si precar, cind legatura dintre viata trupului nostru si viata sufletului nostru slabeste atat de mult ca trupul se sfarseste fara energia punctului din care venim, sau cind viata sufletului nostru se intuneca si aproape ca dispare, iar atunci viata trupului nostru ramane goala si fara rostul principal al existentei sale, ca o fantoma ce traieste intr-o ratacire continua.

 Pentru ca viata trupului nostru nu ne-a fost data doar pentru ca acesta sa traiasca si sa imbatraneasca, ci mai ales pentru a ne putea duce viata sufletului nostru mai aproape de vesnicia din care acesta s-a nascut.

Inchipuiti-va un punct in nimic, iar un punct in nimic inseamna de fapt totul, si acest punct care este incercuit de nimic capata un contur care il transforma in centrul unui cerc, punctul este sufletul iar conturul acestuia, trupul pe care-l ia din nimic si care se intoarce in nimic.

 Important este insa sufletul care nu moare niciodata si care poate lua mereu un alt contur, in timp ce trupul ramane mecanismul in care putem vedea  esenta noastra adevarata, centrul nostru, sufletul. Iar un mecanism, cum este trupul, are un anumit scop pentru care functioneaza, el functioneaza pentru a pune in valoare esenta noastra, sufletul nostru, care la randul sau se bucura de nivelul fizic al unei existente in care doar libertatea lui este absoluta.

 Cind ne apropiem de pierderea trupului si nu am putut inca stabili contactul cu sufletul nostru, trebuie sa incercam sa ne raportam cu adevarat la ceea ce exista si nu la conturul iluzoriu pe care ni l-am construit la nivelul fizic, iar ceea ce exista cu adevarat nu este trupul, nu este eu-l, nu este personalitatea, functiile sau realizarile noastre, si nici macar tristetile sau bucuriile pe care le-am avut, ci calitatea sufletului nostru de sine divin care nu moare niciodata.

Pentru cei care nu mai sunt in trupurile fizice pe care le-am cunoscut, sa le uram fericire in viata sufletului in care au ramas, si sa nu uitam ca lacrimile noastre sunt mai mult pentru acest trup al lor, sa nu uitam ca sufletul lor nu a murit, si mai ales sa credem ca doar in prezenta sufletului avem totul, iar atunci cind reusim sa  aprindem lumina sufletului in noi, incepem sa vedem si sa simtim iarasi  aproape sufletele celor dragi disparuti dintre noi, pentru ca aceasta lumina devine un adevarat trup spiritual al sufletului lor.

 Balasa Gabriel

Romania este tara care inca nu s-a “nascut” !

Tuesday, October 23rd, 2007

 

  Citind Evenimentul Zilei - Horia-Roman Patapievici, 18 oct 2007, unde acesta se intreba si incerca sa raspunda la intrebarea - „ce fel de tara este tara in  care traim?”,inima mea a inceput sa-mi miste mintea spre un alt raspuns, in care adevarata putere si bucurie a acestei intrebari sa vina si sa locuiasca in gindurile mele.                 Deci cum as raspunde eu la intrebarea: Ce  tara este Romania?             

  - Romania este tara oamenilor care nu doresc sa dea nimic pentru aceasta, dar care sunt gata in orice moment sa ceara totul de la ea, este tara in care am crescut dar in care foarte putini dintre noi si-au aprins flacarile adevarate din suflet si minte pentru a o lumina.        

     - Romania este tara celor care nu au ales cu adevarat niciodata nimic, este tara celor rataciti in mlastina sperantei care asteapta vremuri mai bune decat au trait ei vreodata, este tara celor care cred in Dumnezeu dar sunt gata  sa mearga la „vrajitoare”.           

   -   Romania este tara abandonata in fiecare zi de romani, este tara pe care fiecare dintre noi o scuipa aruncandu-i in spate toate falsitatile si ignorantele noastre, este tara guvernata mereu de  „las-o ma ca merge asa”.             

   - Romania este tara in care traim, fara sa primim nimic din ceea ce Romania are bun, in noi, pentru ca noua ne place sa privim lucrurile rele pe care le are Romania fara sa acceptam faptul ca aceste lucruri rele nu-i apartin, ele sunt lucrurile pe care noi le facem manati de fatalitatea neamului nostru si de care suntem atit de multumiti ca niste bieti bolnavi inchipuiti.      

        - Romania este tara unde ne simtim mereu nepregatiti, este tara unde nerabdarea, neastamparul, si dezamagirile  noastre au innabusit orice aspiratie spre autenticitate, este  tara celor care sunt revoltati ca dorintele lor nu-i ajuta sa-si atinga scopurile imediat.         

      - Romania este tara celor care se pling ca nimic nu iese asa cum vor ei, este tara in care singura ordine cunoscuta este „ eu primul, sau daca nu se poate atunci, toti si totul deodata”,  este tara unde noi ne ascundem egocentrismul nostru nemasurat si ambitiile stupide de oameni care cred ca stiu totul.      

         - Romania este de fapt, tara care inca nu s-a “nascut” pentru ca romanii sunt prea indragostiti de ei insisi, este tara pe care noi nu am avut inca curajul, inteligenta si bucuria de a ne-o oferi noua insine, pentru ca nu am stiut sau nu am dorit sa stim ca Romania nu este un simplu lucru care ne apartine, ca Romania nu suntem nici macar noi, romanii, ci ea este aceea miscare dinspre noi spre ceilalti, este o miscare spre „tara”, spre  „Romania”, este aceea miscare - lumina care se ofera fara a cere nimic in schimb.             

  - Romania este “muntele” nostru cel mai inalt si cel mai sfant, Romania este tara in care trebuie mai intai sa credem pentru a putea apoi sa o construim, sa o iubim, si sa o traim ca pe o fiinta aflata mereu „deasupra” noastra, ce exista separat de fiecare roman dar care ne uneste in acelasi timp pe toti in unul singur, IN ROMANIA!

Balasa Gabriel

Lipsa de impartialitate a legilor

Friday, October 12th, 2007

Facatorii de legi sunt  si ei oameni supusi greselii, iar legile pe care  le fac nu pot fi perfecte. Aceste legi trebuie sa fie insa concepute a functiona pe perioade atit de lungi , in asa fel incat sa fie imposibil sa sti daca ele vor ajuta anumiti oameni mai degraba decat  pe altii.

Realitatea de azi insa ne arata ca legile noastre sunt totalmente lipsite de orice impartialitate.

Iar aceasta lipsa de impartialitate a legilor cred ca este cauza principala a crizei politice, sociale si chiar judiciare prin care trece Romania azi.

Pentru ca legiuitorul nostru foloseste in mod discretionar si fara discernamint puterea de a face legi, intervenind ad hoc pentru azi, maine sau poimaine, pentru mine, pentru tine sau pentru el, incercand sa dirijeze o activitate curenta de zi cu zi a societatii si rapindu-le astfel indivizilor posibilitatea de a-si trai liberi viata, tocmai pentru ca-i  lipsesc de posibilitatea de a prevedea cu o anumita certitudine modul cum “puterea”isi va folosi forta de elaborare a legilor si de constrangere.

Legile noastre actuale par sa depinda mai mult de imprejurarile de moment decat de stabilirea unor reguli generale fixate independent de circumstantele concrete, si astfel renunta la autenticitatatea lor pentru a se transforma in simple “ordine” rigide ce nu lasa loc nici unei alte posibilitati de libertate a indivizilor.

Impartialitatea legiuitorului nu inseamna ca acesta sa nu stie cu ce scop face legile, si cum vor actiona acestea.

 Impartialitatea legiuitorului trebuie insa sa fie acea nepartinire a tuturor oamenilor in fata unei legi, si mai ales lipsa de privilegiere a unor anumiti indivizi  fata de altii.

 Impartialitatea este aceea care presupune ca legiuitorul nu va sti cu anticipatie cui ii vor folosi legile, in timp ce lipsa de impartialitate presupune in mod clar si fara echivoc alegerea unor interese particulare ale unor anumiti indivizi particulari, creindu-le acestora un avantaj, sau mai bine zis lipsa de impartialitate se manifesta in acele legi facute expres pentru cineva anume.

Lipsa de impartialitate a legilor, este acea renuntare la caracterul general al acestora care poate fi de folos oricarui individ in urmarirea unor scopuri variate, si adoptarea unui caracter strict particular cu restringerea fireasca a ariei lor de aplicare in favoarea unor situatii concrete si scopuri particulare.

Avem nevoie de aceasta impartialitate a legilor in societatea romaneasca, asa cum avem nevoie sa stim ca nu tot  ceea ce nu este prevazut de lege este nelegal. De fapt nu putem sa incadram strict viata noastra intr-o legalitate stramta fara sa renuntam la principiile si valorile noastre. Iar legile noastre sunt atit de tocite de modificarile aproape zilnice incat forta lor mai sta doar in constrangere si nu in idealurile unor drepturi sau libertati spre care sa ne deschida drumul.Legiuitorul roman a devenit un carpaci care pune petice si la “hainele”noi, modificand legile intr-o dementa aproape senila.

El a renuntat la a fi un vizionar, un creator de modele prin care sa conduca indivizii si societatea spre fericire, si se multumeste doar sa faca pe administratorul unui “ospiciu” in care el este primul si cel mai mare nebun, si Doamne, cit de tare se mai bucura uni de aceasta nebunie in fiecare clipa pe care o traiesc !

Balasa Gabriel

Intelepciunea judecatorului

Sunday, October 7th, 2007

Profesia de judecator cere timp si staruinta, si mai apoi rabdare pentru  a indura oboseala si stresul rezultate din greutatea luarii unei hotararii prin care el pretinde oamenilor si societatii sa urmeze un anume sens, sens pe care trebuie sa-l justifice atit pentru el cit mai ales pentru ceilalti. Aceasta profesie mai cere ca toata viata unui judecator sa fie echilibrata, astfel ca in greutatile cu care acesta se lupta sa-si cumpaneasca bine puterea de a razbi in cele bune si drepte.Numai ca uneori este greu sa ajungi la un echilibru in viata profesionala fara a trece printr-un echilibru al vietii personale, si nici usor nu este sa depui mereu eforturi bine masurate pentru fiece lucru fara sa sporesti sau sa micsorezi nimic peste masura si sa-ti pastrezi astfel o alcatuire armonioasa a vietii .

Pentru ca un judecator trebuie sa-si gaseasca singur drumul spre intelepciune, plecind de la realitatea in care exista si in care judeca, si mergind spre apropierea de idealurile societatii pe care o slujeste prin profesia pe care o practica.

 Intelepciunea judecatorului nu este o norma juridica,  ea poate fi insa descoperita prin atingerea unei aceleiasi lumini in mintea si sufletul sau, o lumina ce reprezinta un imperativ categoric spiritual al unui ideal in viata si nu doar al unei finalitati a judecatii pe care acesta o face.

 Intelepciunea unui judecator trebuie sa treaca peste greutatea ce o intampina in intelegerea a ceea ce este ascuns cu stiinta sau cu nestiinta in cele aratate si prezentate de parti pentru folosul castigarii  unei “dreptati personale”,  care nu se vad la o simpla” privire sau citire” a acestora, si fara de care nu se poate ajunge la o judecata cu adevarat dreapta.

Intelepciunea unui judecator trebuie sa masoare cu grija fara a spori sau micsora drepturile sau obligatiile vreunei parti si sa duca astfel la departarea oricarui echilibru in judecata pe care o face, pentru ca adevarata dreptate nu poate sta decat in echilibru si niciodata in dezechilibru, oricat de cautat sau acceptat ar fi acesta de catre oameni sau societate la un moment dat.

Intelepciunea unui judecator trebuie sa pastreze acest echilibru indreptindu-se spre o neluare aminte la tot ceea ce priveste propriile ganduri, sentimente si emotii, tocmai pentru a pastra toata grija si toata puterea pentru implinirea unei judecati corecte.

Intelepciunea unui judecator mai are nevoie si de o largime a mintii si inimii , in care sa incapa si cele obisnuite si cele neobisnuite ,  pentru a nu judeca un gand sau un adevar ce-i apartine lui, mai inainte de asezarea unei drepte judecati in procesele  celor ce simt trebuinta unei dreptati.

Intelepciunea unui judecator trebuie sa aiba puterea de a asculta si de a incerca sa inteleaga si lucrurile care nu-i plac sau nu-i convin, pentru a nu-si pierde echilibrul cu indoiala ca tot ceea ce face este in zadar.

Intelepciunea unui judecator cere nedejde si credinta in idealul unui echilibru al societatii, si in desavarsirea acesteia prin ridicarea si echilibrarea greutatilor pe care le intalneste in drumul oamenilor spre drepturile lor.

Intelepciunea unui judecator are nevoie si de liniste, pentru ca aceasta ii da puterea pentru osteneala oricarei judecati desprinse din lupta partilor, fara a mai ingadui ca judecatorul sa fie tulburat de lucrurile personale din afara procesului, si care exista in mod obisnuit in viata sa ca si intr-a fiecarui om.

Intelepciunea unui judecator mai cuprinde inlauntrul sau si putin har, adica acea lumina din sufletul sau care-i apare uneori si pe chip, lumina care arunca umbra nedreptatii si descopera adevarul din relatiile si raporturile asa de incurcate ale oamenilor, lumina care este o miscare spre intelegerea deplina a acestora, o intelegere fara condamnare, o intelegere desavarsita ce vine din iubirea pentru om.

Si cum am putea sa ne silim spre aceasta intelepciune? _ decat numai incepind mai intai cu fuga de o imprastiere a mintii spre nevoile noastre, si de cautare a acelei Intelepciunii care  incepe odata cu intoarcerea spre noi insine pentru a intelege slabiciunile celor pe care-i judecam si puterea apropierii de echilbrul spre care ne indreptam.

Balasa Gabriel

Ambiguitatea fiintei noastre - intre bine si rau !

Friday, October 5th, 2007

Binele si raul ne impiedica sa fim perfecti, pentru ca binele si raul reprezinta ambiguitatea cea mai prezenta a fiintei noastre si principalul instrument care naste orice judecata pe care o facem.

Daca binele si raul nu ar mai exista pentru noi, atunci nimeni nu ar mai judeca nimic si pe nimeni, numai ca aceasta ambiguitate ce o purtam in fiinta noastra ne face sa ne impotrivim unor lucruri si sa dorim altele, convingandu- ne singuri ca tot ceea ce trebuie sa facem este sa judecam corect intre bine si rau, alegand dintre acestea ce ni se pare ca este folositor pentru noi, pentru ca acest folos reprezinta si binele pe care noi il alegem impotriva raului de care vrem sa ne departam.

Binele si raul nu sunt insa niciodata alegeri impartiale, pentru ca fiecare le consideram privindu-le sub aspectul pretentiilor noastre pe care le sustinem” indreptatiti” de judecatile pe care le facem de fiecare data acoperiti de  exercitarea dreptului nostru la ratiune si logica.  

 Binele si raul sunt instrumente pe care le-am inventat pentru a scapa de sentimentul unui destin in care noi insine suntem doar instrumente. 

Si oricat am vrea sa facem abstractie de imperfectiunile noastre inventind o morala prin care sa ne afirmam independenta fata de orice responsabilitate asupra sortii noastre, trebuie sa acceptam pina la urma faptul ca suntem separati de ceilalti nu prin fiinta care suntem ci prin ne-fiinta pe care o purtam in inconstienta noastra, refuzand sa-i acceptam pur si simplu sensul spiritual autentic, si straduindu-ne intr-un efort sisific  sa ne cream propriul nostru spirit din personalitatea pe care ne-am construit-o prin fiintarea noastra  de la nastere si pina in prezent.

Intre bine si rau, dorintele noastre implinite raman golite de orice sens, si fie ca o stim sau nu aceasta lipsa de sens naste in noi o disperare tacuta a unei constiinte ce incepe sa inteleaga ca viata devine din ce in ce mai mult doar o simpla evitare a existentei, care este ceea ce este.

Intre bine si rau actioneaza toate compromisurile noastre mai mici sau mai mari pe care le facem convinsi de importanta scopurilor pe care le urmarim.

Intre ceea ce este bine si ceea ce este rau imi intaresc credinta ca poate  binele si raul nu exista cu adevarat, chiar daca lucrurile bune si lucrurile rele se intampla mereu, si chiar daca ele sunt atinse de posibilitatile pe care noi oamenii le  interpretam in mod diferit in functie de interesul pe care il avem, motivindu-ne si justificindu- ne cu ajutorul lor comportamentul nostru si criticindu-l in acelasi timp pe al celorlalti.

Sau poate ca binele si raul nu sunt decat balustradele pe care le-am inventat  pentru a avea cel putin o portiune de contact cu un drum care nu se vede dar care incepe dinainte de nastere si probabil ca se termina dincolo de moartea noastra.

Cu siguranta insa binele si raul nu sunt niste date exacte, pentru ca binele si raul sunt judecate mai mult dupa ceea ce simtim cu inimile noastre, pentru ca ele ne sustin intelegerea noastra care ne asigura supravietuirea dar nu mai mult decat aceasta, pentru ca mai mult, inseamna depasirea acestei ambiguitati a binelui si raului care ne poate urca spre curajul de a fi intregi si nu doar parti ale acestuia.

Balasa Gabriel