Oamenii muritori
Omul meu este doar un eu, iar eu nu sunt decat o vasnica cautare de vechituri aruncate prin universul umanitar al societatii, cautand sa-mi satisfac dorintele pe care le botez singur idealuri, moralitate, sau pur si simplu interese sau asteptari neintelese, uneori nici macar de mine. Pe urma vine Societatea care nu este decat un concept construit pentru a putea ascunde esenta vietilor noastre, si anume faptul ca noi oamenii suntem muritori, ne nastem, crestem, invatam, muncim, facem copii, facem legi, facem case, facem de toate si apoi murim. Cred ca este important ca morala si principiile noastre sa plece de la aceasta stare de finitudine acceptata, ca si definitiile, participarea si explicarea tuturor lucrurilor care ne ajuta sa supravietuim in aceasta lume, moment in care probabil ca ar fi mai putina confuzie si conflicte in vietile noastre atit de scurte.
Daca eu stiu de unde incepe adevaratul meu “EU’ cu siguranta nu stiu unde se termina acesta, si nimeni nu imi poate arata locul de unde incepe sfarsitul meu, pentru simplul motiv ca acesta pare sa se confunde cu locul unde incep ‘EU”. M-am plictisit de minciunile pe care singur mi le-am spus, despre idealuri,democratie , libertate, egalitate, si m-am plictisit si de minciunile spuse de ceilalti, sunt satul de gustul sarat al acestor zdrobiri triste de sperante, ce imi aduc aminte de lacrimile cu care am ras de cei care se temeau sa planga.
Imi arata si mie cineva cum se hranesc Certitudinile, aceste cuvinte prin care incercam sa devenim nemuritori? pentru ca ma simt din ce in ce mai slabit de siguranta cu care oamenii se indrepta spre “fericirea” lor infima, si din ce in ce mai imputinat de zadarniciile ce se scurg peste mine din prea-plinul unor vise ce nu tin seama de esenta finita a vietii pe care o am.
Poate ca daca am recunoaste cu adevarat ca ne nastem pentru ca sa murim, am invata cu adevarat sa pretuim acest mic interval numit viata, am iubi mai mult oamenii, am dori sa fim mai mult decat sa avem, am gasi mai uros binele decat raul, am intemeia poate societati mai bune, si nu am mai filozofa atit de mult pe seama unor cuvinte pe care tot noi le-am inventat din frica noastra pentru ceea ce va veni, la sfarsitul nostru al fiecaruia, acordind mult mai multa atentie trairii fiecarei clipe, savurind sentimentele, emotiile si tot ceea ce putem face pentru ceilalti si pentru noi in acest segment finit al vietii noastre.
Oare este posibila o optiune autentica de a trai viata in acord cu acest principiu al finitudinii acesteia la nivel social, prin construirea unei societati care sa aiba o strategie mai putin combativa, si care sa se preocupe mai mult de individul concret decat de institutii?
BG