Politica care se face azi, si probabil care s-a facut dintotdeauna nu mi se pare a fi decat un reflex al egoismului uman prezentat insa ca fiind singurul loc de unde poate incepe  esenta altruismului, adica binele pentru cetateni – nimic mai mincinos. De fapt traim se pare intr-o epoca a minciunii, cind pina si adevarul il spunem imbracandu-l in haina unei minciuni. Iar despre minciuna si adevar in politica se pot spune foarte putine datorita faptului ca acestea aproape se confunda, bineinteles nu intr-un mod intentionat, ci intr-unul aproape “natural”. Si totusi, am putea gasi o oarecare diferenta  intre ele, care  consta doar in faptul ca minciuna politica este cea care nu se implineste acum in prezent si a carei existenta o tot mutam cit mai in viitor, pentru ca esenta acesteia consta tocmai in faptul ca nu poate fi verificata la momentul cind o spui, in timp ce adevarul politic poate fi verificabil exact atunci cind il pronunti, chiar daca nu are vreo mare utilitate,  si fara sa te intereseze grija vreunei trageri de timp.

 Politica nu este decat un nume pentru NIMIC, un nimic care este umflat de cuvintele exagerate si mincinoase si care se vrea de necuprins. Politica nu are nici o legatura cu prezentul nostru care a devenit din ce in ce mai mic pentru politicieni de orice culoare ar fi acestia, ci doar cu iluzia unui viitor proiectat peste o realitate de cele mai multe ori mizera si suferinda, ca un afis colorat ce acopera un zid vechi plin de gauri.

In politica de azi poti sa dormi, poti sa visezi, poti sa spui prosti, poti face orice, nu conteaza daca oamenii recunosc sau nu in politica o legatura cu intelepciunea de a ne descoperi un sens pentru viata comuna pe care o avem si pentru spiritualitatea de care dorim sa ne apropiem.

Politica pare mai mult un joc neserios, in care cei care o fac nu trebuie sa renunte la nimic pentru ca ei sunt cei care creeaza regulile, si din care noi nu mai intelegem nimic, pentru ca aceasta pierde orice urma de sens.

Politica nu pare sa fie mai mult decat o incercare de construire a unei constiinte artificiale in care regulile create se vor transformate in adevaruri sub amenintarea ca altfel va fi haos, haos strigat si tipat cit mai tare si strident in urechile noastre.

Nu de aceasta Politica insa,  cred ca au nevoie oamenii, cred ca mai repede acestia  ar dori o politica umana, mai putin galagioasa, pasnica, iubitoare pentru evolutia oamenilor oricat de simpli ar fi acestia, si mai ales o politica relaxata si usurata de “constipatia” unei pareri de sine umflate.

De aceea, tot ce as putea sa spun in favoarea politicii este ca:  imi iau LIBER DE POLITICA, si nu mai am chef sa ascult pe nimeni care vorbeste despre ea.

BG

Politica care se face azi, si probabil care s-a facut dintotdeauna nu mi se pare a fi decat un reflex al egoismului uman prezentat insa ca fiind singurul loc de unde poate incepe  esenta altruismului, adica binele pentru cetateni – nimic mai mincinos. De fapt traim se pare intr-o epoca a minciunii, cind pina si adevarul il spunem imbracandu-l in haina unei minciuni. Iar despre minciuna si adevar in politica se pot spune foarte putine datorita faptului ca acestea aproape se confunda, bineinteles nu intr-un mod intentionat, ci intr-unul aproape “natural”. Si totusi, am putea gasi o oarecare diferenta  intre ele, care  consta doar in faptul ca minciuna politica este cea care nu se implineste acum in prezent si a carei existenta o tot mutam cit mai in viitor, pentru ca esenta acesteia consta tocmai in faptul ca nu poate fi verificata la momentul cind o spui, in timp ce adevarul politic poate fi verificabil exact atunci cind il pronunti, chiar daca nu are vreo mare utilitate,  si fara sa te intereseze grija vreunei trageri de timp.

 Politica nu este decat un nume pentru NIMIC, un nimic care este umflat de cuvintele exagerate si mincinoase si care se vrea de necuprins. Politica nu are nici o legatura cu prezentul nostru care a devenit din ce in ce mai mic pentru politicieni de orice culoare ar fi acestia, ci doar cu iluzia unui viitor proiectat peste o realitate de cele mai multe ori mizera si suferinda, ca un afis colorat ce acopera un zid vechi plin de gauri.

In politica de azi poti sa dormi, poti sa visezi, poti sa spui prosti, poti face orice, nu conteaza daca oamenii recunosc sau nu in politica o legatura cu intelepciunea de a ne descoperi un sens pentru viata comuna pe care o avem si pentru spiritualitatea de care dorim sa ne apropiem.

Politica pare mai mult un joc neserios, in care cei care o fac nu trebuie sa renunte la nimic pentru ca ei sunt cei care creeaza regulile, si din care noi nu mai intelegem nimic, pentru ca aceasta pierde orice urma de sens.

Politica nu pare sa fie mai mult decat o incercare de construire a unei constiinte artificiale in care regulile create se vor transformate in adevaruri sub amenintarea ca altfel va fi haos, haos strigat si tipat cit mai tare si strident in urechile noastre.

Nu de aceasta Politica insa,  cred ca au nevoie oamenii, cred ca mai repede acestia  ar dori o politica umana, mai putin galagioasa, pasnica, iubitoare pentru evolutia oamenilor oricat de simpli ar fi acestia, si mai ales o politica relaxata si usurata de “constipatia” unei pareri de sine umflate.

De aceea, tot ce as putea sa spun in favoarea politicii este ca:  imi iau LIBER DE POLITICA, si nu mai am chef sa ascult pe nimeni care vorbeste despre ea.

BG

Nu sunt filozof, dar imi place sa ma gandesc la anumite cuvinte, la semnificatia si intelegerea acestora, iar acest lucru il fac de cele mai multe ori impins de o nevoie inconstienta de a crea ceva nou in fiinta mea, nevoie care de multe ori ia mai intai forma unei confuzii a carei presiune ma impinge intotdeauna spre o ordonare relativa a lucrurilor si gandurilor ingramadite in aceasta realitate istorica in care imi interpretez viata mea. As vrea sa am mereu o perspectiva clara in tot ceea ce simt, gandesc si realizez, in schimb imi dau seama ca nu pot decat sa lipesc bucatile de idei si de simitire pe care reusesc sa le scot temporar din amestecul acesta al unei umanitati care tinde dintotdeauna spre o constructie a omului din afara in interiorul sau.

Presupunind ca Libertatea  si Adevarul fac parte din conditia umana (desi mai am inca unele indoieli) ma intreb ce semnificatie au acestea in contextul general al unei vieti materiale din care rareori reusim sa mai ne inaltam capetele catre o dimensiune spirituala. Pentru multi dintre noi, Libertatea si Adevarul sunt doua valori esentializate de o acceptare sociala si anume apartenenta la o comunitate construita pe baza unor afirmatii blocate in realitatea cotidiana a experientelor practice pe care le traim.

Mie mi se pare ca acestea sunt din ce in ce mai mult manifestari exterioare ale limbajului nostru si nu ale unei credinte care sa ne faca sa traim ceea ce suntem noi insine in interiorul nostru. Limbaj care devine din ce in ce mai mult un creator de idei, in timp ce din ce in ce mai putine idei reusesc sa creeze noi limbaje, iar lucrul acesta se observa in alegerile indreptate spre manipularea celor mai multi dintre noi. Sunt cuvinte care asezate intr-un anumit mod ne conduc pe toti doar la o anumita idee care se si vrea aleasa de catre toti ca fiind personala, tocmai pentru a se obtine o anumita alegere,  una care in aparenta sa fie libera, si care in aparenta sa semnifice un adevar.

Chiar daca pe lume mai exista si oameni care sunt aiurea si care nu merg totusi spre ideile spre care vor sa ne conduca unii cu ajutorul cuvintelor, acestia sunt o minoritate care niciodata nu vor reusi mai mult decat sa starneasca o curiozitate de circ printre cei multi. Intelegerea mea despre Libertate si Adevar este inca nedefinita, dar cu toate acestea pot spune care sunt sentimentele mele pentru acestea.

 Libertatea nu este posibilitatea de alegere, nu este independenta de manifestare, ea pare sa fie mai degraba locul gol in care noi putem sa ne descoperim fiinta, locul gol care ne poate ajuta sa iesim din orice confuzie si sa ne ordonam gandurile in idei, ideile in cuvinte, cuvintele in fapte, si faptele in valorile libertatii.

Adevarul nu este dorinta de a ne explica realitatea, nu este nici forma sub care ne manifestam convingerile, el pare sa fie mai degraba credinta intr-o ordine universala a lucrurilor care ne arata mereu si mereu slabiciunea intemerii umanitatii noastre spre locurile din care putem sa ne folosim de noi insine si de ceilalti fara a ne putea baza insa niciodata pe fiinta din noi insine.

Sentimentele mele sunt insa din pacate inutile pentru vietile  intortocheate printre zilele si noptile cuvintelor pe care am ajuns sa le traim mai mult decat pe orice din fiinta noastra libera si adevarata.

Cineva spunea ca “E mult mai usor sa fii critic decit sa fii corect”, lucru cu care sunt total de acord si la care as mai adauga ceva, e mult mai usor sa vedem “pacatele” altora decat sa le vedem pe ale noastre.

Azi traim intr-o realitate in care mintile noastre vad doar greselile celor de langa noi, in care inima noastra cantareste doar greutatile pe care le atarnam de faptele altora parasind cu desavarisire grija pentru dobandirea de catre noi a unui spirit luminat.

Azi unim pierderile noastre cu grija pe care vrem sa o aruncam pe umerii celorlalti pentru a ne ascunde neputintele pe care ni le gatim cu ajutorul cuvintelor in dorintele si proiectele pe care am doar spunem ca am dori sa le punem in slujba celor de linga noi.

Azi folosim lacrimile pentru a ne “curata” hainele ce le purtam si dupa care suntem judecati.

Azi suntem potrivnici oricarei intelegeri ce ne-ar putea scoate din confuzia extraordinara in care traim, numai si numai pentru ca vrem sa ne “pazim” avantajele pe care noi credem ca le avem asupra celorlalti.

Azi ii amagim pe toti cei care sunt linga noi prin amagirile de sine care  ne raman mereu neluate in seama si neintelese chiar de catre noi insine.

Si totusi, Azi sunt din ce in ce mai putini oameni care ar putea sa recunoasca toate acestea ca fiind in primul rand adevarate pentru ei, cu totii fiind in schimb gata sa jure ca ceilalti cu siguranta chiar asa sunt……pentru ca:

Cel caruia i se pare ca este cel mai bun, are sufletul gol.

Cel caruia i se pare ca este plin de intelepciune, nu va primi niciodata adevarul. Cel care se maguleste cu aprecierea celorlalti, nu va fi decat tradat mereu si mereu.

Cel care se increde in parerea lui sau a altora, numai dupa parere va fi judecat.

Cel care se crede plin de virtuti, sfarsit de patimi va termina.

Cel care pe oameni ii foloseste ca pe niste unelte, va fi inselat de “uneltele” de care s-a folosit.

Cel care semet se vrea indreptator al celorlalti orbecaind in necunoasterea proprie, se va taia in subtirimea propriei existente. 

Cel care se crede  vultur va fi ranit mai grav daca ii tai o unghie decat daca il lovesti peste plisc.

Azi insa toate sunt posibile, si cele pe care le-am spus dar cu siguranta si cele pe care nu le-am spus.

BG

De mult timp ma gandesc la raportul dintre litera legii si spiritul sau, si mi se pare ca avem parte de o metafora a legii ce isi are o existenta in sensul cel mai propriu al acesteia prin alegerea pe care deseori o facem in favoarea unui spirit al legii. Nimeni nu ne spune cind si cum trebuie sa cautam spiritul unei legi, uneori se arata ca o lege clara trebuie aplicata asa cum este si numai acolo unde lucrurile nu sunt clare trebuie sa cautam spiritul acesteia identificat cu o esenta a acesteia. Azi insa legile sunt destul de clare si totusi cautam spiritul acestora. De ce?

 Poate pentru ca dreptul apare ca fiind o perspectiva intriganta a legii, o incercare prin care se vrea aratat ca nu a fost inca spus totul despre drept prin lege. Daca ar fi sa analizam ce este legea, am putea spune ca  Legea este “cuvintul” care trebuie ascultat, respectat si a carui incalcare se pedepseste intr-un fel sau in altul, el transmite intotdeauna o comanda chiar daca uneori acea comanda mimeaza dreptul la alegere pe care-l lasa acest “cuvint”.

De fapt legea ne arata etica si morala ratata, reducind spiritul acestora la un simplu instrument al puterii ce doreste sa mimeze acest spirit tocmai prin “cuvintul” legii, iar observatia cea mai importanta mi se pare aceea ca mai inainte de lege a existat etica si morala chiar daca la un nivel primitiv, insa in clipa cind acestea sau diluat legea a devenit necesara, pentru ca viata ar fi capatat un “joc”asa de mare care pur si simplu ar fi dus la destramarea si in final la distrugerea ei.. Desigur ca  mai tot timpul ne folosim de cuvinte, de aceea si “cuvintul” legii este usor de strecurat printre vorbele pe care am ajuns  sa ne sprijinim intreaga viata.

Dar sa revenim la acest raport intre lege si spiritul sau, si sa trecem peste definitia lui ca fiind cautarea sensului dorit de legiuitor, pentru ca la o analiza logica aceasta nu ar rezista, tocmai avind in vedere absurdul acesteia, cum sa consideram ca legea este o “comanda”ce trebuie respectata, prin care legiuitorul doreste sa spuna clar ce anume doreste sa impuna, si totusi sa vi pe urma si sa spui ca sensul si dorinta legiuitorului a fost cu totul alta. Pentru ca nici un legiuitor nu doreste cel putin la nivel constient sa dea niste legi care sa fie doar parabole carora oamenii trebuie sa le ghiceasca sensul. Si atunci de unde vine acest raport, care este semnificatia lui, ce anume doreste sa ne arate acesta?

Parerea mea este ca acest raport trebuie privit cu totul altfel decit unul de la formal la esential. De exemplu litera legii reprezinta fixitatea unor comenzi care raspund dorintei legiuitorului de a impune anumite conduite, acestea sunt insa facute pentru oameni care trebuie sa le respecte, sa le” äsculte” si atunci cind acestia nu pot fi convinsi, trebuie pastrat ceva din lege, nu se poate ca oamenii sa vina si sa spuna: sunt niste legi proaste, jos cu ele, va dati seama ce ar insemna aceasta pentru putere. Si uite asa litera devine sursa pentru un spirit, un spirit al celor carora li se aplica legea si care o inteleg in primul rind prin efectele pe care aceasta le are asupra lor si nu doar printr/un concept teoretic si rational, un spirit care renunta la fixitate in favoarea unei largiri comode a regulilor ce trebuiesc respectate, care sa se potriveasca situatiilor cotidiene si reale in care oamenii traiesc. Acest spirit nu apartine insa cuvintului, el apartine acceptarii si asteptarii celor carora le este adresat, iar de aici a aparut si necesitatea Dreptului, pentru ca totusi trebuia ca tot o putere sa vina si sa spuna care este “spiritul”unei legi, si aceasta este puterea judecatoreasca, care nu apartine judecatorilor ci misiunii acestora de a mentine echilibrul intre oameni si intre acestia si creatiile lor institutionale.

De fapt spiritul unei legi nu este decat o metafora prin care incercam sa aducem  echilibru in aplicarea legii, sa pastram legitimitatea acesteia uneori chiar cu pretul negarii ei, pentru ca sunt cazuri cind legitimitatea aplicarii unei legi cere ca spiritul acesteia sa se indeparteze total de litera ei, spiritul legii nu este sensul ascuns al acesteia, ci este imitatia cea mai buna a unei legi care nu functioneaza, iar modelul acestei interpretari al spiritului unei legi este in primul rind conditionat de adevarul percepetiei sale de catre cei care trebuie sa o respecte. 

Pentru ca spiritul unei legi trebuie sa fie in primul rand recuperarea atit cit se poate a unei etici si moralitati normale, normalitate care nu se incadreaza intr-o valoare ideala ci doar intr-o realitate inerenta acestora si care deseori impune conditiile vietii in care traim. Daca spiritul legii  se trage in totalitate din valorizarea aplicarii ei raportate la acceptarea acesteia de catre cei care suporta si aplicarea legii, atunci am putea spune ca legea trebuie sa se spijine in afara de puterea statului si pe  justificarea legitimitatii acesteia prin gasirea unui spirit de aplicare echilibrata si spre binele celor carora li se aplica. Spiritul legii devine astfel mai mult decit o metafora a legii, el este chiar crearea unei alte reguli in interiorul unei legi cu intentia clara de a se legitima chiar conceptul de lege.

BG

Legea dupa mine, este un cuvint a carei incarcatura trebuie sa cuprinda pe langa conditionarile pe care le are, si semnificatia pe care oamenii i-o dau in aplicatia si manifestarea practica a acesteia in viata lor de toate zilele. Caracterul legii implacabil de neschimbat, al unui lucru care trebuie sa se intimple orice ar fi  fara ca nimeni si nimic sa i se poata opune, nu este unul real, si asta vedem azi foarte bine cind o lege nici nu apuca sa fie publicata ca se si schimba, iar aceasta usurinta in “facerea”si in “”conditionarea” oamenilor cu legi se simte si o traim din plin prin “respectul”pe care il avem noi romanii fata de lege. Daca ar fi sa fac pe avocatul apararii as spune totusi ca respectul nu tine doar de valorizarea proasta sau buna pe care noi o facem, el tine insa si de adevarata “valoare”care nu trebuie impusa pentru ca fiind adevarata o regasesti mereu in tine insuti. Legile care sunt insa devalorizate prin chiar filosofia crearii lor, este greu de crezut ca pot reprezenta cu adevarat valori ce pot sa fie respectate de oameni fara a fi impuse.

Daca ar fi dupa mine, legea ar trebui sa fie modalitatea perfecta prin care sa se ofere oamenilor nu cele mai bune conditii si circumstante, ci cel mai valoros sens al unei vieti care sa-i conduca pe acestia la o stare de bine generala ce cuprinde pe linga aspectul material si pe cel spiritual.

 In prezent insa, cred ca a trecut de mult ocazia ca Legea sa mai fie considerata o modalitate miraculoasa care printr-o respectare stricta si conditionala sa ne conduca la acea stare de bine. Si cu greu mai poate fi folosita  ca o schema de tratament care sa ne vindece daca ne ingitim ascultatori “hapurile”oferite de aceasta.

Legea de azi incearca sa pastreze acel caracter al compensatiei, prin care ti se cere sa renunti la ceva pentru a primi altceva, de cele mai multe ori insa aceasta renuntare este inutila pentru ca ceea ce primesti in schimb nu-ti doresti si nu ai la ce sa-l folosesti. Mult mai corect ar fi ca legea sa urmareasca un caracter al atractiei, care sa ne faca sa atragem in vietile noastre lucrurile bune pe care legile ar trebui sa ni le arate.

Daca insa, natura legilor este inteleasa gresit de catre cei care le fac atunci manifestarea lor nu poate sa conduca decat la nemultumiri . Acestia ar trebui sa stie in primul rand ca Legea ar trebui sa exprime in cel mai inalt grad, inainte de orice conditionare sau restrictionare, necesitatea manifestarii ei, necesitate care nu trebuie niciodata despartita de starea de bine a oamenilor, pentru care care trebuie creata si aplicata si care reprezinta insasi scopul real de a fi al unei Legi. Pentru ca, dupa mine:

–  Orice Lege care corespunde unei necesitati, este o lege a carei valoare se impune in primul rand prin rezolvarea esentiala a problemelor cu care oamenii se confrunta in viata de zi cu zi.

– O Lege care se doreste mai mult un obstacol decat un ajutor pentru oameni nu poate sa aiba legitimitate.

– O Lege care este data pentru situatii de exceptii si nu pentru reguli nu poate sa aiba niciodata o interpretare si o aplicare unitara.

– O Lege care este folosita doar ca un instrument de control nu poate sa castige respectul nimanui, ci poate doar sa-i invete pe oameni sa se prefaca.

– O Lege care nu se concentreaza pe o stare de bine la nivel general, ci doar pe sanctionari ale unor acte individuale, nu poate sa aduca niciodata o stare de bine in societatea unde functioneaza.

– O Lege care inlocuieste dreptul, chiar printr-o suprematie exprimata constitutional este departe de orice dreptate sau daca vreti sentiment de dreptate al celor carora li se aplica.

– Si nici o Lege nu poate controla toate circumstantele unei vieti dintr-un motiv foarte simplu, pentru ca intotdeauna vor apare circumstante noi care nu sunt controlate de nici o Lege aceasta fiind esenta de manifestare a vietii care nu poate fi controlata prin nici o Lege de nici un legiuitor.

Acestea sunt Legile, si de aceea intotdeauna deasupra lor trebuie sa stea DREPTUL.

– Iar DREPTUL  despre care foarte multi dintre noi vorbim nu este pina la urma decat o corelatie intre Lege – interpretarea si aplicarea ei – efectele acestei aplicari – si echilibrul, starea de bine care trebuie sa reprezinte scopul  oricarui DREPT pentru ca acesta sa fie cu adevarat o “valoare”.

BG

Incerc de ceva vreme sa ies din tiparele unui judecator care conteaza doar pe adevarul judiciar (a se citi adevarul relativ al legilor ce trebuiesc respectate neconditionat) si ma trezesc intrebandu-ma :

-De ce trebuie sa judec intr-un anumit fel si nu in altul?

– De ce trebuie sa tin cont de o lege chiar si atunci cind simt ca nu este dreapta?

– De ce trebuie sa-mi repet intr-una ca judecata mea este rationala, logica, si fara nici o emotie?

– De ce ma simt deseori nesigur pe judecata pe care o fac?

– De ce incerc mereu sa ma conving singur ca exista intotdeauna un spirit al legii care este mai presus de orice litera a acesteia?

– De ce sunt mereu sfasiat de neincrederea in dreptatea legilor, de indoiala ca judecata mea este intr-adevar cea dreapta?

Raspunsurile la aceste “de ce-uri” pot sa fie foarte diferite pentru fiecare dintre noi, nu ma pot insa abtine sa nu incerc sa sper, sa caut si poate sa gasesc un fir comun care sa ne explice perspectiva noastra asupra justitiei pe care o infaptuim zi de zi cu toate indoielile, gandurile si problemele pe care ni le facem in legatura cu aceasta profesie a noastra.

In primul rand cred ca trebuie sa acceptam faptul ca odata cu aceste intrebari noi putem renunta la un tipar care a creat un anumit automatism in profesia de judecator, automatismul unei dreptati al carei  standard este legea (si nu vorbesc de lege ca principiu, ci de legile concrete care se adopta zi de zi si pe care noi trebuie sa le aplicam zi de zi), automatism care actioneaza la un nivel profund nu numai in profesia noastra ci si la nivelul mentalitatii sociale si care iese la iveala sub diverse tipare ce se inscriu sub o oportunitate a condamnarilor tuturor lucrurilor ce nu-ti convin la un moment dat, dar pe care esti gata sa le uiti daca vezi ca acestea te afecteaza direct in interesul tau trezindu-ti un sentiment de injustitie pe care ti-l versi de obicei sub forma unor indicatii sau cerinte pe care le exprimi printr-o opinie sociala sau chiar politica.

Nu cred ca exista un raspuns acceptabil la toate intrebarile pe care mi le-am pus, dar poate exista un raspuns al fiecaruia in functie de rezonanta acestor intrebari in activitatea proprie de infaptuire a justitiei. Iar firul comun pe care eu as alege sa-l aduc in fata ar fi acela ca oricat am vrea noi sa nu vorbim despre emotii atunci cind judecam, sa ne pastram profesia doar intr-un mod “rece”de judecata, rational, logic, legal si chiar stintific daca se poate, nu putem sa nu recunoastem semnificatia emotiilor unui judecator. Stiu ca aceasta poate complica si mai mult lucrurile intr-o justitie aflata intr-o reforma ale carei rezultate doar se ghicesc in intentiile si proiectele celor care vorbesc despre ea, stiu ca acest lucru poate fi uimitor pentru uni si cumplit pentru alti, dar cred ca a sosit timpul sa nu mai ascundem dreptul doar dupa niste legi ale caror texte nu au uneori nimic de-a face cu vietile incurcate ale oamenilor ce se desfasoara sub privirile noastre, poate ca a venit vremea sa spunem ca dreptul inseamna pina la urma acel “sentiment de justitie” pe care oamenii il simt si il apreciaza, sentiment care alaturi de gindurile logice si rationale are intotdeauna o parte esentiala si subtila- “emotia”, ca un fel de energie neconventionala a societatii pe care oamenii trebuie sa o redescopere pentru a  putea iesi intr-un fel sau altul din automatismele unei gandiri ce i-au adus pina in acest punct din evolutia lor, si care nu este in nici un caz unul perfect. Emotia, daca vreti, este cea care asigura acea preeminenta a dreptului  pe care o instanta ca CEDO o aplica atit de natural si de eficient in judecarea unor cauze tocmai avind in vedere acest sentiment al justului in societate. 

Pentru mine cel putin, alegerea intre un automatism al dreptatii si un sentiment al justului, este incepind de azi putin mai clara.

BG

Moartea nu este mai mult decat un simplu cuvint atunci cind nu esti afectat de apropierea ei, tu sau cei apropiati tie, imediat insa ce se intampla acest lucru moartea se transforma dintr-un simplu cuvint in ceva infricosator si care trezeste in toti teama . Si atunci  ne sperie chiar si cuvintul, asa ca nu mai avem nici timp si nici loc pentru a mai cunoaste ceva despre  misterul acesteia.

De fapt moartea nu este o hotarare care ne apartine, ea pare mai degraba o limita peste care nimeni dintre noi nu poate trece.Putem sa vorbim mereu, sa gandim, sa visam, sa iubim si sa ne certam mereu, dar de murit nu murim decat o singura data, la fel ca si atunci cind ne nastem, cine stie poate ca noi numim gresit momentul cind venim pe lume ca fiind nasterea noastra, poate ca atunci nu facem decat sa insamantam aceasta realitate cu o samanta care se va dezvolta, se va dezvolta pina cind apare moartea care poate fi adevarata noastra nastere numai ca in alta lume.

Ginditi-va la cele 9 luni ale fatului petrecute in interiorul mamei, din ce in ce mai multi oameni de stiinta spun ca el simte, gandeste ca are o viata acolo inauntru, de ce sa nu ne gandim la aceasta viata a noastra, in aceasta lume, ca fiind viata unui fat intr-o realitate ce-l pregateste pentru adevarata nastere prin moarte intr-o alta lume.

Moartea este cea care ne sperie, care ne face sa plingem, care ne smulge ca un inger negru din viata, ne face sa uitam prieteniile noastre, si iubirile, si lucrurile trecatoare pe care le-am dorit, pe care le-am creat, si cel mai cert lucru este acela ca moartea este cu siguranta peste viata, si de aceea o vedem doar ca lacrimi si durere. Si totusi  poate ca ar trebui sa o imbratisam ca pe un miracol, poate ca de-abia moartea inseamna adevarata noastra nastere, intr-o lume mai adevarata decat cea in care ne-am dezvoltat fiecare cum a putut (unul luind mai mult in greutate, altul murind, altul nascindu-se prematur, etc), si peste toate sa ne punem  intrebarea cea mai grea : Cat inseamna moartea pentru viata si cit inseamna viata pentru moarte?

Gabriel Balasa

La noi nu conteaza cit de simpla sau de complicata este o propunere legislativa, pentru ca principala obsesie a noastra este sa vedem repede cit mai repede rezultatul sau  daca se poate imediat. Suntem de fapt obsedati de un fel de graba timpita care nu-si are rost, parca ne-ar fi frica ca nu ne mai ajunge timpul sau ca acesta este deja  pe sfarsite. Acest lucru ne-a privat insa intotdeauna de o calitate buna a proiectelor legislative si a legilor adoptate, la care s-a adaugat si aparentele pe care stim sa le ridicam noi Romanii in calea unor dezbateri reale in care sa se ia cu adevarat in seama si alte puncte de vedere, sau poate datorita cultuturii individuale pe care o avem si datorita careia fiecare se simte cel mai bun sau fiecare simte ca numai el are dreptate.

Si rezultatele pe care le avem datorita acestei grabe le vedem si le simtim noi aproape in fiecare zi in care judecam cauze pe baza unor legi deloc bune. De fapt dorinta noastra mare de a avea cit mai repede niste legi cu care sa ne mindrim si sa aratam ca ne preocupa reforma, ne-a facut sa imbratisam neconditionat o perspectiva cantitativa si sa renuntam neconditionat la o latura calitativa a reformelor legislative, iar acest lucru a fost observat foarte bine de occident (vedeti hotararile CEDO cu privire la inconsecventa si incoerenta legislativa) .

Nu ar fi mai bine oare  ca noi sa incepem a dezbate proiecte legislative serioase, fara graba, avind drept calitate rabdarea de a-i asculta pe toti cei care au o idee sau o propunere, pentru a ne mari sansele. De a contrapune acestei cantitati de legi ce nu au nici un pic de consideratie pentru    efectele concrete asupra vietii oamenilor, o calitate a acestora care sa aiba in vedere calitatea efectelor legislative concrete asupra oamenilor ce vor suporta consecintele acestora. Iar aceasta nu trebuie sa ne duca cu gindul ca inseamna sa facem mai putin sau sa tragem de timp, ci doar sa cautam mai mult perfectiunea, sa ne concentram mai mult pe detaliile carora daca    nu le acordam importanta se vor razbuna prin sute de probleme ce ne vor impiedica sa avem o eficienta asa cum ne-am dori-o de fapt. Poate ca a venit vremea sa ne oprim si sa spunem ca scopul principal ar  trebui sa fie cel al calitatii, pentru ca numai in acest fel putem spera si la o calitate a sistemului de justitie.

Si pentru a incepe o asemenea dezbatere, haide-ti sa discutam despre o reforma reala a sistemului judiciar care sa se ocupe de restructurarea institutionala reala a acesteia si nu numai a organelor de reprezentare. De fapt acest lucru a fost amintit si in strategia de reforma pe 2005-2007, insa s-a pierdut in cuprinsul acesteia prin luarea in considerare a altor directii de actiune. Numai o restructurare institutionala reala alaturi de o calitate a legilor  ar putea duce cu adevarat si la imbunatatirea actului de justitie,iar aceasta ar putea fi cuprinsa in viitoarea strategie de reforma a sistemului judiciar.

Concret propunerea mea de restructurare a sistemului judiciar cuprinde in primul rind

 1.desfiintarea Curtilor de Apel. Argumentul este clar nu avem nevoie de 3 cai de atac, nu avem nevoie de 16 Curti care sa stabileasca o practica divergenta in nenumarate cauze pentru ca apoi ICCJ sa incerce pe o cale indirecta, administrativa sa stabileasca o jurisprudenta unitara, si toate acestea fara a avea prea mari sanse de izbanda. Problema de personal se poate rezolva, ori prin acordarea unei posibilitati de iesire la pensie ori prin acordarea de posturi la celalte instante.

2. Stabilirea Judecatoriilor ca instante de fond  care sa judece majoritatea cauzelor, pentru cele de importanta redusa urmand a se acorda decat o cale de atac a unui recurs in legalitate, in timp ce pentru cele considerate mai importante sa se poata acorda si calea de atac a apelului si calea de atac a unui recurs in legalitate.

3. Stabilirea Tribunalelor in principal ca instante de apel, si in unele materii (ex.contencios admin) ca instante de fond, pentru sentintele pronuntate ca instante de fond urmind a se acorda decat calea unui recurs in legalitate.

4. Stabilirea ICCJ ca o adevarata curte de casatie care sa judece doar recursul in legalitate si care sa aiba in acest fel posibilitatea de a stabili intr-un mod elegant si sigur o jurisprudenta unitara si constanta la nivelul tuturor instantelor de judecata din Romania. Recursul in legalitate urmind sa aiba un filtru de admisibilitate care sa nu permita decit judecarea cauzelor care sunt recurate doar pentru motive de legalitate.

Eu cred ca posibilitatea de a schimba ceva in sistemul judiciar se gaseste nu la legislativ ci in puterea de a dezbate problemele intr-un mod real si fara graba care sa ne conduca pina la urma urmei la o concluzie cit mai aproape de perfectiune, si mai ales intr-o departare de o cultura individuala si o apropiere de o cultura colectiva in care sa ne simtim implicati cu totii, incepind de la propuneri, luarea deciziilor si suportarea efectelor, pina la increderea si solidaritatea acceptarii unei asemenea schimbari. 

Gabriel Balasa

De multe ori as vrea sa fiu bun, corect, iubitor, darnic, gindul meu se indreapta spre aceste stari pe care mi le doresc, drumul insa nu este unul scurt, si trebuie multa rabdare pentru a ajunge la ceea ce vrei sa fii. Iar de cele mai multe ori pe acest drum pe care vrei sa-l faci spre tine, “cel bun, corect, iubitor, darnic..” treci prin locuri cu umbre ce ti se aseaza nesimtite pe fata, iar fata care este vazuta de ceilalti arata datorita acestor umbre exact invers decat ceea ce vrei sa fi tu, in loc de bun, te arata rau, in loc de corect te arata necinstit, in loc de iubitor te arata degraba urator, in loc de darnic te tine de zgarcit, si atunci intri in panica.

Drumul pe care ai apucat este lung foarte lung, si ti se pare tare nedrept ca la momentul acesta fata ta sa arate de fapt inversul a ceea ce doresti sa fi, si uite asa se intimpla amagirea, si accepti sa te inseli singur sperind sa-i faci pe ceilalti sa cunoasca ca nu asta este adevarata ta fata, si singur accepti inselarea unei pareri despre tine insuti. De aici drumul este mult mai scurt, si astfel renunti sa mai mergi spre cel care vrei sa fi si te indrepti spre parerea de sine pe care vrei sa o arati celorlalti, pe care vrei ca ceilalti sa o aprecieze cat mai repede daca se poate imediat, abandonind un drum sigur pentru aceasta subtirime a unei pareri care te va duce la a-ti pierde orice gand despre adevaratul tau sine.

De cate ori Doamne nu am apucat pe drumul cel bun, si de cate ori am intrat in panica si am renuntat pentru o parere de sine mincinoasa, speriat ca ceilalti o sa ma judece incorect, ca ceilalti nu o sa ma creada cu adevarat ca sunt un om bun. De fapt daca acum stau sa ma gandesc bine asa functioneaza minciuna otravitoare a personalitatilor pe care ni le construim din lucrurile ce nu ne apartin si nici nu ne vor apartine niciodata cu adevarat. Acum insa sunt iarasi hotarat( pentru  a cata oara, oare) sa imi reiau iarasi drumul spre cel care vreau sa fiu si nu spre cel care vreau sa par in ochii celorlalti, sperind ca de data aceasta nu ma voi mai lasa speriat de umbrele ce-mi vor ascunde adevarata fata, si ca voi avea curajul sa merg mai departe acceptind orice judecata si orice parere oricat de proasta a celorlalti, cu convingerea ca si acestea trebuie sa faca parte din drumul meu spre cel care vreau sa fiu, ca poate  si acestea sunt chiar o parte din acest drum lung si greu al carui capat pleaca intotdeauna din inima mea si se termina mereu tot in inima mea, fara sa aiba nici o legatura cu gindurile celorlalti despre mine.

De aceea te rog Doamne, adu-mi aminte mereu, chiar daca eu uit, ca gravitatia parerii de sine pe care o am, ma indeparteaza intotdeauna amagitor de la cel care vreau sa fiu eu.

Gabriel Balasa